În amintirea lui Renato Del Ponte (1944-2023)

Acum un an (în 6 februarie 2023) se stingea din viață la Fivizzano (provincia Massa-Carrara, regiunea Toscana), Renato Del Ponte. Prin rândurile de față, vrem să-i aducem un omagiu, la un an de la moartea sa, celui ce ne-a fost profesor la Liceul „Leonardo Da Vinci” în Villafranca in Lunigiana, precum și soției, doamna profesoară Rosanna Peruzzo, fiicelor și nepoților.
Născut la Lodi, în timpul unui bombardament anglo-american în ziua solstițiului de iarnă 1944, era fiul căpitanului de cursă lungă Augusto Del Ponte, prim locotenent de navă a Marinei regale militare italiene în anii Treizeci, decorat cu medalia Capului Horn. Rămas orfan de mamă la vârsta de treisprezece ani, a urmat studiile liceale la prestigiosul „Andrea Doria” din Genova, unde de copil se mutase cu familia. În anii de școală descoperă Il mistero del Graal (1937) a lui Julius Evola, o lectură care l-a impresionat atât de mult și de puternic încât a avut nevoie de o perioadă de decantare de un an. Se dedică de timpuriu activității politice, militând în organizațiile de tineret ale Mișcării Sociale Italiene (MSI). Înscris la Facultatea de Litere a Universității din Genova în 1965, este implicat în agitațiile studențești din 1968 și, în contextul tulburărilor acelor ani, decide să fondeze în orașul Genova un Centru de Studii Evoliene, cu scopul divulgării și aprofundării gândirii lui Julius Evola, prin conferințe, articole, recenzii și monografii, retipărind unele texte greu accesibile ale filosofului roman și favorizând circulația lor în străinătate (Franța și Belgia). Colaborează cu diferite ziare, printre care „L’Italiano” și „Il Nazionale”. Între timp, Del Ponte îl cunoaște personal pe Evola, frecventează apartamentul acestuia, la ultimul etaj din Corso Vittorio Emanuele 197, din Roma, și întreține cu el, între noiembrie 1969 și august 1973, un raport epistolar asupra unor subiecte vizând activitățile CSE, ezoterismul și Tradiția [1], pe care el o va înțelege în principal, dar nu exclusiv, ca tradiție romano-italică, anume ca fidelitate față de idealul religios comun populațiilor din spațiul italian, în numele civilizației Romei.
În toamna anului 1972 este publicat primul număr al revistei de studii tradiționale „Arthos”, sub direcția lui Del Ponte [2]. Titlul revistei, așa cum explică editorialul numărului 1, provine din termenul celtic arth, analog grecescului arktos și latinului ursus, deci „urs”, sau mai bine spus „ursă”, referința explicită fiind la Ursa Mare, pârghia imutabilă a constelațiilor cerului, simbolul acelei Tradiții „una” de la care revista se inspiră. Puțin înainte de moartea filosofului roman, survenită în 1974, Del Ponte editează prima antologie de scrieri evoliene referitoare la metafizica muntelui: Meditazione dalle vette (prima ediție: Il Tridente, La Spezia, 1974) – printre îngrijirile de ediții fiind cea de care profesorul era cu siguranță cel mai legat, și care s-a și bucurat de cea mai călduroasă receptare de public, ajungând la cinci ediții [3]. Del Ponte însuși, la fel ca Evola în tinerețe, practica alpinismul de altitudine, trăind însă această experiență nu ca o formă de exaltare de sine întru auto-depășire, ci cu religioasă smerenie și spirit de asceză, apropiindu-se de munte ca de o entitate sacră. În august 1974 a avut un rol activ în expediția alpină ce urma să ducă la îndeplinire decizia testamentară a lui Evola, care-și dorea ca propria cenușă să fie depusă într-o crevasă de pe Monte Rosa, puțin sub vârful Lys, la cota de aproximativ 4100 metri.
Între timp își ia licența (1969), specializându-se în studii medievale, devenind expert în perioada istorică-politică a secolului XIV (de semnalat, printre diferitele sale contribuții, ediția critică a manuscrisului De potestate summi Pontificis al lui Guglielmo da Sarzano, în 1971). După încheierea studiilor universitare, predă italiana și latina mai întâi în școlile liceale din Genova, apoi în Lunigiana (Toscana de nord-vest) unde se mută la începutul anilor Nouăzeci, și unde va rămâne până la ieșirea la pensie, în 2001.
În paralel cu activitatea de predare, aprofundează cercetările asupra miturilor, riturilor și simbolurilor tradiției sacre a Romei antice, fiind apreciat pentru seriozitatea contribuțiilor sale și în mediile academice, în interiorul cărora se afirmă ca istoric calificat al religiei. Printre principalele publicații în acest domeniu: Dei e miti italici. Archetipi e forme della sacralità romano-italica, Genova, Ecig, 1985 (lucrare ajunsă la cea de-a patra ediție, revizuită și augmentată: Genova, Arya 2020); La religione dei romani, Milano, Rusconi 1992 (ediția a doua, revizuită și augmentată: Genova, Arya 2017). Pentru această din urmă operă a primit „Premio Isola d’Elba” – un premiu ce fuseseră acordat anterior unor autori precum Mircea Eliade (în 1984) sau Elémire Zolla (în 1988) [4].
Interesul său pentru fenomenul religios nu se epuizează însă între limitele, pe cât de necesare, pe atât de înguste, ale cercetării erudite. Căci Del Ponte este convins că formele sacre ale Romei antice, doar aparent apuse, sunt depozitarele unor arhetipuri eterne ce pot fi „reactivate” ca urmare a unei reînnoite sensibilități față de mit și rit. În acest scop, promovează inițiative asociative precum Mișcarea tradiționalistă romană, fondată în 1988, ce-și propune redescoperirea căii romane spre zei, și al cărei organ de presă este revista „La Cittadella” condusă de profesorul Sandro Consolato, cu care Del Ponte colaborează constant. În ordinea acestor idei trebuie înțeleasă și publicarea, începând cu anii 80, a Kalendarium-ului roman, a cărui ultimă ediție a fost publicată în 2021.
În decursul lungii sale șederi în Lunigiana, desfășoară o intensă activitate de animator cultural și conferențiar, contribuind în mod concret la numeroasele studii de istorie și preistorie asupra teritoriului ligur-apuan. Informațiile culese în cursul numeroaselor sale explorări în Valle delle Meraviglie au fost valorificate în prima monografie dedicată populației Ligurilor, lucrare ce acoperea o lacună în domeniul studiilor asupra vechilor populații italice: I Liguri. Etnogenesi di un popolo. Dalla preistoria alla conquista romana, Ecig, Genova, 1999 (ediția a treia, revizuită și augmentată, Arya, Genova 2019).  Revenind în mod stabil la Genova după pensionare, colaborează cu editura Arya din Genova, care retipărește unele din textele sale devenite între timp nereperabile și publică alte noi volume, în care adună contribuții și articole publicate în periodice în anii precedenți. Amintim, printre altele, Il Grande Medioevo (2021) și Roma Amor. Roma e la sua sacralità (2022). Din 2008 este membru al Societății Italiene de Istoria Religiilor (SISR).
Del Ponte se stinge la Fivizzano, în Lunigiana, teritoriul său de adopție, în 6 februarie 2023. Slujba de înmormântare, oficiată de părintele don Giovanni Barbieri, a avut loc în biserica parohială S. Giovanni in Villafranca, iar cenușa sa se odihnește în cimitirul din Cairo Montenotte (Savona).
Susținută de o inteligență eclectică și de o memorie extraordinar de capabilă, inițiativa culturală a lui Renato Del Ponte s-a desfășurat cu generozitate, pe un palier amplu, demonstrându-se la fel de incisivă într-o multitudine de domenii – istoria religiilor, mai ales a religiei și a dreptului roman arhaic, dar nu numai, receptarea gândirii evoliene și în general a Tradiției, platonismul renascentist și ezoterismul, în diferitele sale declinări istorice și literare. Pe lângă o cantitate consistentă de texte, pe care le dorim a impulsiona noi cercetări și aprofundări, Del Ponte lasă în viață revista „Arthos”, centru de convergență pentru oameni și idei, încredințată azi îngrijirii lui Nicola Crea.

*

Adăugăm la aceste scurte note de ansamblu câteva considerații personale, datorate faptului că autorul acestor rânduri despre Del Ponte i-a fost elev „în băncile liceului”. Timp de trei ani 1996-1999, el a fost profesorul nostru de limbă și cultură latină și italiană la liceul „L. Da Vinci» din Villafranca în Lunigiana [5]. Impresia pe care am avut-o din prima clipă a fost aceea a unui om ale cărui calități umane (mai presus de toate răbdarea, pe care am pus-o la încercare cu diverse ocazii, întâmpinând întotdeauna înțelegere, niciodată reproșuri), erau depășite doar de o erudiție nemărginită, care a cucerit fiecare public, fără a recurge la emfază sau artificii de niciun fel. Lui îi datorăm descoperirea lumii latine în aspectele ei religioase, juridice, antropologice și chiar culinare (memorabilă fiind rețeta de garum a lui Apicius) [6]. Ne-a învățat să traducem în ambele sensuri și să citim hexametrul. Prelegerile lecturae Dantis au fost convingătoare și animate de continue digresiuni istorice, filozofice, metafizice, permeabile la domeniul mitului și al simbolului. Del Ponte a reușit să transmită elevilor săi sensul unei civilizații și al unei religio informate de principiul „toleranței”, în conștientizarea că misterul divin este insondabil și îmbrățișează toți oamenii animați de intenții corecte. Acea toleranță în numele căreia prefectus urbi Quintus Aurelius Symmachus a pledat pentru restaurarea Ara Victoriae și restabilirea cultului zeiței înaripate: „Este drept să fie considerată o singură ființă, oricare ar fi aceea pe care o venerează toată lumea. Privim aceleași stele, cerul este comun, facem parte din același univers: ce contează cu ce doctrină caută fiecare adevărul? Nu se poate ajunge la un secret atât de sublim printr-o singură cale” [7]. În acest sens, lui Del Ponte îi plăcea să-și amintească cum revista „Arthos” era o revistă tradițională în sens integral, capabilă să reunească în jurul ideii de Tradiție oameni de orice confesiune sau credință religioasă: catolici, buddhiști, chiar și agnostici, aceasta fiind înțeleasă ca o cunoaștere metafizică și supraistorică, ca unitate transcendentă a diferitelor religii [8]. Și în opinia noastră tocmai simbolismul centrului, în numeroasele sale ipostaze (Graal, centru inițiatic, munte, simbolismul întemeierii Romei, labirint, simbolism polar, Arthos...) constituie motivul care, mai mult decât oricare altul, a interesat personalitatea și opera lui Del Ponte.
Ulterior obținerii diplomei mele de bacalaureat, l-am pierdut din vedere pe profesor, dar după o lungă perioadă de timp, de vreo douăzeci de ani, am restabilit relațiile cu el și am avut privilegiul de a colabora la revista pe care o conducea. Într-o zi mi-a trimis o fotocopie a unui articol legat de mitul Shambalei, recomandându-mi-l ca fiind „cel mai filozofic” dintre scrierile sale: Ritorno a Shambala. J. Evola e il mistero del tempo e della decadenza („Întoarcere la Shambala. J. Evola, misterul timpului și al decadenței”) [9]. Del Ponte pornise de la scrisoarea trimisă de Evola lui Mircea Eliade la 28 mai 1930, în care filosoful roman spunea că este interesat să afle ce găsise tânărul Eliade acolo [în India, la Calcutta] „în ordinea lucrurilor care ne interesează: cel al practicii, mai degrabă decât cel al doctrinei și al metafizicii”, menționând intenția de a merge la rândul său în India, „pentru a rămâne acolo”. Evola face aluzie la unele centre care încă păstrează tradiția, situate în Cașmir și Tibet [10]. Articolul, despre care știm că a fost scris într-un moment de mare încercare, este de fapt o meditație despre cum, citându-l pe Evola, „orice victorie materială sau nenorocire este umbra unui sens spiritual corespunzător” [11]. Decăderea realităților fizice corespunde individuației Eului, căderii acestuia în spațiu și timp.
Din condiția de decadență în care ne aflăm fiecare dintre noi, ar fi deci o chestiune de recucerire a centrului – acel centru la care tradiția a făcut aluzie prin intermediul diferitelor simboluri (al doilea arbore al vieții, Lâna de aur, Marea Operă, etc.) –, în primul rând spiritual. „Atunci Împărăția ascunsă (fiind superioară istoriei) se poate manifesta și în mod vizibil” [12]. Oricine a ajuns să experimenteze prezentul central a atins deja eliberarea și nemurirea în această viață.

Igor Tavilla
Traducere de Gabriel Badea

(nr. 2, februarie 2024, anul XIV)



NOTE

[1] J. Evola, Lettere 1955-1974,La Terra degli Avi, Finale Emilia 1996, pp. 121-155. Acestei culegeri trebuie adăugată scrisoarea, datată Genova, 19 ianuarie1972, publicată în numărul monografic Julius Evola. Trent’anni dopo al revistei „La Cittadella”, an IV, nr. 14-16, 2004, pp. 238-240.
[2] Prima serie a revistei a apărut până la numărul 33-34 din iunie 1990. După o întrerupere de șapte ani, noua serie a fost lansată în 1997. Începând cu anul 2008 revista este publicată de editura Arya din Genova.
[3] Amintim: Simboli della tradizione occidentale, Arktos, Carmagnola 1988; L’individuo e il divenire nel mondo, Arktos, Carmagnola 1989; Fenomenologia della sovversione. L’Antitradizione in scritti politici 1933-1970, SeaR, Borzano 1993; René Guenon, Lettere a Julius Evola (1930-1950), SeaR, Borzano 1996; Il mondo alla rovescia, Edizioni Arya, Genova 2008; Le sacre radici del potere, Edizioni Arya, Genova 2010; Scritti sulla Massoneria volgare speculativa, Edizioni Arya, Genova 2012; Etica Aria, Edizioni Arya, Genova 2018.
[4] Opera s-a bucurat de aprecierea unor cercetători importanți, printre care orientalistul Pio Filippani Ronconi și filosoful  Piero Di Vona, care au prezentat-o în cadrul lansării la librăria Europa din Roma.
[5] Trimitem la articolul nostru Un ricordo dai banchi di scuola, în „Arthos”, nr. 32, 2023, pp. 13-24.
[6] Sos făcut din măruntaiele de pește sărate și macerate la soare, folosit pentru a asezona multe dintre preparatele adunate în De coquinaria, o carte de rețete întocmită între secolele III și IV d.Hr. și atribuit unui anume Marco Gavio Apicius (I î.Hr.), iubitor de lux și mâncare bună.
[7] Quinto Aurelio Simmaco, Relazione sull’altare della Vittoria, a cura di R. Del Ponte, Il Basilisco, Genova 1990, pp. 37-38. Relatio III, 10: Eadem spectamus astra, commune coelum est, idem nos mundus involvit. Quid interest qua quisque prudentia verum requirat? Uno itinere non potest perveniri ad tam grande secretum.
[8] Del Ponte – la fel ca Evola – era ferm convins că este necesar să se evite rigidizarea ideilor tradiționale prin închiderea într-o concepție exclusivistă, care ar alimenta spiritul de fracțiune între cutare sau cutare manifestare istorică a Tradiției. Tradiția nu există la suprafața istoriei și nu constă în ascultarea pasivă față de un sistem de idei sau de o doctrină. Mai curând este necesară o muncă aprofundată, care să urmărească „pătrunderea a ceea ce este cu adevărat universal, etern și incoruptibil într-o tradiție, realizând adevăratul scop al oricărei ordini tradiționale: integrarea efectivă a celor mai înalte posibilități umane într-o realitate transcendentă” (J. Evola, Tradizione chiusa e tradizione cosciente, în „Diorama Filosofico”, 17 aprile 1934, acum în Ethica Aria, ed. R. Del Ponte, Edizioni Arya, Genova 2019, p. 23).
[9] În „Atrium. Studi Metafisici ed Umanistici”, a. XVI, nr. 4, 2014, pp. 8-22, republicat ulterior în H.T. Hakl (ed.), Octagon. La ricerca della totalità, Scientia nova, Gaggenau 2017, pp. 469-480. Textul a fost inspirat de discursul susținut în iulie 2014 la Villa Piccolo din Messina, ca parte a unei conferințe de două zile la care au participat Renato Del Ponte și Sandro Consolato. Del Ponte a oferit și un rezumat al aceluiași discurs în revista „Acadèmia”, an XI, nr. 1, 2015, p. 19.
[10] Nu pot să nu menționez aici că Del Ponte însuși a întreprins o călătorie în Bhutan, pe care îi plăcea să-l definească drept o „rezervă naturală și spirituală a umanității”. R. Del Ponte, Nella Terra del Drago. Note insolite di viaggio nel Regno del Bhutan, Il Tridente, La Spezia, 2012, p. 5.
[11] R. Del Ponte, Ritorno a Shambala, cit., p. 4.
[12] Ibid., p. 10.