Grazia Marchianò (1941-2024). O evocare

În 12 aprilie am aflat, cu mâhnire, de moartea Graziei Marchianò. Deși împlinise de curând optzeci și trei de ani, era extrem de activă și de energică, chiar dacă în ultima vreme se dedicase acelui tip de „curățenie generală” pe care persoanele de o anumită vârstă, în așteptarea marii treceri spre Dincolo, o fac pentru a lăsa lucrurile în ordine. Într-adevăr, Grazia Marchianò se ocupase de transferul fondului de carte și al arhivei lui Elémire Zolla – soțul ei, care murise în 2002 – la Accademia Vivarium Novum, la Frascati, în apropiere de Roma. De asemenea, se îngrijise ca alte documente din arhiva personală, precum și unele obiecte de artă, să ajungă în custodia unor instituții de încredere, publice sau private. Cu toate acestea, moartea ei i-a luat prin surprindere pe cei apropiați. Printre altele, a murit în completă solitudine, în conformitate cu stilul ei de viață „anahoretic”, după toate aparențele în mod subit, din cauze naturale. Ziua și cauza precisă a decesului nu sunt cunoscute. Din locuința ei din Montepulciano, atunci când nu era plecată, Grazia comunica prin email sau prin telefon fix (nu folosea telefonul mobil) cu restul lumii. Comunicările cu pricina s-au întrerupt cu câteva zile înaintea duminicii de Paști (31 martie); după două săptămâni de „tăcere”, în care nimeni nu mai primise nici un semn de viață, o tânără prietenă a ei din Roma a alertat carabinierii din Montepulciano care, intrând în locuința profesoarei, au descoperit trupul neînsuflețit al acesteia. Funeraliile au avut loc în 23 aprilie, când Grazia a fost condusă pe ultimul ei drum spre cimitirul din apropierea bisericii San Biagio din Montepulciano, unde a fost înhumată alături de Elémire Zolla.

Pe Grazia Marchianò o cunoscusem în octombrie 2007, la Perugia, cu ocazia unui simpozion dedicat centenarului lui Eliade. M-a frapat, mai ales, privirea ei, penetrantă și în același timp caldă și tinerească, aproape jucăușă. Frapantă era și eleganța gesturilor, care nu avea nimic ostentativ, fiind mai degrabă expresia firească a unui mod de a comunica și de a favoriza o anumită sintonie cu interlocutorii. În fine, mă frapase cu acea ocazie un detaliu oarecum exterior; anume, faptul că cei ce mi-au prezentat-o o numeau, în privat, „văduva lui Zolla”. Era o etichetă pe care aveam să o mai aud des și în alte împrejurări (locutorii ei fiind mai ales, dar nu în exclusivitate, bărbați), care mi s-a părut stranie și amuzantă în același timp. E drept că Grazia Marchianò însăși, prin atitudinea de vestală a memoriei soțului ei, ale cărui opere le-a îngrijit după moartea acestuia, dar și prin celebra biografie intelectuală Il conoscitore dei segreti (prima ediție: Rizzoli, 2006), a alimentat oarecum această formulă, discutabilă și reductivă. E la fel de drept că cei douăzeci și cinci de ani trăiți alături de Zolla (1977-2002) nu pot fi trecuți în plan secund, mai ales că aceștia au coincis cu unicul ei mariaj (din 1980 cei doi erau căsătoriți civil). [1] În orice caz, cu „văduva lui Zolla” nu am stabilit, ulterior acelui simpozion de la Perugia, un contact personal. Era o perioadă în care centenarul de la nașterea lui Eliade și recenta aderare a României la Uniunea Europeană se suprapuneau cu anul cel mai negru, de până atunci, al emigrației românești din Italia: campania anti-românească, prevestită din anii anteriori, a căpătat, tocmai în toamna anului 2007, aspectul său cel mai sumbru și mai sistematic: avea să dureze cinci ani buni, provocând răni de neuitat în viețile multor oameni.

Ocazia de a strânge un raport mai strâns s-a ivit mai târziu, prin 2013, când aveam în minte o posibilă carte despre Ioan Petru Culianu și Italia. Mi-a trimis, printre altele, noua ediție a volumașului lui Zolla, de ea îngrijit și publicat la Montepulciano (2011), despre Ioan Petru Culianu. Am intrat, de-atunci, într-o legătură, nu numai epistolară, cu Grazia Marchianò (și concomitent cu Roberta Moretti, fosta ei studentă la Universitatea din Siena-Arezzo și autoare a unei monografii despre opera lui Ioan Petru Culianu), care avea să se consolideze de-a lungul unui deceniu.
Ne-am întâlnit din nou, la începutul lui decembrie 2016, la Roma. Ocazia, era, din nou, una eliadiană: de câteva luni publicasem traducerea italiană a pieselor teatrale ale lui Eliade, în volumul Tutto il teatro. 1939-1970 (apărut la editura Bietti din Milano), pe care un prieten comun, Francesco Palmieri, ne propusese să-l prezentăm la librăria Rotondi din Roma. Așa am intrat, cu Grazia, într-o fază nouă a raportului nostru amical. De fapt, începând de atunci, am simțit crescând stima și afecțiunea cvasi-maternă pe care o manifesta față de mine, chiar dacă împrejurările au fost de-așa natură încât să nu ne mai revedem „față către față”.
În 2017, odată cu publicarea traducerii italiene a cărții lui Ioan Petru Culianu, Iocari serio (cu postfața lui Horia-Roman Patapievici), la editura Lindau din Torino, legăturile noastre s-au întețit în sens, ca să spun așa, „culianian” [2]. La finele anilor optzeci, Culianu devenise un apropiat al lui Elémire Zolla și al Graziei Marchianò, fiind invitatul lor atât ca oaspete personal, cât și în postura de conferențiar universitar.
În fine, ultimul și cel mai intens moment spiritual al legăturii noastre a fost cel legat de pregătirea numărului monografic, dedicat lui Culianu la treizeci de ani de la moartea acestuia, al revistei „Antares” din Milano: Ioan Petru Culianu, argonauta della quarta dimensione, pe care l-am coordonat împreună cu Roberta Moretti și Andrea Scarabelli. Evident, editorialul a fost semnat de noi trei, iar în privința alegerii „nașului” nu avuseserăm dubii: alegerea noastră s-a îndreptat tocmai spre Grazia Marchianò. Nu numai că a primit bucuroasă invitația noastră de a scrie introducerea volumului, ci a acceptat și să fie consultată în alte aspecte ale pregătirii de tipar, incluzând chestiuni grafice (fotografii, titlu, culoarea coperții etc.), în care aportul ei s-a dovedit prețios.
A urmat apoi, în 2022, publicarea la editura Rosenberg&Seller a ultimei sale cărți, Interiorità e finitudine: la coscienza in cammino. Orizzonti eurasiatici, probabil cea mai personală și mai angajată lucrare a ei pe plan epistemologic. A prezentat-o la aceeași librărie Rotondi, în care devenise, după prezentarea Teatrului lui Eliade, „o persoană de-a casei”, librărie de la care a provenit și deznădăjduitul apel telefonic din 12 aprilie 2024.

Grazia Marchianò nu a avut urmași direcți în ordinea „trupească” a lucrurilor [3]. A fost însă (ca) o mamă pentru mulți prieteni și colegi de-ai ei mai tineri, care de-a lungul anilor au intrat în rezonanță cu descoperirile și intuițiile ei, mai importante decât rigoarea academică, pe care nu părea să pună prea mult preț (și care probabil explică, pe lângă incompatibilitățile caracteriale și asocierea ei cu Zolla, unele adversități din lumea universitară italiană).
Dacă activitatea și operele de maturitate ale ei – în legătură sau nu cu Zolla – sunt mai cunoscute, despre tinerețe se știe destul de puțin. Născută în 13 martie 1941 la Parma, Grazia avea părinți originari din Calabria. Aceștia nu erau însă calabrezi oarecare, ci minoritari arbăreși (italo-albanezi) din localitatea San Demetrio Corone. Tatăl său, Giuseppe Marchianò, născut la Napoli și stabilit împreună cu soția în nordul Italiei, s-a afirmat, printre altele, ca pictor. Unică la părinți, tânăra Grazia Marchianò, după studii filosofice la Milano și licența în estetică la Universitatea din Roma (1964), cu Armando Plebe, a beneficiat de o bursă a ISMeO (Institutul Italian pentru Orientul Mijlociu și Îndepărtat, înființat și condus de orientalistul Giuseppe Tucci) în India. Grazia a avut în comun cu Mircea Eliade nu numai aceeași zi și lună a nașterii (13 martie) sau faptul de a fi avut o legătură apropiată cu Ioan Petru Culianu. La fel ca Eliade, Grazie era o cercetătoare ecumenică și „eclectică”. La fel ca Eliade, a făcut experiența Indiei reale de tânără. „M-am format în India”, preciza Grazia într-un interviu din 2016 [4], referindu-se atât la Universitatea Vishva Bharati de la Shantiniketan, fondată de Tagore, cât și la experiențe meditative la Bombay, acolo unde, conform aceluiași interviu, ar fi urmat învățăturile maeștrilor Osho Rajneesh și Nisargadatta Maharaj (fiind și cea care a semnat prima traducere italiană a cărții acestuia din urmă, I Am That/Io sono quello, apărută în 1981 la editura Rizzoli) [5], plus cercetări la Madras și în alte regiuni ale Indiei. A contribuit, de asemenea, la cunoașterea în Italia a unui autor pe care Eliade l-a prețuit mult, Ananda K. Coomaraswamy.
Biografii viitori ai Graziei Marchianò vor avea la îndemână o operă care se întinde de-a lungul a peste cincizeci de ani (prima ei carte, Il codice della forma, a fost publicată în 1968). Existența ei a fost cea a unei singuratice și a unei „nomade” (așa cum mi-a mărturisit odată că se considera). Mesajul pe care îl lasă posterității poate fi rezumat, după cum scria Francesco Palmieri în primul articol apărut după dispariția Graziei, în frazele inițiale ale biografiei lui Zolla: „Nu deplasările în spațiul fizic, lectura pe hârtie sau pe ecranul calculatorului, întâlnirile previzibile sau neprevăzute sunt cele care ne oferă oportunități de cunoaștere, ci felul în care ne raportăm la ele, sunt filtrate și dospite înlăuntrul nostru, suscită conexiuni, deschid orizonturi dincolo de ceea ce e evident, stimulează îndoieli și noi întrebări, fără a limita în vreun fel foamea sau setea de cunoaștere, cercetare, învățare, amintire, deducere, analizare, argumentare, imaginare, și nici pe cea de contemplare, meditare, cultivare a liniștii, expansiunii conștiinței, creșterii interioare – oricare ar fi împrejurările în care s-ar întâmpla să trăim, conform ursitoarelor bune și rele, cum se spunea pe vremuri” [6].

Horia Corneliu Cicortaș
(nr. 6, iunie 2024, anul XIV)

[1] Zolla, care era cu cincisprezece ani mai vârstnic, avusese de tânăr, înainte de relația cu poetesa Cristina Campo, o scurtă căsătorie cu o altă scriitoare și traducătoare, Maria Luisa Spaziani.
[2] Grazia Marchianò, deși strâns legată de amintirea și operele „ultimului” Culianu, nu a făcut niciodată din această prietenie o platformă anti-Eliade, așa cum s-a întâmplat, din păcate, în alte cazuri cunoscute specialiștilor din domeniu, în legătură cu legionarismul lui Eliade și speculațiile privind asasinatul lui Culianu din 21 mai 1991, rămas neelucidat.
[3] Nici Zolla nu a avut urmași. La serviciul funerar (laic) din biserica San Biagio, alături de numeroșii prieteni, cunoscuți, colegi, foști studenți și reprezentanți ai unor instituții, s-a aflat singura rudă prin alianță a Graziei, o nepoată de frate a lui Elémire Zolla.
[4] Antonio Gnoli, Grazia Marchianò: „Per Zolla ho lasciato famiglia e amici ma alla fine si percorre la strada da soli”, interviu publicat în „La Repubblica”, 20 noiembrie 2016.
[5] O a doua traducere italiană, semnată de Sergio Trippodo, a apărut la editura Ubaldini din Roma, în 2001. Grazia Marchianò a fost atrasă nu numai de spiritualitatea indiană, ci și, mai ales în anii din urmă, de cea a buddhismului japonez.
[6] Grazia Marchianò Il conoscitore dei segreti, cit., p. 12. Fragment reprodus de Francesco Palmieri în Il silenzioso addio di Grazia Marchianò, conoscitrice di segreti, „Il Foglio”, 12 aprilie 2024 (trad. mea).