Sordidul și sub-sordidul, univers ce-şi păstrează aripa poetică. In memoriam Hanibal Stănciulescu

10 octombrie 2018, scriitorul Hanibal Stănciulescu trecea în neființă.
Acestea sunt cuvinte standard, pe care le găsim peste tot în manuale sau în articole scrise pe genunchi de vreun redactor grăbit ce nu știe nimic despre opera scriitorului a cărui moarte o consemnează.
Moartea lui Hanibal Stănciulescu nu a fost consemnată de presa vremii. În zilele acelea s-a vorbit mult… poate prea mult… doar despre moartea fotbalistului Ilie Balaci…
„A trecut în neființă”… Știm oare ce este această „neființă”? Dar „trecerea”, ce este ea de fapt?
Sunt momente în istorie când lumea pare să se surpe, când tot ce e frumos și bun e sufocat și distrus de forțe a căror origine, motivație și scop final rămân neclare.
Poate că de aceea Hanibal Stănciulescu nu a reușit să găsească un editor care să publice sau vreun teatru care să-i pună în scenă piesa Piknik la Alma-Ata. Piknik la Alma-Ata exprimă zbaterea inocenților în vremuri grele, ca acestea. Iar diriguitorii lumii în care trăim urăsc inocența.
Piknik la Alma-Ata e o lume în care bărbatul Compostello devine canibalul Piknik, ce se folosește de impactul pe care media îl are asupra minții oamenilor ca să-i terorizeze: o pedeapsă binemeritată pentru că se hrănesc din realități media-false. În realitatea creată de televiziuni, vălul maya nu coboară o singură dată peste ochii bieților oameni ci de mii de ori, în fiecare clipă și cu fiecare respirație mincinoasă a semenilor noștri.
În piesă, stingerea din viață a Zinei (o poveste în care putem citi în palimpsest povestea vieții și a morții Ninei, mama lui Hanibal Stănciulescu) joacă un rol subtil, ce ritmează existența celorlalte personaje.
Divizat în câteva personaje, autorul însuși retrăiește o existență când sub imperiul tiraniei șefului unui birou mărunt (Compostello ce lucrează în serviciul de arhivare condus de Gottlieb), când sub semnul sacrificiului propriei vieți doar de dragul înțelegerii lumii (Otto), când eliberat de toate constrângerile, devorând ceea ce iubește mai mult: femininul.
Chiar și existența noastră – a mea și a lui – se regăsește în piesă: mă pot vedea oglindită, parțial, în excesiv de voluntara Carmina, în rebela-supusă numită Secretara și în personajul Lilia în care Hanibal a contopit numele meu (Delia), cu cel al unei alte exponente a feminității depline care a locuit alături de noi, preaiubita noastră tekeliță Lili. Numele obținut se îngemănează cu atributul „lilial”. O referință la puritatea unei flori considerată simbolul regalității: crinul alb.  
Alchimia aceasta complicată a reorganizării subtile a lumii care îl înconjura pe Hanibal Stănciulescu se face în cadrele retrăirii unor mituri străvechi, precum cel al lui Adam și Eva.
Doar că aici, nu mai avem un Paradis mitic ci o lume sub-sordidă în care Atotputernicul a fost înlocuit cu o ființă degradată, ce își arogă pe nedrept numele de „Gottlieb”. Gottlieb și Mașiniștii sunt personajele care aspiră să-l înlocuiască pe Dumnezeu și să preia ei controlul asupra lumii.
Scena e împărțită în două, sugerând trecerea dintr-o lume în alta, uneori de la viață la moarte, alteori personajele schimbând doar o tiranie cu alta.
Mașiniștii intervin și ei din umbră, în destinele unora în mod direct: controlul se exercită prin aviatorul Glagorin, prin aducerea lui în scenă sau prin „ridicarea” lui bruscă… Pe cine din viața lui Hanibal reprezintă Glagorin? Poate un pic pe tatăl lui, pe care l-a pierdut mult prea devreme, un pic pe tatăl meu, și el „ridicat” prea repede dintre noi și un pic din alți „tați” care au trecut mai mult sau mai puțin grăbiți prin viața lui.
Personajele trăiesc într-o lume în care sordidul a coborât mai jos decât ne putem imagina și pe care de aceea am denumit-o sub-sordidă. Și totuși: frumusețea țâșnește nevăzută, ca o ceață luminoasă, ce învăluie totul.
De-asta, „feerie”, așa cum și-a încadrat Hanibal Stănciulescu piesa, e categoria cea mai potrivită. Piknik la Alma-Ata este într-adevăr o feerie în care frumosul transcende și domină sordidul și sub-sordidul.

Anca Delia Comăneanu

PIKNIK LA ALMA-ATA
(feerie)

PERSONAJELE:
COMPOSTELLO: grefier; alias OTTO, doctor în genetică; alias PIKNIK, canibal profesionist; 45 de ani
CARMINA: soția lui; alias LILIA, logodnica lui OTTO; alias Vera, prezentator TV Alma-Ata; 30 de ani
GLAGORIN: aviator pensionar; tatăl Carminei.; 80 de ani
ZINA: mama lui Compostello, profesoară de litere; 70 de ani
GOTTLIEB: șef de birou; escroc intergalactic; 50 de ani
MAȘINISTUL ȘEF: un tip fără vârstă
SECRETARA: 20 de ani             
ARHIVARUL: 60 de ani
AUGUSTA: 55 de ani
MAȘINIȘTII I, II, III
CORIȘTII I, II, III…
Alți mașiniști și electricieni, etc.

Ipoteză de lucru: Piesa e compusă din șase secvențe compacte. Scena ar putea fi împărțită în două pe toată durata primelor cinci secvențe printr-un perete transparent (fals … ori printr-un efect special), care să cadă perpendicular pe primul rând de scaune. În acest zid convențional n-ar trebui să existe decât o ușă îngustă. Astfel spectatorii ar vedea tot timpul cele două spații egale ca mărime, în care ritmul dramatic crește și scade alternativ. Cu excepția celor care apar de sus (ex machina!), a Mașinistului Șef și a subalternilor săi care, de regulă, se mișcă prin spate și prin buzunarele scenei, toate celelalte personaje intră și ies prin ușa îngustă, tăiată în peretele fals care nu e decât o interfață… Personajele circulă dintr-un spațiu în celălalt, de la dreapta la stânga (să zicem…) și înapoi ca sunetul în boxele unei combine stereo. Când pe jumătate de scenă se desfășoară Secvența Unu, dincolo, în penumbră, tăcuți, mașiniștii pregătesc decorul pentru secvența următoare și așa mai departe.
Personajele nu se sinchisesc prea tare de prezența lor. Doar Mașinistul Șef le provoacă uneori o vagă sfială…

SECVENȚA UNU
(GLAGORIN, COMPOSTELLO, CARMINA, ZINA, MAȘINISTUL ȘEF, MAȘINIȘTII I, II, III)

O parte a scenei este luminată slab. Cealaltă e în penumbră. În prima „boxă” sunt două fotolii, o canapea, o măsuță joasă, un raft cu câteva cărți și reviste. Timp de câteva secunde bune în încăpere nu e nimeni. Apoi de sus, prins în chingi, coboară Glagorin și rămâne suspendat la un metru de podea. La brâu îi atârnă o cască de aviator de la începutul secolului.

GLAGORIN (în sus, spre mașiniști): Mai jos, mai jos! (brusc e săltat mai sus) Alo! Nu se aude? Am zis „mai jos”, mă, nu…„mai sus”. (scuturând sforile) Alo, nu s-aude? Aveți ceară în urechi? Măi băieți, măi copii… Fie-vă milă… Sunt bătrân… Credeți că e așa ușor, toată ziua la cucurigu? Hai, hai, un pic mai jos. O palmă, un deget, o idee…
Mașiniștii îl mișcă de câteva ori în sus și în jos.

Ați înnebunit? Vreți să mă omorâți de tot? Dacă fac un atac? V-ar conveni? Pâc… și gata. Un moș mai puțin.

De sus se aud râsetele mașiniștilor.

Vă hliziți? Nu mai există respect. Nu mai există regulă. Tineretul mă scoate din minți. (spre sală) Ați văzut ce mi-au făcut? De ce angajează asemenea hahalere? O să vorbesc cu șeful lor. Pare un tip cumsecade. Nu știu de ce umblă așa ponosit… La banii lui ar trebui să se ferchezuiască un pic… Mă rog, mă rog… e la modă acum: milionarii umblă șifonați și miniștri în pulover. Pe vremuri era altfel. Acum, toți mucoșii au slujbe grase și dau cu tifla oamenilor cu experiență. Adevărata maturitate vine după șaptezeci de ani. Cazul meu. Cine n-are destui bătrâni… să-i cloneze… De ce să multiplicăm niște oi cretine și să nu înmulțim oamenii cu adevărat capabili? Da, nu vă mai mirați atâta. E mai bine cu scripetișii? Cu animalele astea care mă trag de sfori? Care nu visează decât la femei și la bani? (în șoaptă) Sigur, cu femeile e altă poveste… Sunt tineri… ce poți să zici? Până și eu… n-o să mă credeți poate… mai am câte o nălucire… Ce-i asta? Stai un pic, frumușico…
De sus coboară un mulaj din plastic negru îmbrăcat cu sutien și cu bikini de culoare roșie. Glagorin se agită, încearcă să-l prindă și, când e pe cale să reușească, mașiniștii trag mulajul în sus și râd în hohote.

GLAGORIN: Porcilor!… Vă reclam. Vă las fără pâine. (spre sală) Ați văzut ce bancuri idioate pot să facă? Știam ce e în mintea lor… dar nu m-am putut stăpâni. Știți și dumneavoastră cum e: te ia valul, te încingi și… Of, Doamne Dumnezeule, de ce trebuie să îndur toate umilințele astea? De ce viața mea depinde în fiecare clipă de un retardat? (spre sală) Și dumneavoastră sunteți cam în aceeași situație, nu? Cine i-a pus pe ei la capătul firului? Cine le-a lăsat dreptul să întindă coarda sau să o slăbească? … Șeful lor pare un tip de treabă… Nu e prea vorbăreț dar știe ce vrea. Are nas. Are miros. Oamenii de calitate trebuie să se ajute între ei. Mai sunt nemulțumiți, nu sunt singurul. Scripețarii trebuie puși la punct. Altfel și-o iau în cap și ne trezim cu surprize. E o problemă de echilibru aici. Mă pricep la chestii de-astea pentru că am fost aviator. Acuma sunt la pensie… sau poate chiar mai rău… Nu prea pot să-mi dau seama… În sfârșit… Ce să vă mai zic… Am fost cel mai bun. Știți ce înseamnă să cobori în picaj până la o sută de metri… vuuum!… vuuumm!... și să te redresezi în ultima secundă? Pilot automat?... Hai să fim serioși. Electronică, beculețe, computer, senzori? Ra-hat… radar? Rahat… Instinct, domnilor, instinct. Fler, stimate doamne, geniu! Glagorin… Dați-mi voie să mă prezint. Numele meu este Glagorin. Comandorul Glagorin. Am coborât în seara asta până aici… Am simțit nevoia să mai ies la aer… Când ești bătrân timpul se fleșcăie… se turtește… se zgârcește ca o gogoașă stătută

Din exterior se aud țipetele unei femei care se ceartă cu un bărbat. O altă voce bărbătească, mai calmă, încearcă să-i potolească.

GLAGORIN: Băieți… măi băieți… sper că nu v-ați supărat? Mai dau și eu din gură. Altfel se usucă și se stafidește… Voi nu știți cum e… N-a venit vremea… Nu mă băgați în seamă. (încet) Luați-mă de-aici. Săltați-mă un pic mai sus măcar… Nu vreau s-o aud cum țipă… nu suport.
MAȘINIST I: Nu se poate!
GLAGORIN: Vă rog.
MAȘINIST II: Imposibil.
GLAGORIN: Vă implor…
MAȘINIST III: Gura!
GLAGORIN: (încet) „Să vă ia dracu” cel mai negru din câți au existat vreodată pe acest pământ! Pe toți… Am eu pe cineva… La o adică, poate să intervină…
MAȘINISTUL I: Ești o fleică senilă.
GLAGORIN: Cretinule!
MAȘINISTUL II: Ești o conservă borșită!
GLAGORIN: Ce-ai zis?... Idiotule!
MAȘINISTUL III: Ești nobody!
GLGORIN: Nu-i adevărat… Sunt comandorul Glagorin…
MAȘINIȘTII I, II și III: (în hohote grosolane de râs) Ești nașpa!
GLAGORIN: (sleit) Mitocanilor….

Compostello și Carmina, în halate de casă, intră îmbrâncindu-se violent. Bărbatul are în mână o șurubelniță lungă. Mașinistul Șef rămâne în urma lor, abia vizibil. Face un semn scurt celor de sus și Glagorin e coborât încet pe raftul de cărți. Comandorul rămâne acolo inert, cu bărbia căzută în piept.

MAȘINISTUL ȘEF: Copii, copii… cu grijă… cu mare grijă… Ca să nu distrugem schelăria. Vă rog, vă rog... Mai trebuie ș-al'dată… Vă rog…
CARMINA: (spre Mașinistul Șef) Ce-ar fi să nu te mai amesteci în viața noastră?... Așa, cară-te! (spre Compostello) M-ai împuns în inimă, animalule!
COMPOSTELLO: Vrei să-ți mut gura la spate? Am văzut în filme: o mână în ceafă și una în bot, trosc… și gata.
CARMINA: Nu mai pot să respir, criminalule!
COMPOSTELLO: Da' să țipi, poți? Stai că te aranjez eu, Carminuș, te aranjez imediat.

Compostello începe s-o alerge în jurul măsuței din mijlocul sufrageriei. O prinde și îi pune șurubelnița în gât. Carmina gâfâie și așteaptă. Compostello aruncă șurubelnița și o sărută lacom. Cad amândoi pe canapea și se giugiulesc îndelung.

GLAGORIN: (trezindu-se) Ce gusturi au unii… Nu vezi mă că e grasă?
COMPOSTELLO: (sărind în picioare) Pardon!?
CARMINA: (la fel) Ce cauți aici?
COMPOSTELLO: Ce doriți domnule? Carmina, îl cunoști?
CARMINA: Oarecum…
GLAGORIN: Nu ți-e rușine?
CARMINA: Nu. Cară-te!
COMPOSTELLO: Carmina… stai puțin… chiar nu-l cunoști?
CARMINA: Din vedere.
GLAGORIN: Ce obrăznicie… Nu te-ai schimbat deloc… Domnule, dați-mi voie să mă prezint…
CARMINA: Valea!
COMPOSTELLO: Domnule, orice nume ați purta, nu sunteți binevenit în această casă. Nu știu cine v-a trimis, nu știu cum ați intrat aici, dar e momentul să ne părăsiți.
CARMINA: (furibundă) Ce vrei? De ce ai venit? (apropiindu-se de raftul pe care e cocoțat Glagorin) Tată, du-te cu Dumnezeu!
GLAGORIN: Aș vrea eu…

Carmina ia un vraf de reviste și îl aruncă pe canapea.

COMPOSTELLO: Cum?!... Sunteți tatăl Carminei? Să vă trăiască… Vai, nici nu știți cât mă bucur că pot să vă cunosc în sfârșit…
CARMINA: (răsfoind) O, ce bucurie…
GLAGORIN: Da… da… Sunt comandorul Glagorin.
CARMINA: (la fel) Pârț! Și eu sunt Ivan cel Groaznic.
GLAGORIN: Carmina, nu-ți dau voie… Nu-ți permit…
COMPOSTELLO: Carmina… nici eu, să știi… eu nici atât!
CARMINA: Mi se fâlfâie.
GLAGORIN: Carmina!
COMPOSTELLO: Carmina… te aude lumea.
CARMIN: Compi, de ce te miri? E normal: sunt fiică de aviator.
GLAGORIN: Lăsați-o domnule, lăsați-o în banii ei… Sunt lucruri pe care femeile nu le pot pricepe… Nu le pot prețui… Cum ar fi vitejia… Cum ar fi onoarea… Pe acest piept, stimate domn, pe această inimă, stimate domnule Compi…
COMPOSTELLO: Compostello.
GLAGORIN: (aparte) Nume de mafiot… Ce putea să prindă fiică-mea? (spre Compostello) Pe această inimă împovărată de ani s-a odihnit de trei ori… „Virtutea Militară”.
COMPOSTELLO: Tăticule! (îl apucă de picioare) Tăticuțule!
CARMINA: Extraordinar, bine că v-ați găsit, dragă… aveam o grijă…
GLAGORIN: Compostello!... Fiule… Nu mă zgâlțâi că am artroză… Ești italian?
COMPOSTELLO. Cine știe… Nu vezi? În țara asta nici părinții nu sunt siguri… Apar… dispar… (cântă) Cică tata-i o pipetă… Maman-o eprubetă… Țâțoasă și cochetă…
CARMINA: (amenințătoare) Compostello…
GLAGORIN: (fredonează) Țâțoasă și cochetă…
COMPOSTELLO: Ai ureche, Glago!... Pot să-ți spun Glgo?
GLAGORIN: Sigur, sigur, te rog, mi-ar face mare plăcere.
COMPOSTELLO: Cânți forte bine. O să fim o pereche minunată.
CARMINA: De măscărici.
GLAGORIN: Cu ce te ocupi? Ai o slujbă stabilă? O leafă?
COMPOSTELLO: Absolut, absolut. Sunt ginerele tău și soțul acestei doamne peste care nu puține toamne deja s-au așternut.
CARMINA: Îl omor.
GLAGORIN: Bine zis… Și rentează? Aduce? Produce?
COMPOSTELLO: Doamna?
GLAGORIN: Doamna.
COMPOSTELLO: Pot să fiu sincer?... Știi, e fiica ta și… n-aș vrea să… înțelegi, nu?
GLAGORIN: Te rog,
COMPOSTELLO: Nu prea. Se zbate… dar nu poate… mai mult.
CARMINA: Compi, dacă nu termini cu versurile astea cretine, te gâtui cu mâna mea.
GLAGORIN: Șurubelnița, șurubelnița… Unde ai pus-o? Uite-o acolo, jos, lângă canapea… Dai odată scurt… și gata. La centrul vorbirii… și se rezolvă. Nevasta ideală are sonoru' mic…
COMPOSTELLO: Nu se rezolvă. Carmina are mai multe… centre de-astea…
GLAGORIN: Ești sigur? (aparte) Chiar atât de puțin să-mi cunosc eu propria fiică?
CARMINA: Tată, strânge-ți suspantele și întinde-o. Ce-i aici? Un complot? (spre mașiniștii de sus) Hei, cei de-acolo, vizita s-a terminat! Trageți-l sus că s-a răsuflat de tot.
GLAGORIN: Nu fi măgăriță… Așadar n-ar fi decât unul…
COMPOSTELLO: Nici vorbă… Cuvântă din tot corpul… din rărunchi… Gura e doar un accesoriu. Dă din fiecare celulă. Cuvântă cum respiră. Nu e o femeie, e un discurs fără sfârșit.
CARMINA: Artistule, fă-ți cruce…
GLAGORIN: Lasă-l în pace… Nu te lega de Compi dacă nu vrei să o pățești… Prin urmare… prin urmare, Compostello dragă, nu ești italian. Deși… deși… după cum îți turuie gura… nu s-ar zice…
COMPOSTELLO: Ți-am spus: sunt indigen. Născut și crescut pe ceste meleaguri de vis. În țara asta plină de angoasă.
GLAGORIN: Ha, ha… Cum le potrivește!... E tare tipu'! Carmina, te-ai măritat cu un creator. Ar trebui să-l prețuiești mai mult.
CARMINA: Știu mai bine decât tine câte parale face. Un bărbat adevărat nu muncește într-un birou de grefier pentru o leafă de nimic.
COMPOSTELLO: Grefier rangul trei!
GLAGORIN: Adică?
CARMINA: În douăzeci de ani a urcat trei trepte. În două decenii! Alții au ajuns șefi de birou în câțiva ani. M-am măritat cu un nătărău.
COMPOSTELLO: Vezi, Glago, e nedreaptă. Nu știe că într-o lună o să mai urc o treaptă.
CARMINA: Te ucid!... Dacă mai scoți o singură rimă din tine, îți crăp capu'…
(febrilă) Da' de ce să mai amân? La ce bun. Mai bine să terminăm odată! (spre mașiniștii de sus) Băieți, o pușcă, o grenadă, o bâtă, un satâr, o rangă… Ceva!
MAȘINISTUL ȘEF: (ieșind din umbră) Nu, asta nu… este interzis cu desăvârșire. E un atentat la siguranța construcției… Copii, păstrați-vă cumpătul.
GLGORIN: Are dreptate domnul… domnul… nu i-am reținut numele. Carmina e capabilă de mari violențe.
CARMINA: (sadică) Tati, nu știi nimic. O să vezi imediat. Băieți, contez pe voi!
MAȘINISTUL I: Se rezolvă. Da' să-l aranjez mai întâi pe Moș Pericol Asta e singura noastră dorință.
GLAGORIN: Ce impertinență…!
MAȘINISTUL ȘEF: (sever, spre subalternii săi) Folosirea armelor de foc în incintă este interzisă cu desăvârșire!
MAȘINISTUL II: Șefu', șefu', de ce vă agitați?
MAȘINISTUL III: Femeia a cerut un satâr. Care e problema?
MAȘINISTUL ȘEF: (retrăgându-se) Treaba voastră… Eu mi-am făcut datoria.
COMPOSTELLO: (în urma lui) Șefule, las-o să-și facă damblaua. Altfel îmi scoate ochii în somn. Cu foarfeca. Sau îmi taie părul. Au mai pățit-o și alții…Hai, Carminuș, dă-ți drumul. Nu-ți bloca instinctele sănătoase: tu ești din speța rară a distrugătorilor de vocație. Vrabia mălai visează… Proștii?... Lumea îndreptează… Nu-i așa, Gago?

O pușcă vine de sus și Carmina o înhață rapid. Țintește întâi spre Glagorin.

GLAGORIN: (râzând) Toanto, și-au bătut joc de tine. Ți-au trimis o jucărie.
COMPOSTELLO: N-aș fi chiar așa de sigur… Unde naiba e șurubelnița aia? Aha… Am găsit-o… E bine s-o am la îndemână…. Pentru orice eventualitate.
CARMINA: (cu pușca la ochi) În numele tatălui…

Detunătura îl lovește pe Glagorin în frunte și îl aruncă de pe raftul de cărți. Glagorin rămâne suspendat în chingile lui și face mișcări necontrolate. Imediat, după împușcătură, Compostello se ascunde în spatele canapelei.

GLAGORIN: (văicărindu-se) Criminal-o, m-ai nimerit drept în frunte… (își pipăie fruntea cu degetele) Ce batjocură. Ai tras cu sare…
MAȘINIȘTII I, II și III: (în cor) Tataie, ți-a plăcut faza?
GLAGORIN: Sunteți niște ființe fără suflet. (vlăguit) Luați-mă de aici. Vă rog… Vaca asta ofilită mă dezgustă…

Mașiniștii îl trag în sus pe Glagorin. Carmina, cu pușca la ochi, îi urmărește ascensiunea, pe urmă se întoarce brusc și trage în Compostello. Bărbatul răcnește, sare din dosul canapelei ținându-se de fund. Mașiniștii retrag pușca.

CARMINA: … și în numele ginerelui… 
COMPOSTELLO: Ești complet sonată! Mamă, ce arsură! Au… au… La birou m-așteaptă un morman de dosare. Ești nebună… Are dreptate Glago.
CARMINA: (aruncându-se pe canapea) Te-am avertizat. Fără poezie. Nu suport…

Ținându-se de fund, Compstello ia o servietă din spatele raftului, își scoate halatul și pornește spre ușa din peretele despărțitor. Înainte ca el să ajungă acolo, un mașinist trece și atârnă pe ușă un carton pe care scrie „GREFĂ”. Încăperea unde se află Carmina rămâne în întuneric. În fața ușii, într-un con de lumină slabă, Compostello zăbovește cu mâna pe clanță. E îmbrăcat într-un costum ponosit. La gât are o cravată țipătoare. De undeva, din spate, se apropie încet Zina. E palidă și foarte slăbită.

ZINA: Compi… Copilașule!
COMPOSTELLO: Cine mă strigă?
ZINA: Aici, aici, unde te uiți? De mic ai fost căscat.
COMPOSTELLO: Mamă, ce cauți în zona asta?
ZINA: Mă plimb. Nu e voie?
COMPOSTELLO: Ba da, ba da. Numai că e lumina proastă și… uite ce rău arăți…
ZINA: (mângâindu-l) Și tu… și tu… ai albit, mâncate-ar mama. Îți face mâncare bună?
COMPOSTELLO: Cine?
ZINA: Ei… știi tu cine.
COMPOSTELLO: Nu pricep.
ZINA: Ești sigur că nu-ți pune coarne?
COMPOSTELLO: Cine!?
ZINA: Știi tu… Știi cum face: „Zina, Compi s-a cam îngrășat, își trosnește degetele, sforăie și câștigă prost!”
COMPOSTELLO: Las-o în plata Domnului. (duce o mână la spate) Au… mamă. Ce mă arde…
ZINA: Ce te doare? Te-a lovit? Ce viperă...
COMPOSTELLO: Nu…nu… n-ar îndrăzni… Se schimbă vremea… la birou stau între două ferestre și cred că e o criză de sciatică.
ZINA: Du-te la doctor. Fă-ți niște analize.
COMPOSTELLO: Lasă… Tu cum o duci?
ZINA: N-ai mai trecut pe la mine.
COMPOSTELLO: Am fost ocupat… Te simți mai bine?
ZINA: Da, da… cu viața… cu metastazele…
COMPOSTELLO: Poftim?! Cine ți-a spus? Doctorul? L-am plătit să-și țină gura…
ZINA: N-are nici o vină. Știam că tu trebuie să știi că eu habar n-am de toată
povestea asta. Și eu l-am plătit pe doctor… ca să-mi spună care este situația.
COMPOSTELLO: Ce măgar.
ZINA: Nu te lasă Carmina?
COMPOSTELLO: Cum adică?
ZINA: Să mă vizitezi.
COMPOSTELLO: Nu-i adevărat… Mamă, nu mai schimba vorba… Ai băut zeama de gândaci? Și paharul indian?
ZINA: Sigur… sigur… doar nu crezi că sunt inconștientă. Vreau să mai trăiesc. E destul de frumos pe-aici. E adevărat, lumina asta mă cam obosește… Numai jumătate.
COMPOSTELLO: Cum?!
ZINA: Numai jumătate din zeama de gândaci. N-am putut mai mult. Mi-a venit să vărs. Nu mă critica, te rog. (scotocind în geantă) Uite, o am aici. O port cu mine. Și paharul indian. Într-o capsulă perfect etanșă.
COMPOSTELLO: Zina! Mincinoaso… Adineauri te-ai lăudat că l-ai băut…
ZINA: Și ce e cu asta? O să le iau încet-încet pe amândouă…
COMPOSTELLO: Mi le-a adus Gottlieb din străinătate. Nu sunt scumpe, dar se găsesc destul de greu. Și nu trebuie să mănânci acrituri, lămâie… parcă ți-am spus…
ZINA: Mi-ai interzis doar varza murată… Lămâia are vitamine… Cum să renunț la ea? Trebuie să mă fortific.
COMPOSTELLO: Zina, am zis că orice acritură înseamnă moarte.
ZINA: Păi vezi? Ferește-te de Carmina, de ce țipi la mine?
COMPOSTELLO: Zina...
ZINA: Ah, cum vorbești… ca taică-tu… „Zina, ai ars mâncarea, Zina, mi-ai pârlit cămașa… Zina, ai scăpat copilul în pivniță”… Avea o gură…
COMPOSTELLO: M-ai scăpat în pivniță?
ZINA: O singură dată…
COMPOSTELLO: Mersi.
ZINA: Pentru puțin... Mereu mă cerți… Ai mai scris ceva?
COMPOSTELLO: (oftând) Crezi că de scris îmi arde?
ZINA: Ce te faci praf? În curând o să trec în altă jurisdicție. Cum spun americanii… Ah… ce mi-a plăcut în America. Dacă mă fac bine… N-ai mai scris nimic? Nu te lasă vipera?
COMPOSTELLO: Niște versuri idioate… Stai, unde pleci? Mamă!
ZINA: (îndepărtându-se) Pa, Compi, să mai treci pe la mine… uite, îți dau un subiect de comedie… . Mă asculți?
COMPOSTELLO: Mamă, nu pleca!
ZINA: (râzând încet) „Am certat-o pe mama pentru că moare!”. Ți se pare interesant?
COMPOSTELLO: Mamă…

Zina a dispărut. Compostello deschide ușa pe care scrie „GREFĂ” și dispare în întuneric. De sus coboară în chingi Glagorin și rămâne, ca de obicei, la un metru deasupra pământului. Urmărește foarte atent ceva. Din întuneric apare iar Zina care varsă dintr-un recipient un lichid cafeniu și desenează cercuri în jurul ei.

GLAGORIN: Alo… Madam… Duduie… (aparte) E surdă ca zidu'. (răcnind) Femeie!
ZINA: (imperturbabilă) Aud perfect. Nu e nevoie să urlați.
GLAGORIN: Mă scuzați, stimată doamnă… Vă însemnați teritoriul sau faceți curat prin zonă?
ZINA: (vexată) Sunt profesoară de litere. Domnule… Nu am reținut numele dumneavoastră.
GLAGORIN: Glagorin. M-ați putea îndrepta către centru?
ZINA: Sunteți bulgar?
GLAGORIN: Sunt aviator… Ați putea să….
ZINA: Ah… trebuia să-mi dau seama… Ce proastă sunt… Doar vă ține parașuta aia în brațe…
GLAGORIN: Mda… se poate spune și așa… Stimată doamnă…
ZINA: Zina, îmi pare bine de cunoștință…
GLAGORIN: Și mie… O, ce obraz palid… Aveți anemie?
ZINA: Nu… nu… Vi se pare. Sunt supărată. Poate din cauza asta arăt așa de rău.
GLAGORIN: De ce?
ZINA: M-am întâlnit cu fiul meu, cu Compi, cu Compostello. Îl cunoașteți?
GLGORIN: Cu mafiotu'… Cu prostu', voiam să zic…
ZINA: Îl cunoașteți?
GLAGORIN: Am auzit de el.
ZINA: E celebru? Nu?
GLAGORIN: Relativ… Ca noi toți.
ZINA: Aș fi vrut să-i citesc ultima mea poezie dar n-am avut curaj.
GLAGORIN: De ce?
ZINA: M-a certat… mereu mă ceartă… pentru că nu mi-am luat medicamentele și ceaiurile. I-am spus: „Mămica, nu mă critica!... Mi-au revenit puterile și nu mai am nevoie de leacuri.”
GLAGORIN: (aparte) Baba e „sisi”. (spre Zina) Și el ce-a răspuns?
ZINA: N-are rost să vă împui capul cu infernul din familia mea. Poate nici la dumneavoastră lucrurile nu stau prea bine.
GLAGORIN: Oho!... Mi-ați promis că îmi arătați drumul cel bun.
ZINA: (șireată) Întâi poezia.
GLAGORIN: Ce poezie?
ZINA: E scurtă.
GLAGORIN: (trăgându-și casca pe urechi) M-am luptat cu aviatori nemți. Cu aviatori englezi, francezi, arabi, hinduși, malgași… dar am pierdut toate bătăliile cu femeile… Sunt numai urechi, stimată doamnă.
ZINA: „În ploaia sufletelor sparte,/Doar amintirea să ne poarte,/În raze lungi de soare dulce,/Doar nălucirea să ne culce,/Iar viscolul, al iernii domn,/în veci să nu mai aibă somn…” Ei bine, ce părere aveți? Înainte parcă îmi ieșeau mai bine… Dar metafora cu viscolul nu e rea.
GLAGORIN: (aplaudând) Sinistru… de… Simpatică, vreau să zic, adorabilă. Am avut plăcerea să aud cândva niște versuri ale fiului dumneavoastră. Păreau ieșite din aceeași mamă… magmă… mână… adică… înțelegeți ce vreau să… Poezia e o chestiune complicată. Nu oricine poate să… Deși, iată, cu bunăvoință… Ați putea să-mi arătați drumul cel bun?
ZINA: (crispată; îndepărtându-se) Există un singur drum. Nu aveți cum să greșiți. Au revoir!
GLAGORIN: Scorpie gălbejită! Unde fugi? (în timp ce mașiniștii îl trag în sus) Pun eu mâna pe tine!

        (Sfârșitul Secvenței Unu)

SECVENȚA DOI
(COMPOSTELLO, SECRETARA; GOTTLIEB; ARHIVARUL)

Lumina crește încet în biroul pe ușa căruia scrie „GREFĂ”. Concomitent se aude un sforăit sănătos și chicotelile unei femei tinere. Toată încăperea este luminată. SECRETARA stă pe genunchii lui COMPOSTELLO care îi șoptește ceva la ureche; GOTTLIEB doarme în scaunul său cu spătar, mai înalt decât al subalternilor, în timp ce ARHIVARUL copiază de zor ceva dintr-un dosar pătat de umezeală. În afară de cele trei birouri, în acest spațiu mai există un dulap deschis în care stau claie peste grămadă mai multe dosare voluminoase.

SECRETARA: (chicotind) Compi, lasă-mă… uite, mi s-a desfăcu bluza… Mă gâdili!... Nebunule… Ne aude șefu'.
COMPOSTELLO: Aiurea. Doarme dus. E fericit.
ARHIVARUL: Când s-o trezi, o să dați de dracu'… Ascultați-mă pe mine. Doarme iepurește. Gottlieb doarme iepurește.
SECRETARA: Are dreptate. Arhi e un om în vârstă, are experiență. Gata, Arhi, ne potolim. Lasă-mă…
COMPOSTELLO: (împiedicând-o să plece) Nu te speria. Eu și Gottlieb suntem ca frații de lapte. M-a ajutat. Mi-a adus medicamente pentru mama. O zeamă de scarabei din China și un pahar din India.
ARHIVARUL: Ce pahar? Te face mai tânăr? Mai… vioi?
SECRETARA: Arhi, credeam că ești un om serios…
ARHIVARUL: Am treabă… Nu înțeleg de ce voi nu lucrați. Toată munca e pe capul meu…
COMPOSTELLO: Arhivarul e lumina lumii.
ARHIVARL: (speriat) Nu huli, păgânule!
COMPOSTELLO: Aha, eu hulesc și tu visezi pahare indiene… Erecția mamii ei de treabă!
SECRETARA: Nu țipa…Îl trezești pe Gottlieb!
COMPOSTELLO: Copila mea, lasă-l pe Arhi. Noi avem un bisnis aici… Este?
SECRETARA: Ah… bisnisuri cu bărbați însurați… Nici nu mă gândesc…
COMPOSTELLO: Uite, am mâinile reci. Sunt sincer? Ce dovadă mai bună vrei?
ARHIVARUL: Nu pricep de ce nu lucrați.
SECRETARA: (răsfățându-se) Arhi, ești ursuz.
ARHIVARUL: Nu-i adevărat. Tata a fost neamț și mama franțuzoaică.

Gottlieb sforăie tare, plescăie și deschide ochii fără să vadă pe nimeni. Cei trei încremenesc. Șeful lasă capul pe spate, cască și se așează mai bine în scaun.

GOTTLIEB: (adormind din nou) Să mi se dea… și să mi se aducă… Urgent… Așa… Foarte bine… Lucrați continuu… Fără timp mort… Fără timp…
SECRETARA: Trebuie să plec. Dacă mă prinde aici… îmi face o caterincă…
COMPOSTELLO: Ce-ți face?
ARHIVARUL: (lubric) Asta cum e? Cu paharul indian?
SECRETARA: Arhi!
COMPOSTELLO: Arhi!
ARHIVARUL: Nu pricep de ce nu lucrați… Când se scoală șefu', o să-i spun.
COMPOSTELLO: Nu se trezește prea curând. E fericit. N-ați auzit?
SECRETARA: Da' de ce crezi tu că e fericit?
ARHIVARUL: De ce? Lămurește-ne. Tu ești filosoful biroului. Luminează-ne.
COMPOSTELLO: E simplu, dragii mei. Găinațul cade întotdeauna de sus în jos. Cel puțin în sistemul nostru de referință. Aici, găinaț imponderabil nu am văzut.
SECRETARA: Nici eu.
ARHIVARUL: Să mor dacă înțeleg unde bați.
COMPOSTELLO: Răbdare. Dacă admitem postulatul de mai sus, deducem că șeful își călărește subordonații. Din vremuri imemoriale.
SECRETARA: Nu-i adevărat!
ARHIVARUL: Ești nebun…
SECRETARA: Nu-i adevărat… Eu și Gottlieb nu avem nici un fel de… (sărind de pe genunchii lui Compostello) Asta-i o lovitură sub centură.
COMPOSTELLO: Sub centura de castitate? Copila mea, aici nu-i confesional. Nu ți-a cerut nimeni să te spovedești.
SECRETARA: (izbucnind în lacrimi) De ce te porți așa cu mine?
ARHIVARUL: Ce-ai mă cu ea? Păgânule! Hai la tata.
COMPOSTELLO: Da' tu ce te bagi, mă, creștinule?
SECRETARA: (așezându-se pe genunchii lui Arhi) Ce cald ești… Pardon… n-am vrut să spun asta.
ARHIVARUL: Nu-i nimic, fata mea. Pe vremuri, sângele era și mai fierbinte. Am îmbătrânit. Dar tot mai fac deosebirea între zambilă și păpădie…
COMPOSTELLO: Oho… Vasăzică mai avem un filosof de birou. (spre Secretară) Nu te mai smiorcăi că-l trezești pe călărețul de foc.
ARHIVARUL: Nu o mai chinui. Spune de ce e Gottlieb fericit. Eu tot n-am înțeles demonstrația.
SECRETARA: Nu mă interesează.
COMPOSTELLO: Copila mea, n-a fost nici măcar o palidă aluzie. Hai, vino înapoi. Arhi are de lucru.
ARHIVARUL: Nu, nu… Nu, nu… Pot să fac o pauză. Stai bine, fata mea?
SECRETARA: Perfect.
COMPOSTELLO: Bine… Machiavelli ne sfătuiește să nu ne batem cu doi dușmani deodată… De ce ar trebui să fie Gottlieb fericit… E simplu, dragii mei. Tresărim noi la fiecare mișcare a lui?
SECRETRA și ARHIVARUL: Tresărim.
COMPOSTELLO: Ne trec fiorii când ne fulgeră cu privirea?
SECRETARA și ARHIVARUL: Ne trec.
COMPOSTELLO: Ne ia tremuriciul când îi prezentăm un dosar?
SECRETARA: Aoleu…
ARHIVARUL: Mamă, mamă…
COMPOSTELLO: V-ați uitat la fața lui în clipele alea? Cum arată?
SECRETARA: De obicei mă ține de cot… și mă privește… așa… dintr-o parte… Și îmi țipă în ureche… Și eu mă sperii… Ultima dată era să leșin… pe cuvânt…
ARHIVARUL: Eu mă rog la Sfânta Fecioară înainte… Ca să-mi dea putere…
COMPOSTELLO: OK, OK… Dar ce vedeți pe fața lui?
SECRETARA: E… încruntat și ăștia… mușchii de la fălci… i se contractă…
ARHIVARUL: E… mulțumit… Așa mi se pare… A, stai… încep să înțeleg unde te duci…
COMPOSTELLO: E fericit, fraților!
SECRETARA: Nu striga…
GOTTLIEB: (în somn) Timpul mort e dușmanul funcționarului. Vă plătesc ca să munciți în continuu… Fără odihnă… Fără timp mort. Timpul mort e tragedia funcționarului… Urgent… Să mi se facă… Urgent…
ARHIVARUL: (cu groază) L-ai trezit… Sfântă Fecioară, apără-ne de urgie…
COMPOSTELLO: (bravând) Nu vă speriați… Alarmă falsă… Dormi, Gottlieb, nani, nani… Dormi… Tu ești plătit ca să dormi… Noi ca să pălăvrăgim… Două eternități fluide și complementare…. Dormi în pace… Ei, la ce concluzie am ajuns?
SECRETARA: Cred că faci pe nebunul. N-am înțeles unde vrei să ajungi cu teoriile astea de doi bani…
COMPOSTELLLO: Copila mea, mă jignești. Nu fac… Sunt. E o diferență uriașă… Arhi, și tu ești de aceeași părere?
ARHIVARUL: Ceva intuiesc eu… dar nu sunt sigur… Depindem de el, nu? Cam aici ar fi cheia?
SECRETARUL: Mare brânză. Atâta lucru știe și un copil.
COMPOSTELLO: Nu se îndoiește nimeni, comoara mea… Dar lucrurile sunt mai complicate… Noi suntem humusul din care el crește și înflorește… În trei luni a luat treizeci de kilograme. Just?
ARHIVARUL: Ce chestie…
SECRETARA: Scumpi… Noi am înțeles foarte bine cum îți merge mașinăria gingașă… a gândului… (apăsat) Noi suntem aerul pe care îl respiră. Apa pe care o bea. Biftecul pe care îl îndeasă în pântecul lui fără fund. Aerul pe care îl trage pe nările lui de hipopotam…
ARHIVARUL: Mai încet…
SECRETARA: Dacă te aude… te omoară…zău…
COMPOSTELLO: (excitat) Suntem viața lui. Nu vă dați seama? El e tot mai gras și mai frumos. Noi? Noi ne subțiem pe zi ce trece. (spre Secretară) Unde e lumina din ochii tăi? Unde sunt gropițele din obraji? Unde zvâcnetul obraznic al șoldurilor?
SECRETRA: (tristă) S-au dus…
COMPOSTELLO: Arhi, unde e zâmbetul tău de crai bătrân? Unde ți-e coama leonină? Unde e mișcarea fermă a mâinii care scoate dosarul din dulap?
ARHI: (mohorât) Nu știu… Nu știu… Tot ce-mi spui mă întristează… (spre Secretară) Fetițo, fetițo, dă-te jos de pe mine… Ești numai oase… M-ai umplut de contuzii… Dă-te jos…
SECRETARA: (halucinată) Arhi, nu te supăra. (îndepărtându-se) Mă duc înapoi la Compi… Arhi, să știi că n-am vrut să te supăr…zău…
ARHIVARUL: Bine.. Bine… Ești o fată de treabă… Un pic prea zvăpăiată pentru gusturile mele… dar… poate că am îmbătrânit prea tare și… zambilă sau păpădie… e tot un drac…
SECRETARA: (spre Compostello) Mă primești? Ține-mă în brațe… (cuibărindu-se la pieptul lui) Mă faci să plâng… Nu putem să discutăm altceva? O caterincă… o fază mai veselă… zău…
COMPOSTELLO: Comoara mea, am isprăvit. Concluzia e clară: Gottlieb doarme dus pentru că e fericit. Gottlieb doarme neîntors pentru că e fericit. Gottlieb doarme năprasnic pentru că e….
ARHIVAUL: E fericit… dar tu, măi profetule, măi gânditorule, iluminatule, tu nu te-ai schimbat de când ești sub laba lui Gottlieb?
GOTTLIEB: (în somn) Rubricația. Când rubricația e slabă… controlul este ineficient… Rubricația e artă… e poezie… Rubricația e viață… Rubricați-mă aici, pe ceafă, stimată doamnă… Sunteți profesionistă… (plescăie de plăcere) Așa… Așa… Acolo… Acolo… (adormind iar) Rubricați-mă… bine… biiiineee…
SECRETARA: Doarme? Arhi, zgâlțâie-l un pic… Doamne, ce frică mi-a fost…
ARHIVARUL: Nici nu mă gândesc. Mai am cinci luni până la pensie. Mă omoară dacă-l trezesc.
COMPOSTELLO: Nu-i nici un pericol. V-ați speriat degeaba. N-ați înțeles că somnul lui e altfel? El TRĂIEȘTE dormind. Letargia e forma lui supremă de existență. Veghea îl scoate din minți. (tare) Gottlieb!
SECRETARA: Taci… Ești nebun? Ne ucide… Arhi, potolește-l…
ARHIVARUL: Compostello, ce vrei să faci? Mai am cinci luni până la pensie… și, Sfântă Fecioară… Nu poți să-mi faci una ca asta…
COMPOSTELLO: (mai tare) Gottlieb!!!

Gottlieb se foiește în scaun. Deschide ochii și privește fără să vadă. Mormăie. Secretara s-a agățat disperată de gâtul lui Compostello. Arhivarul s-a strecurat în dosul biroului și a început să se roage în șoaptă…

GOTTLIEB: (în transă) Trebuie să semnez ceva? Dacă rubricația e bună… unde e arhivarul? O fi ieșit la pensie. Trebuie să angajez altul… Nu… mai bine o fată tânără… Fragedă… Cu cărnița proaspătă… Dacă nu am nimic de semnat… de ce m-ați trezit? Aha… grefierul Compostello, vezi că ai ceva atârnat de gât… o insectă… Dă-o jos… Compostello, cu tine am o vorbă… Mi-e somn… dacă n-am nimic de semnat, de ce m-ați sculat… E periculos. Fără timp mort. V-am spus. Timpul vostru a murit… Eu vin din altă parte… Nu aveți voie să mă treziți…
COMPOSTELLO: Stai, Gottlieb, nu pleca. Voiam să-ți mulțumesc.
GOTTLIEB: Mie? Pentru ce?
COMPOSTELLO: Pentru medicamente. Pentru zeama de gândaci și pentru paharul indian. Și mama îți mulțumește.
GOTTLIEB: Grefier Compostello, eu iau și dau viață. Cum se simte bătrâna?
COMPOSTELLO: Nemaipomenit.
GOTTLIEB: S-a vindecat?
COMPOSTELLO: Sută la sută.
GOTTLIEB: Grefier Compotello, dă-ți insecta jos de pe guler. O să ți-l păteze. Și te bate Carmina. Așa o cheamă pe nevastă-ta, nu?
SECRETARA: (în șoaptă) M-a recunoscut…
COMPOSTELLO: Stai cuminte, nu vede nimic. (spre Gottlieb) Carmina e numele ei, într-adevăr…
GOTTLIEB: În cap la mine rubricația e fără cusur. Arhivarul s-a pensionat?... Sau a murit… Când moare un arhivar, Universului i se rupe în paișpe… în paisprezece… în patrusprezece… Auzi? În cap la mine rubricația e corectă. Întotdeauna. La orice oră. Ai înțeles, grefier Compostello? S-o aduci pe Carmina… He, he, he… E drăgălașă Carmina…
COMPOSTELLO: Relativ.
GOTTLIEB: (căscând) E scuturată Carmina…
COMPOSTELLO: Depinde…
GOTTLIEB: E faină Carmina, e bună… Vreau s-o angajez la arhivă…
COMPOSTELLO: Mulțumesc, Gottlieb, o să-i spun. O să fie foarte fericită.
GOTTLIEB: Normal… Normal… Carmina e fierbinte… Uhhh… Carmina frige… scoate aburi… Grefier Compostello!
COMPOSTELLO: Ascult.
GOTTLIEB: (adormind progresiv) Ți-m deschis o fereastră în somnul meu. O dată pe an fac o favoare. Mai vrei ceva? Simt cum timpul vostru mort îmi intră pe nas… Dacă strănut, mă trezesc de tot… Asta vrei? Veghea mă indispune… Mă irită… Asta vrei?
COMPOSTELLO: Nu, Gottlieb. Dormi liniștit. Dosarele sunt în paza noastră. Refacem toată rubricația și le aducem la semnat. Când va fi să fie…
GOTTLIEB: (în somn) Când va fi să fie…

Arhivarul iese de după birou și își face de câteva ori semnul crucii. Gottlieb sforăie cu fluierături.

ARHIVARUL: Sfântă Fecioară, Compostello, te-ai țicnit de tot. Putea să ne omoare pe loc.
COMPOSTELLO: Am avut dreptate sau nu? Când sforăie, Gottlieb e fericit.
SECRETARA: Doarme iar? Sunteți siguri? Dacă se preface? Dacă ascultă tot ce vorbim.
ARHIVARUL: Naiba știe… Nici nu vreau să mă gândesc. Eu m-apuc de lucru. Am niște dosar întârziate. Dacă se scoală brusc și ni le cere la semnat? Trebuie să refacem rubricația, ați auzit ce-a spus.
COMPOSTELLO: Arhi, nu fi căcăcios. Doarme tun. Nu-l auzi cum fluieră? Ca o cinteză.

Gottlieb sforăie odată mai tare, mormăie „Rubricația…”, oftează și se scufundă și mai adânc în scaun. Secretara se sperie și sare iar în brațele lui Compostello.

ARHIVARUL: Ați văzut? Ați văzut? M-apuc de treabă. Nu mai stau nici un minut. Dacă ați avea un pic de minte, ați face și voi la fel.
SECRETARA: Ești bătrân și fricos.
ARHIVARUL: Fetițo, bați câmpii. Curajoșii nu ajung prea departe.
SECRETARA: Ce să zic, ce să spun!
COMPOSTELLO: Lasă-l pe moșălău în pace, copila mea. Noi avem afacerile noastre. Vino, vino… așa… așa… locul tău e aici, pe genunchii mei. (sărutând-o pe gât) Iar locul meu preferat e ăsta, sub ureche…
SECRETARA: Au, mă gâdili… Dacă țip? Vampirule… Doamne, ce m-am speriat adineauri. Am crezut că se trezește namila și mă prinde la tine în brațe… Îți dai seama ce-mi făcea?
ARHIVARUL: Cu paharu' indian…
SECRETARA: Ești scârbos și nu mai vorbesc cu tine niciodată.
ARHIVRUL: Serios?
COMPOSTELLO: Nu vă mai certați… Copila mea, doar nu ți-ai închipuit vreo clipă că grefierul de rangul trei, Compostello, o să te lasă în ghearele lui Gottlieb? Nu voi permite nimănui să te umilească, ai înțeles?
SECRETARA: Sper… Ție chiar nu ți-e frică de Gottlieb?
COMPOSTELLO: Ai fost de față. Mă joc cu el cum vreau și când vreau. Gottlieb e o muscă grasă și proastă…
SECRETARA: (îngrozită) Mai încet!
COMPOSTELLO: „Timpul vostru mort îmi intră pe nas!”… O epavă. Mâine or să-l dea afară și eu sunt primul pe lista de promovări.
SECRETARA: Vai, ce bine ar fi… Da' să n-o mai aduci pe nevastă-ta la Arhivă… Cum zicea monstru'…
COMPOSTELLO: Eu!?... Pe Carmina? Doar nu m-am scrântit. Asta am spus-o așa… ca să nu-l întărât. Când e în transă nu trebuie contrazis.
SECRETARA: Ce dur ești.
COMPOSTELLO: Nu Gottlieb mă sâcâie, copilă dragă, nu Carmina e problema. Metamorfozele îmi mănâncă viața. Orele petrecute în fața oglinzii…
ARHIVARUL: Fetițo, iar îți zăpăcește creierii cu vreo teorie îmbârligată. Pleacă. Presimt o nenorocire. Pleacă până nu e prea târziu.
SECRETARA: Lasă-mă în pace, Arhi! (spre Compostello) Te enervează că se boiește pre mult?
COMPOSTELLO: Cine?
SECRETARA: Carmina.
COMPOSTELLO: Aiurea… Eu stau ore întregi în fața oglinzii. Eu, eu, eu!
SECRETARA: Tu?!
ARHIVARUL: (aparte) E diliu…
COMPOSTELLO: Părul. Copila mea, părul mi-a fugit din creștet pe ceafă. Iese din nas în smocuri. Sprâncenele sunt ca niște clăbuci, pieptul ca o junglă… Am fost subțire și cu pielea netedă ca Adonis.
SECRETARA: Nu-l cunosc? Lucrează la noi?
ARHIVARUL: (ironic) Două etaje mai sus.
SECRETARA: (ignorându-l) Hai, Compi, nu fi supărat… Se mai întâmplă… Și mie mi s-a înnegrit puful de pe buza de sus, vezi?
COMPOSTELLO: Îl tai, îl tund, îl smulg, îl rad. Degeaba. Într-o săptămână crește la loc. Parcă mai abitir… Sunt disperat.
SECRETARA: (sărutându-l înduioșată) Copilașu' meu…
COMPOSTELLO: (urlă) Ce-ai zis? Nu ai voie să folosești acest cuvânt! Nu ai voie, înțelegi? Îți interzic.
SECRETARA: (mângâindu-l) Nu te supra… N-am vrut să te jignesc….

Sforăitul lui Gottlieb încetează brusc. Sub ochii măriți de groază ai Arhivarului, namila se ridică și se oprește lângă secretară și lângă Compostello. Cei doi nu l-au auzit și continuă să se sărute și să vorbească în șoaptă.

GOTTLIEB: (aruncând-o jos pe Secretară dintr-o mișcare): Grefier Compostello, ai o scamă pe guler. Vreau să știu de ce m-ai trezit? Vreau să știu de ce nu lucrați? Vreau să știu de ce trândăviți?
COMPOSTELLO: Ia mai scutește-mă!

Gottlieb îl înșfacă de guler și îl lipește cu fața de scaun. Cealaltă mână o ridică amenințător ca pe o secure de călău.

GOTTLIEB: Eu iau și dau viață. Vierme, cum îndrăznești? Timpul tău a murit, timpul tău s-a scurs!
SECRETARA: Nu, nu te las!

Secretara se aruncă spre Gottlieb, dar acesta o îmbrâncește violent și o aruncă departe. Arhivarul s-a ridicat în picioare și urmărește tremurând înfruntarea.

GOTTLIEB: Simt în aer miros de anarhie. Întâi îl cumințim pe grefierul Compostello și pe urmă pe iubițica lui. Arhivarule, ai ceva de zis?
ARHIVARUL: Nu, Gottlieb. E foarte bine ce faci. Trebuie pedepsiți. Le-am spus să lucreze dar nu m-au ascultat. S-au giugiulit toată ziua și te-au înjurat.
COMPSTELLO: Bravo, Arhi… Ești un tip cumsecade… Am bănuit eu…
SECRETARA: Ce faci, Arhi? Ne condamni la moarte? Boșorog nenorocit…
GOTTLIEB: Gura! Insectele nu vorbesc. Compostello, care ți-e ultima dorință?
COMPOSTELLO: (smucindu-se violent) Ia mai slăbește-mă!

Gottlieb și Compostello se încaieră. Secretara se repede în cârca namilei și îl apucă de păr, etc. Lumina scade brusc și bătaia continuă câteva clipe și în întuneric. Se mai aud un țipăt al Secretarei, un răcnet neomenesc al lui Gottlieb și zgomotul unui corp inert care se prăbușește.

ARHIVARUL: Sfântă Fecioară… Apără și păzește…

(Sfârșitul Secvenței Doi)

(nr. 1, ianuarie 2019, anul IX)