Maestrul Claudio Abbado, o viaţă dedicată muzicii şi tinerilor

De curând a plecat dintre noi maestrul Claudio Abbado, unul dintre cei mai renumiţi dirijori ai lumii, fost director muzical la Scala din Milano, la Opera de Stat din Viena şi director artistic al Orchestrei Filarmonice din Berlin. Întreaga presă italiană i-a dedicat în aceste zile un ultim omagiu. Publicăm, în traducere din cotidianul „Il Messaggero”, câteva crâmpeie din realizările umane şi profesionale ale maestrului.

Milano, oraşul natal. Claudio Abbado s-a născut la Milano, pe 26 iunie 1933, într-o familie a burgheziei cultivate. Tatăl, Michelangelo, a fost profesor de vioară şi apoi director adjunct al Conservatorului „Giuseppe Verdi” din capitala lombardă. Mama, Maria Carmela Savagnone, palermitană, era pianistă şi scriitoare. Fratele, Marcello, cu şapte ani mai mare decît el, e pianist, compozitor şi apoi director al Conservatorului milanez, celălalt frate, Gabriele, e arhitect, în timp ce sora, Luciana, este fondatoarea Festivalului MilanoMusica.

Formarea. Abbado a absolvit pianul, specializându-se cu Friederich Gulda, avînd şi licenţa de dirijor de orchestră, perfecţionîndu-se cu Antonino Votto, la Conservatorul din Milano. Graţie unei burse de studiu, între 1955 şi 1958 merge la Viena unde urmează cursurile lui Hans Swarovsky, reuşind să devină membru în Gesellschaft der Musikfreunde [1], asistînd astfel la repetiţiile celor mai mari dirijori ai lumii, printre care Bruno Walter, George Szell şi Herbert von Karajan. Participă şi la cursurile Academiei Chigiana de la Siena şi, în 1958, cîştigă Premiul Koussevitzky al Orchestrei Simfonice din Boston la Tanglewood Music Center. Un succes care-i permite să dirijeze prestigioasa Orchestră Filarmonică din New York.

Debutul şi ascensiunea. În 1959 debutează în Italia, la Teatrul Verdi din Trieste, şi în anul următor la Scala din Milano. Din acest moment pentru tînărul Abbado începe ascenciunea: în 1963 cîştigă pretigiosul Premiu Mitropoulos oferit de Orchestra Filarmonică din New York şi numele lui începe să circule atît de mult, încît Karajan îl cheamă să dirijeze cu Filarmonica din Viena complexa Simfonie nr. 2 a lui Mahler, la Festivalul de la Salzburg. Mahler va deveni unul dintre compozitorii preferaţi şi magistral dirijaţi de Abbado care, imediat după execuţia Simfoniei nr. 2 la Salzburg, dirijează aceeaşi simfonie la Scala, de data aceasta cu Orchestra Simfonică londoneză, cu care va începe o strînsă colaborare. Dar zelul şi pasiunea tînărului dirijor milanez se adresează şi muzicii contemporane, iar Abbado, în 1965, dirijează Atomtod de Giacomo Manzoni la teatrul Piccola Scala. Este deja un star şi, în stagiunea '66-'67 a templului liricii milaneze, dirijează I Capuleti e i Montecchi de Bellini, cu Renata Scotto şi Luciano Pavarotti. Capodoperă pe care o duce în turneu la Montreal şi la Edinburgh şi pe care o dirijează, tot în '67, la Opera din Roma.

Sosirea la Scala. Pe 7 decembrie a aceluiaşi an dirijează pentru prima dată deschiderea de stagiune de la Scala cu Lucia de Lammermoor de Donizetti, semnează contractul cu prestigioasa casă discografică Deutsche Grammophon, iar doi ani mai tîrziu este numit director muzical la Scala. Pentru Teatrul milanez se deschide „stagiunea Abbado”, una dintre cele mai fericite din istoria sa. Alături de directorul Paolo Grassi, care soseşte în '72, Claudio Abbado înfăptuieşte o adevărată revoluţie, dezvoltînd enorm repertoriul de la Scala, cu opere de Berg, Schoenberg şi Stravinsky, dar şi prin solicitarea de noi opere, ca Samstag aus Licht de Stockhausen, în 1984, la 60 de ani de la ultima premieră mondială cu Turandot de Puccini.

„Stagiunea Abbado”. Abbado impune şi o înnoire în abordarea execuţiei interpretative, prin căutarea de partituri originale şi o lectură mai „filologică”. Este cazul lui Rossini, ale cărui interpretări abbadiene rămîn un punct de referinţă în istoria muzicii, precum  Bărbierul din Sevilla cu Teresa Berganza şi Luigi Alva, în regia lui Jean-Pierre Ponnelle, pus în scenă la Scala în '69 şi reluat în '72 la Salzburg, înregistrat pentru DG. Anii lui Abbado la Scala sînt şi cei ai unei majore internaţionalizări pe afişele Teatrului, prin prezenţa celor mai mari dirijori ai lumii, de la Georg Solti la Carlos Kleiber, de la Herbert von Karajan la Karl Boehm, Leonard Bernstein, Riccardo Muti. Dezvoltarea repertoriului simfonic îl duce pe maestrul milanez la fondarea, în 1982, a Orchestrei Filarmonice a Teatrului Scala.
Alături de intensa activitate la Scala, continuă şi activitatea internaţională a lui Abbado care, în 1971, devine dirijorul principal al Orchestrelor Filarmonice din Viena, iar în anul următor este numit primul dirijor invitat al Orchestrei Simfonice de la Londra. Sînt ani febrili în care colaborează cu regizori de calibrul lui Ponnelle, Giorgio Strehler, Franco Zeffirelli, Ottyo Schenk, Luca Ronconi, cu cei mai importanţi cîntăreţi de operă ai epocii, încredinţînd înregistrărilor discografice dovada uneia importante părţi a activităţii sale. Bărbierului din Sevilla  i se adaugă  Cenuşăreasa, Recviemul lui Verdi, Macbeth, Balul mascat, Carmen, Simon Boccanegra şi multe alte titluri.

Orchestra Europeană de Tineret. În 1978 fondează Orchestra Europeană de Tineret şi lărgeşte repertoriul acesteia întorcîndu-se în timp pînă la Johann Sebastian Bach. În anul următor, cu noul director Carlo Maria Badini (Paolo Grassi a părăsit Scala în '77 pentru a deveni preşedinte al Rai), activează colaborarea dintre Scala şi Opera din Paris, cu ocazia festivalului dedicat lui Alban Berg, pentru care dirijează Wozzeck, şi aduce pe scena milaneză Lulu în versiunea integrală regizată de Pierre Boulez.

De la Milano la Viena. După dirijarea operei Pellèas et Mèlisande de Debussy şi un ciclu de concerte dedicate compozitorului francez, în 1986 colaborarea dintre Abbado şi Scala se încheie, ducînd la o ruptură în comunitatea muzicală italiană împărţită între susţinătorii lui Abbado şi cei care, în schimb, îl preferă pe noul director muzical, Riccardo Muti. Maestrul milanez, care între timp devine directorul muzical al Operei de Stat din Viena şi fondează Gustav Mahler Jugendorchester, nu va mai dirija niciodată orchestra scaleză. Viena îl primeşte pe Abbado deschizîndu-i toate uşile – îl numeşte director muzical general al oraşului – oferindu-i deplină libertate de iniţiativă şi acţiune. Dirijează Concertele de Anul Nou din 1988 şi 1991 şi lansează o serie de interpretări şi înregistrări discografice cu Filarmonica din Viena, pornind de la integrala concertelor de pian ale lui Beethoven, împreună cu Maurizio Pollini.

La Filarmonica din Berlin. Dar surpriza apare în 1989, după moartea lui Herbert von Karajan: membrii Filarmonicii din Berlin îl aleg director principal al prestigioasei orchestre, considerată cea mai bună din lume. Abbado este primul director nu de limbă şi cultură germană ales direct de membrii orchestrei şi îşi asumă responsabilitatea enormei moşteniri ale uneia dintre cele mai mari baghete din toate timpurile, Karajan, care condusese orchestra ca un adevărat stăpîn încă din 1954, anul morţii miticului Wilhelm Furtwaengler. Din leagănul muzicii romantice şi clasice, odată cu venirea directorului milanez, Filarmonica devine unul dintre centrele de greutate ale vieţii culturale din noua Germanie unită, aducând şi compoziţii noi şi deschizîndu-se astfel muzicii contemporane, încă de la prima stagiune centrată pe figura lui Prometeu, mergînd de la Beethoven la Nono.
Anii berlinezi (1989-2002) constituie o perioadă de intensă activitate în muzica contemporană, prin premiere mondiale, ca Stele de Gyorgy Kurtag, dar şi prin colaborări cu teatrul din Ferrara, festivalul din Aix-en-Provence, cu teatrul la Fenice din Veneţia şi Regio din Torino unde, în 1997, dirijează Othello de Verdi, în regia lui Ermanno Olmi. Tot în 1997 dirijează cu Filarmonica berlineză concertul inaugural pentru redeschiderea Teatrului Massimo din Palermo, oraş de care e legat prin originile mamei sale şi unde se va întoarce să dirijeze şi cu alte ocazii.

Perioada post-Berlin. Experienţa de la Berlin se încheie în 2002, an în care primeşte cea mai înaltă distincţie germană, Ordinul de Merit, din mîinile preşedintelui Republicii Federale, Johannes Rau. Tot în 2002, pe 13 mai, dirijează ultimul concert la Musikverein din Viena, care se termină cu patru mii de flori aruncate pe scenă şi 30 de minute de aplauze. În aceeaşi sală ar fi trebuit să dirijeze Orchestra Mozart anul trecut pe 5 şi 6 decembrie, cu Pollini la pian, dar starea de sănătate l-a împiedicat şi în locul lui pe „podium” a fost Bernard Haitink. Anii post-Berlin au fost caracterizaţi de o activitate tot atît de intensă care l-a văzut pe Abbado implicat mai ales în noua Orchestră a Festivalului de la Lucerna, în Elveţia, formată, în special, din Mahler Chamber Orchestra (noul nume al Gustav Mahler Jugendorchester), din cîţiva primi instrumentişti ai Filarmonicilor din Berlin şi Viena şi de solişti de faimă internaţională precum clarinetista Sabine Mayer, violoncelista Natalia Gutman şi mulţi alţii. Festivalul de la Lucerna devine astfel unul dintre cele mai prestigioase din lume.

La Bologna. Între timp, din 2009 maestrul Abbado se mută la Bologna, unde i se acordă cetăţenia de onoare din partea Primăriei, oraş unde, în 2004, înfiinţase Orchestra Mozart al cărei director muzical şi artistic devine. Activitatea Orchestrei a fost suspendată pe 10 ianuarie anul trecut. În 2005 Abbado începe să colaboreze cu Orchestra Simón Bolívar, care face parte din faimosul „sistem” al orchestrelor venezuelene continuat de 30 de ani de Josè Antonio Abre, în care sînt implicaţi patru sute de mii de tineri muzicieni şi de unde ies talente ca Gustavo Dudamel sau Diego Matheuz, de-acum adevărate staruri ale „podiumului”, aceasta şi graţie lui Claudio Abbado şi lui Simon Rattle.

Distincţii şi recunoaşteri. Pe parcursul carierei sale, maestrul Abbado a primit numeroase distincţii şi diverse recunoaşteri. Pe lîngă Ordinul de Merit primit de la preşedintele german, în 1973 Filarmonica din Viena îi acordă „Inelul de Onoare” şi, în 1980, medalia de aur Nicolai, medalia Mozart, medalia Mahler şi „Inelul de Onoare” al oraşului Viena. În Italia, în 1984, primeşte titlul de Cavaler al Marii Cruci, în 1997 medalia de aur pentru merite culturale şi artistice. I s-au acordat, de asemenea, mai multe diplome Honoris Causa de la universităţile din Ferrara, Cambridge, Aberdeen şi provincia Basilicata.

Numirea ca senator pe viaţă. Pe 30 august 2013 a fost numit senator pe viaţă şi în decembrie se hotărîse să renunţe la salariul de senator pentru a-l dona şcolii de muzică din Fiesole în sprijinul burselor de studiu. După numirea ca senator pe viaţă de către Preşedintele Republicii, Giorgio Napolitano, Abbado, deja lovit de boală, n-a mai călcat niciodată în Palazzo Madama în calitate de senator.

Anti-star. Arta ca model de libertate, egalitatea contrapusă „divismului”, implicarea politică neexprimată, dar „descifrabilă”, cum spunea el însuşi în cartea sa Musica sopra Berlino (Muzica deasupra Berlinului), „de către ascultătorii foarte atenţi, în piesele pe care le aleg, în modul în care le dirijez”. Sînt cîteva dintre particularităţile dirijorului Claudio Abbado, printre cei mai mari din toate timpurile, care s-a stins la Bologna în 20 ianuarie 2014, la vîrsta de 81 de ani.

O remarcabilă filozofie de viaţă. Muzician cu un repertoriu nelimitat – a dirijat de la Claudio Monteverdi la Luigi Nono – îşi dorea o strînsă colaborare între diferitele arte, considera condamnabile tăierile de buget de la cultură în numele crizei („trebuie atacată adevărata risipă şi eliminate speculaţiile”), şi avea un vis la sertar: „Aş vrea să se afirme tot mai mult convingerile care inspiră modul nostru de a munci: oameni de studiu, politicieni, artişti, organizatori, responsabili şi cetăţeni simpli pot, împreună, să determine o reală colaborare între artă, ştiinţă şi etică”.



Traducere de Cerasela Barbone
(nr. 2, februarie 2014, anul IV)


NOTE

1. „Asociaţia prietenilor muzicii”, fondată în 1812, la Viena, de Joseph von Sonnleithner.