Gânduri despre un om frumos. In memoriam Emil Petru Raţiu

E foarte greu să vorbești la trecut despre un om pe care l-ai îndrăgit și admirat din tot sufletul și pe care ți-e greu să accepți că trebuie să îl lași să plece pe un drum care e doar al său, dar acuma știu că trebuie să ne obișnuim cu asta, pentru că pierdem toți până la urmă în războiul cu timpul și vine o vreme când devenim cu toții, fără nicio excepție, doar o amintire.
Cine a fost Emil Petru Rațiu? A fost un distins român născut la Chișinău, stabilit după doar câțiva ani la București, unde a urmat toate studiile, inclusiv cele universitare, și care a rămas mai târziu în străinătate și s-a stabilit în Italia, unde a trăit în jur de 50 de ani, dar care a fost și a rămas până în ultima clipă a vieții sale un român care și-a păstrat cu îndârjire limba și cultura singurei țări căreia a simțit că îi aparține pentru totdeauna.
A fost un bun medic, care a făcut și voluntariat în Etiopia, dar nu a încetat niciodată să fie interesat de limba noastră și să studieze în timpul liber istoria poporului nostru (drept pentru care i se spunea adesea „domnule profesor”, deși nu era) și să scrie cărți, dar și articole pe teme de filologie și istorie, atât în limba română, cât și în limbile italiană și franceză. A apărat drepturile istroromânilor la forurile internaționale, după ce a dat naștere unei asociații în acest scop, numită „Andrei Glavina”.
Cu toate acestea, era foarte discret, modest și neinteresat de onorurile și de aprecierea semenilor săi. Eu l-am întâlnit pentru prima dată în toamna anului 2018, cu ocazia centenarului Marii Uniri, la muzeul WEGIL din Roma, unde s-au făcut mai multe expoziții și dezbateri pe parcursul mai multor zile şi la care am fost invitați amândoi, drept pentru care ne-am întâlnit și am fost prezentați în prima zi, urmând să vorbim împreună, în zilele următoare, despre niște cărți ale unor autori români apărute la singura editură românească din Peninsulă, care se străduiește să promoveze autorii români publicându-le cărțile în limba italiană, editura Rediviva.

Întâlnirea noastră a fost memorabilă. Am rămas imediat surprinsă în mod plăcut de personalitatea sa puternică, dar discretă, complexă, învăluită în atâta simplitate, de iubirea sa nemărginită și încărcată de o anumită sacralitate față de România noastră și de bucuria sa de a fi întâlnit pe cineva care se străduia să promoveze limba și cultura noastră în rândul noilor generații de români, majoritatea născuți și crescuți aici, în Italia.
Și a fost această întâlnire a noastră începutul unei prietenii de suflet care mi-a dat posibilitatea să îi fiu alături până la sfârșitul vieții sale pământești, timp în care am participat împreună la programe culturale ale televiziunii Romit TV din Roma, la diferite activități organizate la Roma și la Aprilia pentru promovarea culturii noastre, ne-am vizitat și ne-am susținut moral în toate proiectele pe care le-am pus în picioare și ne-am bucurat apoi împreună de ele. A fost o prietenie care, deși a durat doar câțiva ani, a fost ca și cum ar fi durat o viață, iar pe mine m-a îmbogățit foarte mult.

Unul dintre proiectele în care mi-a fost aproape a fost acela în care am sărbătorit Centenarul României Mari la Aprilia, localitate în care lucrase ca medic, unde a venit cu mare însuflețire, poate și pentru faptul că voia să sărbătorească împreună cu românii săi acest mare eveniment și era cam greu să meargă la Alba Iulia, unde fusese invitat și unde chiar fusese prezent în anii precedenți. A venit singur, cu trenul, la aproape 83 de ani, de la Roma la Aprilia, fiind doar de la gară adus cu mașina la locul în care se desfășura evenimentul, și a radiat de fericire de la început până la sfârșit. A intrat chiar în hora ce începuse să se danseze la un moment dat, deși nu era foarte priceput sau poate își pierduse îndemânarea după atâția ani în care nu a avut cu cine să o joace. Cine știe?

O mărturisire de-a sa m-a impresionat însă, mi-a mișcat sufletul până la lacrimi și mi-a rămas adânc imprimată acolo, ca o rană care, deși nu era a mea, mă durea și pe mine. Eram la Roma, ne întorceam de la inaugurarea unei expoziții dedicate femeilor românce care au participat la Primul Război Mondial și, cum știam că trebuia să ia autobuzul pentru a se întoarce acasă, am vrut să îl însoțesc, să îi fac companie până când acesta va ajunge în stație și să mă asigur că a găsit un loc. Vorbeam despre mai multe lucruri legate de România, când mi-a mărturisit cu o sinceritate sfâșietoare că cel mai mare regret al său era faptul că știa că va muri în Italia și nici măcar corpul său neînsuflețit nu va ajunge să se odihnească împreună cu strămoșii săi. O mărturisire dureroasă, cu atât mai mult cu cât și eu mă simțeam în aceeași situație și mă gândisem și eu la acest lucru.

A pierdut-o cu un an și jumătate în urmă pe iubitoarea sa soție Liliana, fostă profesoară care-i învățase pe mulți români să vorbească limba italiană, de care era foarte apropiat, moarte care a făcut să se înrăutățească văzând cu ochii starea sa de sănătate, deși a avut norocul și binecuvântarea să îi fie aproape familia și doi români grijulii care îi ajutaseră cu treburile gospodărești de mulți ani pe el și pe soția sa. S-a întâmplat apoi și acel lucru inevitabil, dar s-a întâmplat în ambientul cald și iubit al casei sale, în liniște și împăcare, înconjurat de oameni care îl iubeau și îl respectau.

Ce a rămas în urma lui? Amintirea sa vie în mințile celor care l-au cunoscut și pe care i-a lăsat mai bogați de cum îi găsise, o fată frumoasă, deșteaptă și sensibilă, Anastasia, din prima căsătorie, o copie a sa sub chip de femeie care l-a urmat în cariera medicală și pe care o numea „fetița mea”, trei nepoți drăguți și la fel de sensibili, foarte multe eseuri, articole etc. publicate în principalele reviste literare din țară sau în paginile unor publicații de limbă italiană sau franceză și cele opt cărți ale sale: Supraviețuitorul, culegere de schițe și nuvele apărută la Roma în 1989, romanul Bariera, apărut la editura Clusium din Cluj-Napoca în 1994 și alte șase cărți publicate la București, la editura Ideea Europeană: Miorița (2013), Meșterul Manole (2014), Dumnezeu s-a născut în Dacia (2015), Turnul Colței. Între vreme și veșnicie (2016), Drumuri în India (2017) și Dionysius Exiguus și pisicuța Aida (2021).

Noi am pierdut un Om cum prea puțini mai sunt azi, un intelectual desăvârșit și un model de român care a făcut tot ce i-a stat în putință ca să trăiască frumos și demn până în ultima clipă a vieții sale, să lase o urmă pozitivă pe unde a trecut. Poate că acum a devenit o stea care strălucește deasupra României, dar care ne privește de acolo pe toți cei pe care ne-a iubit cu aceeași bunăvoință dintotdeauna. Cel puțin așa îmi place să cred, că Dumnezeu i-a îndeplinit dorința de a sta aproape de România sa după moarte, nu în pământul său, ci pe cer, în chip de stea. Nouă ne rămâne misiunea de a-i binecuvânta memoria și de a-i urma exemplul, pe cât posibil.

Lucia Ileana Pop
(nr. 7-8, iulie-august 2022, anul XII)