Traduceri inedite. Din „Gândurile" lui Iginio Ugo Tarchetti

În acest număr vă prezentăm un autor italian încă netradus la noi. Este vorba despre Iginio Ugo Tarchetti (1839-1869), scriitor, poet şi jurnalist, unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai mişcării literar-artistice denumite Scapigliatura, care a apărut în Italia septentrională în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având epicentrul la Milano, pentru ca mai apoi să se răspândească în toată Peninsula.
Cea mai cunoscută operă a lui Tarchetti este romanul Fosca, publicat în 1869, Din acelaşi ani este şi volumul Racconti fantastici (Povestiri fantastice), care cuprinde aşadar atât povestirile fantastice ale scriitorului - Le leggende del castello nero (Legendele castelului negru), Un osso di morto (Un os de mort), cât şi eseurile sale reunite sub titlul Pensieri (Gânduri), din care publicăm o primă parte în traducere românească. Temele abordate în partea eseistică vizează iubirea, fericirea, durerea, credinţa, viaţa, femeia.

Iginio Ugo Tarchetti, Povestiri fantastice


Gânduri

Iubirea

Iubirea este Dumnezeu, Dumnezeu este universul, iar universul este iubire.
Tinerii care nu au fost de mult timp în contact cu societatea, cărora studiul și refugiul le-au păstrat ceva pur în natura lor, rareori nutresc sentimente vinovate.
Prima lor iubire este întotdeauna o iubire extrem de pură, uneori profund ideală, departe de vreun gând care să o contamineze, și dusă la cel mai riguros puritanism; mai mult, iubirea nu pare altceva decât vârsta inocenței – perioada în care iubim totul și nu urâm nimic – iar cei care nu au iubit la acea vârstă, cu greu au reuşit să iubească în tot restul vieții. Vedem, de asemenea, cum chiar oamenii corupți nu se abțin defel din a aduce un omagiu iubirii pure și statornice, iar omenirea întreagă i se dedică și vorbeşte și scrie despre ea sau pentru ea de când este pe pământ, considerând-o cea mai nobilă și sublimă religie a sufletului uman; din toate acestea îmi pare că pot deduce un lucru: natura celestă a acestui sentiment.
Cea mai mare eficacitate a obișnuinței apare în trăinicia sentimentelor. Iubirea poate apărea dintr-o multitudine de cauze, nu de puține ori puternice, dar nu își capătă forța decât din obișnuință. Aceasta întărește legăturile de familie, aduce împreună și armonizează caracterele opuse, conferă sentimentelor noastre, chiar dacă au încetat, acel ceva exigent, indispensabil, inexorabil, căruia ne supunem fără să-i putem rezista, dar pe care nu știm să-l explicăm. Multe fiinţe s-au iubit toată viața, din singurul motiv că au avut puterea de a se iubi de la început pentru câteva luni: și le auzim mereu exclamând: cum să ne abandonăm? Este imposibil, ne iubim de atât de mult timp!...
Se spune că iubirea nu urmărește altceva decât posesia și se termină odată cu ea, și că  pasiunea și iubirea nu se deosebesc. Pasiunea este cea care se ucide prin posesie, dar iubirea începe cu ea și dăinuie. Una ține de simțuri, cealaltă de suflet. Ar trebui să se spună despre amanți că se plac, iar despre soți că se iubesc.
Această iubire, care devine tot mai puternică pe măsură ce viaţa merge mai departe, și care pare să crească cu cât se detașează mai mult de ea, ne arată continuarea ei dincolo de moarte. Durerea care vine odată cu moartea, regretul care o urmează, dorința pe care o lăsăm în urmă când murim par să ne spună că luăm cu noi un singur lucru de pe pământ: iubirea.

Fericirea și durerea

Oamenii nu își pun niciodată fericirea în ceea ce sunt, ci în ceea ce speră să devină; și nu știu dacă din cauza acestei iluzii nu pot atinge fericirea, sau dacă tocmai pentru că știu că nu o pot atinge vreodată, o pun de bunăvoie în această iluzie.
Din câte ne putem da seama din seninătatea și liniștea aparentă a tuturor animalelor, durerea morală pare a fi o moștenire exclusivă a omului. Moștenirea lui exclusivă o reprezintă deci râsul și plânsul; de unde putem deduce că zâmbetul nu este mai puţin decât lacrimile o expresie a durerii.
Există întotdeauna în adâncul inimii o melancolie secretă care ne face să plângem. Dacă bucuria există sau apare, socialitatea este cea care o produce, așa cum fricțiunea produce scânteia, dar este o bucurie trecătoare ca aceasta: orice om este singur și trist. Nu trebuie să observi omul în societate, unde societatea în sine și propriul nostru orgoliu impun disimularea, unde uitarea celorlalți ne face să uităm de noi înșine, ci trebuie să îl observi când este singur, când gândește, muncește, vorbește, meditează, merge și se agită ca o ființă care suferă, și care se căiește. Nu știu dacă infirmitatea firii mele, care mi-a luat din timp orice bucurie, mă induce acum în eroare, dar nu am întâlnit niciodată vreun lucru mai trist decât zâmbetul uman, iar veselia oamenilor a fost mereu o asemenea priveliște încât mi se umplea inima de milă și uneori mă ducea până la lacrimi. Durerea mi se pare din ce în ce mai reală, mai naturală, și aș adăuga aproape mai senină.
O dovadă că oamenii pun importanța fericirii lor, a micilor lor satisfacții și chiar exigențele propriului orgoliu și ale iubirii de sine, într-o comparaţie mai mult sau mai puțin favorabilă cu fericirea și cu exigențele orgoliului celorlalți, este aceasta: că nenorocirile publice nu sunt niciodată atât de greu de suportat precum nenorocirile private, și că ofensele colective nu sunt luate în considerare deloc, sau foarte puțin, iar cele personale sunt pedepsite aspru sau îndurate cu multă umilință.
Oamenii se joacă cu fericirea lor precum copiii, iar când o pierd, o regretă ca adulții.
Ideea fericirii la oameni nu poate deriva decât din amintirea unui bine trecut sau din presentimentul unui bine viitor – dintr-o viață precedentă sau într-o viață viitoare – de vreme ce nu există nimic în prezent de la care să fi putut ajunge la acest concept.
Durerile puține și mari îl fac pe om mare, iar durerile mici și frecvente îl fac mic; o picătură care ţâşneşte spală piatra, un şuvoi trece peste ea.
Ai început cu adevărat să suferi când ai învățat să îți reduci la tăcere propria durere.

Credința

Nu se ajunge la credință decât printr-o singură cale, cea a durerii.
Bogații și norocoșii sunt rareori, sau în mod greșit, oameni religioși. Numai nenorociții aleargă să se arunce la picioarele altarelor și caută în speranța unei existențe viitoare o compensație pentru relele din aceasta. Eu adesea mi-am pus o întrebare îngrijorătoare: bunăstarea îi face pe bogați nerecunoscători față de divinitate, sau nenorocirea i-a făcut pe amărâți să își creeze această himeră şi să creadă în ea? Credința – din moment ce este doar a nefericiților – nu ar fi ea decât o amăgire creată de nenorocire?
Vreți să vă întăriți pentru totdeauna în credința în divinitate și în nemurirea sufletului? Străduiți-vă să găsiți argumente pentru a nu crede. Fie corectă, fie greșită, aceasta este calea prin care toate mințile raționale au ajuns la credință.
Ce este această forță care se îndoiește, care pune întrebări, care judecă înăuntrul nostru: încotro ne ducem? de unde venim? ce este după moarte? Puneți-vă aceste întrebări într-un cimitir. Mormintele au răspunsuri care dau fiori și nelinişte.

Traducere de Raluca Ardeuan (Master LIT UVT)

Coordonator: Afrodita Cionchin

(nr. 9, septembrie 2024, anul XIV)