Omagiul intelectualilor români şi italieni în memoria istoricului Ion Bulei (1941-2020)

În 9 noiembrie 2020 s-a stins din viaţă Ion Bulei, cunoscut istoric cu o remarcabilă carieră academică şi diplomatică. Născut la 30 martie 1941, la Comarnic, județul Prahova, Ion Bulei a fost cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Social Politice din Bucureşti (1971-1989), profesor la Facultatea de Istorie a Universității București (din 1992), diplomat (atașat cultural la Roma, 1990-1993), director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale – ISPRI al Academiei Române (2003-2011). A fost distins pentru activitatea sa cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române (în 1990, pentru lucrarea Sistemul politic al Romaniei moderne. Partidul Conservator, publicată in 1987), Premiul Uniunii Scriitorilor (în 2003, pentru lucrările Breve storia dei romeni, publicată în 2000 în Italia, şi 35 anni di relazioni italo-romene, 1879-1914. Documenti diplomatici italiani, a cura di Ion Bulei e Rudolf Dinu, publicată în 2001), Premiul „Ion Ghica” al revistei „Magazin istoric” (în 1997, pentru lucrarea Scurtă istorie a românilor, publicată în 1997). În anul 2000 a fost decorat cu Ordinul „Steaua României”, în grad de cavaler.
.
Profund legat de Italia, Ion Bulei a fost director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică (IRCCU) din Veneţia în perioada 1997-2003 şi profesor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia între anii 1998-2003. Am realizat această pagină in memoriam prin contribuţia unor intelectuali de marcă, români şi italieni, care l-au cunoscut pe regretatul profesor şi cărora le mulţumim pentru preţioasa colaborare. Condoleanţe noastre familiei îndoliate şi gratitudine doamnei Mariana Avanu Bulei pentru fotografiile pe care ni le-a încredinţat cu generozitate.

Prof. Ion Bulei la IRCCU Veneţia

Grigore Popescu (critic şi istoric de artă, scriitor, actual director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia)

Despre Ion Bulei:  fragmente de memorie afectivă

Rostul acestor rânduri este în primul rând acela de a-mi reîmprospăta unele amintiri afectuoase legate de un quasi-concetăţean, coleg şi prieten. Cu Ion Bulei m-am întâlnit în aulele Facultăţii de Istorie din Bucureşti, în toamna anului 1962, după transferarea mea de la Universitatea Babeş-Bolyai la Universitatea din Capitală. Am locuit trei ani în aceleaşi cămine studenţeşti (Complexul „6 Martie”, „Carpaţi” şi „Brutus”). Ne-am văzut de mai multe ori pe zi, la cursuri, la cantină, în biblioteci etc. şi am descoperit că suntem originari din aceeaşi „zonă”. El era născut şi crescut la Comarnic, pe Valea Prahovei, eu eram născut şi crescut la Pietroşiţa, pe Valea Ialomiţei. Ambele localităţi erau despărţite de un lanţ de dealuri înalte, subcarpatice, împădurite, cu ochiuri de păşuni, fâneţuri şi pomi fructiferi, pe ici pe colo. Ca să ajungi la Comarnic plecând de la casa mea trebuia s-o iei pe jos către Moroieni, 3 kilometri, pentru ca apoi s-o iei spre nord pe firul unui pârâu ce ducea spre Valea Calului, unde tatăl meu mai avea o sfoară de pământ neconfiscată, de 2 ha de pădure de alun si 4 ha de fâneaţă, unde în copilărie mergeam de câteva ori pe an, la coasă, la strânsul fânului, la întâlnirile cu ciobanii ce veneau cu turmele la păscut şi ne dădeau tainul de brânză telemea cu care în anii ’50 mai toate familiile din zonă îşi astupau lipsurile cronice. Sau mergeam când se tăiau cu autorizaţie, în pădure, copacii bătrâni, destinaţi a deveni lemn de ars iarna. Dincolo de Valea Calului era un sat, Talea, încă locuit in anii ’50 de câteva familii de emigranţi italieni împinşi de sărăcie, către sfârşitul secolului al XIX-lea, să vină în Ţara Românească, unde au primit pământ, şi-au construit case şi au dus o existenţă rurală câteva decenii, până când istoria s-a prăvălit din nou asupra lor şi asupra caselor lor, unele aşezate pe terenurile familiei Grigorescu, ai cărei reprezentanţi au ajuns după ’48 în domicilii forţate, împrăştiaţi prin ţară, sau direct în puşcărie, ca potenţiali „duşmani de clasă”. Dincolo de Talea, situată cam pe cumpăna apelor, se „cobora” spre Comarnic şi dacă făceai la dreapta intrai în cărările spre Breaza. Peisajul era mirific, pădurile şi pajiştile mă atrăgeau magnetic: am hălăduit prin ele încă din vremea şcolii elementare. De Ion Bulei m-au legat iniţial amintirile noastre dintr-o copilărie apropiată de vârsta când ne-am cunoscut în facultate. Aveau multe puncte comune, deşi „faptele de arme” ale copilăriei noastre erau săvârşite pe două versante diferite ale lanţului de dealuri de cumpănă orientate nord-est-est. Când ne-am întâlnit la facultate, de Talea se alesese în mare măsură praful. Nu mai funcţionau aceleaşi „relaţii de producţie”, două reforme agrare şi o naţionalizare produseseră o veritabilă „revoluţie”. Pentru micii producători şi ţăranii ce-şi câştigau pâinea improvizându-se arendaşi, ea a reprezentat o lovitură mortală. Talea, pădurile, văile, alunii, copilăria au creat o legătură durabilă cu Ion, pe care o simţeam instinctiv la orice întâlnire. Era „de-al casei”. Viaţa noastră a mers în paralel, ca şi copilăria, pe versante aproape aproape paralele ale vieţii sociale. El a luat calea studiilor, trecând întâi prin ciclul de studii post-universitare destinat pregătirii funcţionarilor tineri ai Ministerului de Externe, unde de altfel a şi intrat, împreună cu alţi colegi „de la Istorie”, pentru a întări rândurile unui grup de analiză necesar Ţării într-un moment de reorientare spre o politică „flexibilă”, cu o mai mare capacitate de iniţiativă, în interiorul „lagărului socialist”. Că în „lagăr” ne aflam eram conştienţi, ca şi alţi, atâţia alţii, colegi. După o scurtă prezenţă ca redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, a ajuns la fostul Institut de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR (devenit in 1966 „Institutul de Studii Sociale şi Politice” de pe lângă  CC al PCR). Pilotul „transformării” acelui institut a fost secretarul său ştiinţific, profesorul nostru Titu Georgescu, unul dintre actorii principali, prin folosirea pârghiilor documentelor istorice, ai revederii cursului obedienţei – sinceră sau falsă – în raporturile cu URSS, a politicii conducerii comuniste din România în anii ’50 şi la începutul anilor ’60 („grosso-modo”). Ca student mi-am câştigat şi eu o pâine, datorită aceluiaşi profesor, transcriind, în subsolurile Academiei Române, materiale ce au fost folosite la publicarea unor impozante volume coordonate de prof. Augustin Deac, dedicate presei socialiste şi muncitoreşti din secolul al XIX-lea. Sunt utile şi acum pentru cine vrea să cunoască istoria acelor pături din „clasa muncitoare” (care încă nu au dispărut, ci doar şi-au modificat capacităţile tehnologice) din România, „clasă” fără de care nu se poate construi o ţară, oricât ar vrea liberaloizii de azi să deplaseze atenţia de la „producătorii de bunuri” la Capital. Am urmat, deci, o stradă paralelă cu Ion: aceea a presei, scrisului, scurtei mele  incursiuni în „spaţiul academic” român şi incursiunii mai lungi în istoria artei. Ne-am întâlnit frecvent încă timp de 22 de ani, până în 1987, în aceleaşi biblioteci şi chiar în biroul său, din clădirea Institutului, Strada Ministerului nr. 4, de la fereastra căruia se vedeau cele două intrări laterale în clădirea CC: ambele duceau spre secţiile de Externe, Presă şi Propagandă. I-am solicitat des articole pe probleme istorice pentru publicaţiile la care lucram. A răspuns constant cu „da” sau cu „nu pot, nu am abordat problema”, ceea ce, în fapt, însemna că nu dorea să se avânte în teme despre care ştia că sunt în atenţia specială a Comisiei Ideologice, ai cărei reprezentanţi erau mandataţi să intervină. Nu am insistat niciodată, era între noi un acord tacit de „protejare” a credibilităţii celuilalt. Ca cercetător în cadrul unui institut devenit super-politizat şi din care autorul reorientării către „noua istorie” (cu toate limitele ei ideologice impuse de limitele sistemului) plecase la Craiova pentru a fonda Universitatea de care Oltenia nu putea fi văduvită, Ion s-a orientat spre examenul critic al istoriei partidelor istorice, vizând în principal perioada între cele două războaie mondiale. A scris în acest sens lucrări memorabile, dintre care citez doar câteva: Arcul așteptării - 1914. 1915. 1916 (Ed. Eminescu, 1981); Lumea românească la 1900 (Ed. Eminescu, 1984); Sistemul politic al României moderne. Partidul conservator (Ed. Politică, 1987). Onestitatea sa intelectuală şi capacitatea de a evita compromisurile flagrante au făcut ca după 1989 să fie respectat atât „de stânga” cât şi „de dreapta” (aceea „dârză”, provenită, evident, tot de „la stânga”), motiv pentru care nu a avut obiecţii din partea noii clase politice pentru repoziţionarea sa în structurile „post revoluţionare”, diplomatice sau academice.  Într-o noapte din iarna spre primăvară a anului 1990, pe la orele 4 dimineaţa, într-o discuţie animată cu Ministrul de Externe Sergiu Celac, desfăşurată în biroul său din Palatul Victoria, în cadrul căreia se dezbătea necesitatea refacerii „grupului de istorici” demolat la sfârşitul anilor ’90 în minister din cauza unor antipatii al căror obiect era Mircea Maliţa, care îl înfiinţase recurgând la colaborările lui Dinu Giurescu şi Virgil Cândea, s-au rostit câteva nume. Primele erau cele ale unor persoane, de noi cunoscute, ce aveau un evantai de cunoştinţe istorice de valorificat în discuţiile inevitabile cu partenerii străini şi cu vecinii: ale lui Ion Calafeţeanu şi Ion Bulei, amândoi aflaţi, pe atunci, în zona de „stand by” a „purgatoriului”, cu întreg personalul Institutului de Studii Sociale şi Politice aflat deja in derivă. La câteva ore distanţă (se pare că pe la 08.30), Ambasadorul Traian Chebeleu, Şeful Cabinetului Ministrului de Externe, telefona celor două personaje invitându-i să vină în aceeaşi zi la Externe. Ca să fie angajaţi. Ce a urmat este un alt capitol. Pe care aş prefera să-l scrie colegi mai tineri, care pe Bulei l-au avut profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, sau îndrumător în cadrul IRCCU, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică al cărui precursor este Casa Romena, inaugurată în „pompa magna” în 1930 şi intrată într-o lungă congelare după al Doilea Război Mondial, durată până la începutul lui 1990.

Grigore Popescu

În faţa IRCCU Veneţia

Ioan-Aurel Pop (istoric, Preşedintele Academiei Române şi fost director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia între anii 2003-2007)

O moștenire spirituală de prim rang

Vestea trecerii la cele veșnice a profesorului Ion Bulei ne-a întristat pe toți, deopotrivă, prieteni, colegi, foști studenți, bursieri de-odinioară ai statului român la Veneția și la Roma, cunoscători ai activității laborioase desfășurate de distinsul intelectual. Formula „trecerea la cele veșnice” are, în acest caz, nu doar un conținut creștin, ci și unul laic, fiindcă istoricul Ion Bulei a lăsat în urmă o moștenire spirituală de prim rang. Romanii – de la înțelepții greci citire – ne-au transmis o cugetare plină de miez: „Arta este lungă, viața este scurtă” (Ars longa, vita brevis). „Arta” lui Ion Bulei este opera lui istorică, menită să treacă peste timpul limitat al vieții sale pământești și să rămână ca un testament pentru urmași. S-a ocupat, ca specialitate, de istoria modernă a românilor și ne-a dat reconstituiri pline de miez, care rezistă în fața probei timpului, dar a elaborat și sinteze de istorie generală a românilor, traduse în limbi de circulație și apreciate de cei avizați. Prin această ultimă îndeletnicire, istoria românilor care au trăit în trecut a ajuns să fie la îndemâna tuturor doritorilor, pe multe meridiane ale Terrei. Dar profesorul Ion Bulei ne-a învrednicit și cu un alt fel de „artă”, aceea de a forma specialiști istorici și intelectuali între oameni. Eleganța stilului său jovial, optimismul căutării necurmate, umorul fin, dublat adesea de o ironie benignă, strădania de a-i sprijini pe cei îndrăzneți și capabili l-au caracterizat de-a lungul vieții și carierei.
L-am cunoscut direct în calitatea sa vremelnică de director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, nume baroc, incapabil să ascundă o identitate mult mai veche și mai bine încetățenită a acestui așezământ al nostru din Italia, aceea de „Casa Română” sau de „Casa Iorga”. Într-adevăr, după căderea comunismului, istoricul Ion Bulei a pășit pe urmele acestui mare ctitor, Nicolae Iorga, preluând misiunea de instruire a tinerilor români cu lumina culturii de cel mai înalt nivel. „Ai noștri vor veni aici, vor sta în aceste încăperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi întinderea roșie a acoperișurilor și întinsele orizonturi. Vor coborî apoi pe cele mai frumoase străzi din lume și vor rămâne ore îndelungi în fața pietrelor în care e întruchipat Dumnezeul frumuseții eterne. Iar când vor reveni în patrie, ceva din Veneția îi va însoți”, spunea Iorga în discursul său de inaugurare a „Casei Române” din Lagună, găzduite de Palazzo Correr, edificiu istoric, cu temelii puse în anii 1500. Prima noastră întâlnire s-a datorat unei invitații de a ține la Veneția o conferință despre un alt român trecut și petrecut prin Italia, anume episcopul Ioan Inochentie Micu, stins la Roma în 1768 și care a visat să-și doarmă somnul cel lung acasă, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”.
Când soarta a vrut să iau eu locul lui Ion Bulei ca director al prestigioasei instituții fondate de Iorga, m-a primit cu sufletul deschis, m-a însoțit pe străzile încărcate de istorie și de cultură ale Veneției, mi-a prezentat oameni de vază, mi-a spus secretele misiunii și mi-a lăsat toate cărțile de vizită cu legăturile oficiale absolut necesare bunului mers al activității de-acolo. Nu m-am mai simțit deloc străin și am fost impresionat de bunăvoință, de omenie, de seriozitate și mai ales de căldura sa umană. De aceea, nu mi-l pot imagina pe profesorul Ion Bulei altundeva decât în încăperile Palatului Correr, pe îngustele „căi” ale Serenissimei, în Muzeul din Palatul Dogilor, la Biblioteca Marciana sau la Arhivele Statului de la Mănăstirea Santa Maria Gloriosa dei Frari.         Mi-e greu să cred că de-acum Ion Bulei face parte – cum ar fi zis Nicolae Iorga – dintre „oamenii cari au fost”. Mă consolez, însă, cu faptul că istoricul a fost plămădit din vița acelor oameni care au lăsat posterității „arta” lor, adică o operă perenă. Sit tibi terra levis!

Ioan-Aurel Pop

În Campo di Santa Fosca, Veneţia

Rudolf Dinu (istoric, actual director al Accademia di Romania in Roma şi fost director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia între anii 2011-2017)

Restitutor Romaniae Scholae in Venetie Civitate

În dimineața zilei de 9 noiembrie s-a stins din viață Profesorul Ion Bulei (1941-2020), cunoscut lumii academice românești și italiene ca un istoric de înaltă valoare științifică, autorul unora dintre cele mai citite cărți de istorie a modernității românești, dar și ca director, între 1997 și 2003, al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția.
Persoanelor care i-au fost apropiate le va lipsi felul său echilibrat și bonom de a argumenta, respectul său pentru toți și, mai presus de toate, prietenia afectuoasă cu care și-a însoțit angajamentul intelectual responsabil. A fost un profesor îndrăgit pentru firea sa deosebit de plăcută, pentru profunzimea sa științifică și umană, pentru harul cu care știa să dezvăluie celor interesați istoria românească ori europeană, pentru solicitudinea și căldura cu care întâmpina propunerile de colaborare.  
A iubit foarte mult meseria de istoric și, lucru rar, a știut în felul său deloc aulic cum să construiască o școală. Nu se temea să fie depășit de studenți și ceea ce l-a preocupat poate cel mai mult, în activitatea lui de dascăl, a fost gândul de a lăsa în urmă cât mai mulți și mai bine pregătiți istorici. În felul său destins, dar cu multă căldură, s-a îngrijit de parcursul a sute de studenți, masteranzi și doctoranzi, fondând reviste, centre de studii, coordonând proiecte de cercetare finanțate cu fonduri europene, dezvoltând relații apropiate de colaborare cu instituții din țara pe care o considera a doua patrie, Italia.
Peste tot ceea ce a reușit cu cei pe care i-a îndrumat și învățat, în Facultatea de Istorie a Universității din București, în Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, ori aiurea, a avut atâta dragoste, viziune și ambiție cât să reconstruiască, ajutat de mulți prieteni italieniști, profesori și academicieni, o școală în străinătate, îngropată de regimul comunist de mai bine de cincizeci de ani, și cu proiectul acesta a schimbat viața altor câtorva zeci de tineri cercetători.
În memoria mea, figura profesorului Ion Bulei a fost și va fi întotdeauna legată, dincolo de orice altceva, de Veneția și de Italia.Însărcinarea pe care a avut-o în fruntea IRCCU, între 1997-2003, a fost una trăită cu pasiune și răspundere ieșite din comun, recuperând pentru lăcașul fondat de Nicolae Iorga mandatul instituțional-academic tradițional și lansând inițiative curajoase, în special în beneficiul cercetătorilor din domeniul umanist.
Profesorul Bulei s-a numărat printre acei câțiva intelectuali români legați educațional și sentimental de Italia care s-au arătat interesați încă de la jumătatea anilor nouăzeci de problema stabilirii unui program coerent de cercetare în centrele culturale românești din peninsulă. El s-a pronunțat pentru recuperarea vieții academice a Casei Române de la Veneția fiind împotriva dispersării activității ei în direcții și domenii pentru care nu erau disponibile reale resurse și competențe, susținând în schimb cercetările umanistice de lungă durată, în arhivele și instituțiile importante ale Veneției și ale Italiei. Între directorii postdecembriști ai institutului de la Veneția a fost primul care a ales să-l conducă ca pe o școală de formare post-universitară orientând decisiv activitatea lui spre cercetare, sprijinind prezența a cât mai mulți bursieri între zidurile palatului Correr, luptându-se pentru a construi cât mai multe colaborări academice cu ateneele venețiene și italiene.
Urmând exemplul regretatului prof. Marian Papahagi, directorul care a redat lumii științifice Accademia di Romania in Roma, și colaborând îndeaproape cu acesta, prof. Bulei s-a bătut pentru revenirea cercetătorilor, fie ei istorici, arhiviști, filologi, filosofi ori arhitecți, istorici de artă, artiști plastici în Casa Română de la Veneția. Așa s-au născut, grație și eforturilor sale necontenite, sprijinite de mulți intelectuali cu viziune, în 1998, bursele „Nicolae Iorga”. Odată cu ele, reînnodându-se tradiția interbelică a cercetării umanistice românești în arhivele și bibliotecile Dominantei, a renăscut și Școala română de la Veneția.    
Anul de reînființare a Școlii de la Veneția a fost și anul de fondare al lectoratului de limbă, literatură și istorie românească la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, o întreprindere cu însemnătate extraordinară pentru colaborarea academică româno-italiană, împlinită grație sprijinului neprețuit al profesorului Gianfranco Giraudo, șeful catedrei de slavistică, unul dintre cei mai mari prieteni ai Casei Române de la Veneția și ai directorului său de atunci, prof. Ion Bulei. Singurul de acest fel între toate cele câte funcționează în Europa și în afara ei, lectoratul de la Veneția trăiește și astăzi în formatul imaginat de inițiatorul său, care și-a asumat de unul singur sarcina dificilă a predării cursurilor de limbă și istorie românească, dar și grație eforturilor succesorului său, academicianul Ioan-Aurel Pop, directorul IRCCU între 2003-2007, cel care a întărit această instituție prin recrutarea în rândul referenților institutului a unui italienist universitar care să-l secondeze în activitatea didactică de la Ca’ Foscari.       
În strânsă legătură cu menirea academică ce trebuia redată Institutului și cu tradiția sa interbelică, prof. Bulei a făcut din fondarea unor reviste de specialitate, care să reunească roadele cercetărilor bursierilor și ale specialiștilor români și italieni implicați în dialogul cultural, un obiectiv imuabil, urmărit cu îndârjire și pasiune. Așa s-au născut, încă din anul 1999, cele două reviste ale IRCCU, Anuarul și Quaderni della Casa Romena, prezente astăzi în numeroase biblioteci italiene, românești  și europene.  
Profesorul Bulei n-a crezut nici un moment că va fi ușor să țină în viață o școală care se zbătea să se facă văzută având la îndemână doar energia și imaginația directorului său, un buget eteric și șase bursieri fără experiență. Discontinuitatea apărută în funcționarea burselor de la Roma și de la Veneția, la scurtă vreme după plecarea primei serii de cercetători, în toamna anului 2000, nu l-a surprins ci l-a îndârjit și mai mult în ideea re-statuării temeinice a acestor instituții. După aproape doi ani de petiții și solicitări, în 2002, a avut satisfacția de a vedea repornit programul de burse în Italia, iar un an mai târziu, atunci când mandatul său în fruntea institutului de la Veneția a luat sfârșit, s-a despărțit de noua serie de bursieri N. Iorga cu convingerea îndreptățită că școala atât de greu renăscută va dura pentru multe generații. Din țară, a continuat să vegheze și să sprijine funcționarea celor două atenee românești din Italia, fiind pe deplin convins de importanța lor extraordinară în acțiunea de reconectare europeană a culturii și a societății românești. 
Am avut privilegiul și șansa de a fi parte din această metamorfoză a institutului ca membru al primei serii de bursieri Nicolae Iorga (1999-2000). Stagiul nostru de cercetare, după un concurs mult întârziat, a început în ianuarie 1999, în circumstanțele dramatice create de dispariția neașteptată a profesorului Marian Papahagi, care n-a mai apucat să vadă ajunși în Italia bursierii la selecția cărora prezidase cu mai puțin de două luni înainte. Ca în cazul oricărui nou început, primii pași ai renăscutelor școli întrupate de bursieri „Vasile Pârvan” și „Nicolae Iorga” au fost timizi, cu poticneli logistice, cu greutăți financiare provocate de neplata burselor (ușurate la Veneția de decizia profesorului Bulei de a ne deschide credit în casa de bani a ministerului), dar nu mai puțin marcați de sentimentul extraordinar de entuziasm, de fascinație și curiozitate pe care ți-l oferă contactul cu realitățile mai vechi și mai noi ale unei civilizații pe care o cunoscusem până atunci doar prin intermediul cărților ori al filmelor.
Îmi amintesc cum la începuturile vieții noastre venețiene s-a străduit, zi de zi, să ne afunde în labirintul plutitor al orașului pentru a ne familiariza cu el, stăruind să hălăduim pe străzi, prin zecile de palate ce adăposteau facultățile Universității Ca’ Foscari, prin biblioteci, arhive și muzee, ori „la numărat podurile și bisericile Veneției”, pe care eram ținuți mai apoi să le înșirăm în rapoartele lunare sau să le prezentăm grupurilor de studenți ce se succedau în vizite de studiu la interval de două-trei săptămâni. Un mod al său acesta de a se asigura că descoperim cât mai mult din bogăția patrimoniului impresionant al Dominantei și că nu irosim șederea noastră în Lagună revizitând aceleași arhive și biblioteci în care ne conduceau obiectivele specifice ale proiectelor de cercetare cu care câștigasem bursa N. Iorga.
În câteva luni acest obicei de a bântui solitar Veneția, de dimineața până la căderea întunericului și, din nou, după cină, în grup lărgit, a devenit o rutină aducătoare de sentimente extraordinare de plenitudine. Nicăieri în alt loc și niciodată după această experiență eu unul nu am mai trăit această senzație extraordinară de fericire generată de ceea ce alcătuia un mixt de circumstanțe fericite și bucurii: un ambient extraordinar pentru un istoric și, de altfel, pentru orice cercetător umanist, care-ți permitea imersia zilnică în trecutul de care erai îndrăgostit, libertatea absolută de a-ți organiza timpul fără constrângeri reale și bucuria imensă ce venea din șansa de a studia ceea ce literalmente iubeai mai mult.
Intimitatea relației noastre cu profesorul Bulei a devenit repede deplină, dar timpul real pe care-l puteam petrece cu el era totuși drămuit de activitățile curente ale instituției, de care noi nu aveam decât superficial habar și care-l răpeau pentru cea mai mare parte a zilei. După o vreme, în fiecare dimineață, împreună cu colegul Șerban Marin, am luat obiceiul de a-l vizita în birou, înainte de plecarea din Institut. Îmi amintesc că atunci când ne vedea în pragul ușii, de obicei amuzați de dezordinea ce domnea pe masa sa de lucru, fața i se lumina invariabil și, chiar dacă de multe ori nu-i ardea de râs, intra în atmosfera noastră ușor adolescentină. Mulți ani n-am înțeles de ce, după obișnuitul schimb de replici amuzate, la plecare, figura îi redevenea compusă și ușor cuprinsă de tristețe. Abia mai târziu, când, împins tot de el să accept însărcinarea de la Veneția, m-am regăsit în spatele aceluiași birou, am înțeles de unde venea această melancolie: din gândul că noi plecam să îmbrățișăm minunile Veneției, în vreme ce el rămânea să descurce măruntaiele administrative ale institutului.
Ne-a păstorit cum s-a priceput mai bine, cu multă grijă și dragoste, cu atenția și bunătatea unui învățător de școală primară, introducându-ne pe lângă ateneele venețiene și italiene unde aveam a cerceta, implicându-ne în activitatea culturală a institutului, în editarea revistelor și în organizarea conferințelor științifice. A avut mereu, pentru noi toți, o vorbă bună, o încurajare, un sfat, niciodată o nedreptate.   
Au fost doi ani extraordinari, determinanți pentru devenirea mea profesională și între cei mai frumoși și mai dragi din viață.Pentru ei, dar și pentru nenumăratele dovezi ale sprijinului și afecțiunii sale, arătate mai târziu și care mi-au schimbat viața îndemnându-mă să o apuc pe căi pe care altfel poate nu aș fi pășit niciodată, îi voi fi veșnic recunoscător. A făcut totul cu mult drag și cu statornică prietenie. Și nu știu dacă am fost pe atât de vrednic cât să o merit. Să-i fie memoria pomenită și cinstită!

Rudolf Dinu

Rudolf Dinu şi Ion Bulei la IRCCU Veneţia, 2000

Francesco Guida (istoric, Universitatea Roma Tre)

Francesco Guida
(Traducere de Ioana Cristea Drăgulin)

Colocviul Memorialistica şi Literatura Primului Război Mondial, IRCCU Veneţia 2015

Alberto Basciani (istoric, Universitatea Roma Tre)

Ion Bulei şi arma diplomației culturale

În amintirile mele, figura profesorului Ion Bulei a fost și va fi mereu legată de prima mea experiență de studiu în România. L-am întâlnit, astfel, la începutul lunii septembrie 1992, la Ambasada României din Roma, când am fost să ridic viza care era necesară la acea vreme pentru a intra în țară. Eram pe atunci un tânăr student la universitate, nu știam aproape nimic despre România, iar acel domn amabil și plin de solicitudine mi-a venit în întâmpinare oferindu-mi o cafea. În acest mod, o formalitate administrativă, care dura de obicei câteva minute, s-a transformat într-o conversație plăcută care a durat o oră, timp în care mi-a dezvăluit că, în ciuda rolului pe care îl deținea în ambasadă, era de fapt istoric și dorea să știe totul despre proiectul de studiu care m-a determinat să merg pentru câteva luni la București.
După acea îndepărtată după-amiază pe care am petrecut-o în via Tartaglia, l-am întâlnit de multe ori pe Ion Bulei în Italia, în România și în Republica Moldova și pot spune că între noi a existat întotdeauna un raport de mare respect și afecțiune reciprocă. La fel ca mulți cărturari din generația sa, profesorul Bulei a trebuit ca după 1989 să se scuture de moștenirea grea a celor mai negri ani ai regimului care făcuse din falsificarea sistematică a istoriei un instrument de legitimare politică. Ion Bulei a participat la acest efort atât de necesar pentru reînnoirea profundă a studiilor istorice românești prin energia forţei sale intelectuale care l-a determinat să exploreze, pe parcursul unei întregi serii de studii, într-un mod original şi niciodată banal, căile modernizării statului român în anii de dinaintea și de după primul război mondial. Desigur, profesorul Bulei nu a urmat doar această cale de studiu. Fără îndoială, o altă mare contribuție pe care a adus-o cauzei cunoașterii României a fost arma diplomației culturale.
În anii în care a ocupat funcția de director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, Ion Bulei a eliberat cu energie și hotărâre această instituție de toxinele imobilității acumulate în deceniile anterioare, pentru a o transforma într-un adevărat instrument de contact şi schimburi culturale și intelectuale cu Italia: evenimente, prezentări de cărți, conferințe, publicații, prin care, odată cu Ion Bulei, Institutul și-a reluat rolul de laborator de studii românești în Italia. Nu trebuie să uităm, de asemenea, rolul pe care l-a avut în a-i primi și instrui pe numeroşi bursieri care astăzi, în multe cazuri, reprezintă vârfurile unei noi generații consolidate de cărturari care chiar la Veneția au început un proces de necesară reînnoire a științelor umaniste în România, ale cărui rezultate cu adevărat remarcabile le putem vedea astăzi. Așadar, în timp ce studiile istorice și diplomația culturală românească au pierdut un remarcabil protagonist al reînnoirii lor, academia italiană deplânge pierderea unui prieten sincer și loial care a contribuit într-o măsură covârşitoare la o fructuoasă și constantă întâlnire intelectuală între cele două țări.

Alberto Basciani
(Traducere de Ioana Cristea Drăgulin)

Ion Bulei alături de româniştii italieni

Antonio D’Alessandri (istoric, Departamentul de Ştiinţe Politice, Universitatea Roma Tre)

Ion Bulei şi interesul faţă de noile generații

L-am întâlnit pe Ion Bulei pentru prima dată în toamna anului 2002, dacă memoria nu mă înşeală. Eram la Accademia di Romania din Roma, unde se desfășura unul dintre numeroasele seminarii și întâlniri de studiu care au fost şi sunt în continuare organizate periodic de instituţie. Cu toate acestea, nu-mi amintesc tema acelei conferințe. Cu doar câteva luni în urmă obținusem licența în Științe Politice la Universitatea Roma Tre și, imediat după aceea, mă înscrisesem la doctorat. Auzisem deja de Bulei pentru că, în timpul cercetărilor pentru teza de licență, am descoperit figura lui Nicolae Iorga. Coordonatorul meu, profesorul Francesco Guida, m-a sfătuit să citesc, printre numeroasele studii disponibile, și un volum care apăruse în urmă cu un an, intitulat Quaderni Nicolae Iorga. Erau Actele conferinței italo-române desfășurate la Veneția în noiembrie 2000, îngrijite de Ion Bulei și Șerban Marin. Bulei, de fapt, era director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, pentru care a luptat să fie redeschis în 1992, după lunga perioadă a deceniilor de dictatură comunistă în care fusese închis. Astfel, tinerii cărturari și artiști români, tot datorită lui, au avut din nou ocazia să petreacă o perioadă de studiu în orașul lagunar și în general în Italia, reînnoind astfel binecunoscutele legături culturale dintre cele două țări. De asemenea, cartea sa Breve storia dei romeni fusese publicată recent în italiană, iar eu, un tânăr care se apropia de istoria românească la acea vreme, am avut posibilitatea să o consult în repetate rânduri.
Prin urmare, atunci când l-am întâlnit pe Bulei la Roma în 2002, numele lui îmi era deja cunoscut. Am început să schimbăm câteva idei despre cercetările mele: cea finalizată prin teza de licență, despre Serbia în secolul al XIX-lea, și cea pe care tocmai o începusem pentru doctorat, despre Dora d’Istria (Elena Ghica). Bulei, așa cum l-am văzut de multe ori în anii următori, a fost entuziasmat de acele prime studii ale mele și m-a încurajat să le duc mai departe. Mai mult, şi-a exprimat aprecierea şi curiozitatea în momentul în care a aflat de cercetările mele ulterioare despre exilul revoluționarilor români după Revoluția de la 1848, pe care le-am publicat apoi în 2015 în volumul Sulle vie dell’exilio. Cu ocazia primei noastre întâlniri, mi-a propus chiar să public un articol în Quaderni della Casa Romena di Venezia, revista Institutului pe care îl conducea. Pentru mine a fost o propunere complet neașteptată. Eram doar un proaspăt absolvent, cu puţină experiență profesională în domeniul cercetării. Bulei ar fi preferat o contribuție despre Elena Ghica, dar, în acel moment, nu eram pregătit să ofer un studiu serios, deoarece cercetările mele erau abia la început.
După ce m-am sfătuit cu Francesco Guida și Alberto Basciani, m-am gândit că o parte din teza mea de licență ar fi putut să fie publicată în Quaderni di Venezia. Lucrarea se intitula La Serbia nel XIX secolo (1844-1868). Lineamenti e peculiarità della rinascita nazionale. În capitolul al treilea, dedicat anilor care au văzut revenirea familiei Obrenovici pe tronul Principatului autonom sârb, exista o parte referitoare la sistemul de alianțe balcanice instituit de guvernul de la Belgrad în anii '60 ai secolului al XIX-lea. Conducătorii sârbi, în ciuda faptului că se aflau în fruntea unei entități nesuverane care, prin urmare, nu putea avea o politică externă propriu-zisă, au considerat că cel mai bun instrument pentru a încerca să rezolve problema consolidării și independenței țării era să realizeze acorduri cu celelalte populații creștine din Balcani. Acest lucru a dus la apariția unei serii de acorduri cu Muntenegru, cu exponenți ai emigrației bulgare, cu Grecia și cu România. Tocmai analiza alianței secrete dintre Belgrad și București, văzută în cadrul mai larg al relațiilor de colaborare dintre cele două guverne din anii '60, a fost tema primei mele lucrări cu caracter științific, publicate în numărul 2 din 2003 al Quaderni della Casa Romena di Venezia, îngrijit de Ion Bulei, Șerban Marin și Rudolf Dinu. Titlul era Il trattato serbo-romeno del 1868. Aspetti e problemi della collaborazione tra Belgrado e Bucarest negli anni Sessanta del XIX secolo.
Atenția lui Ion Bulei către noile generații de intelectuali a fost trăsătura caracterului său care m-a frapat cel mai mult. A fost întotdeauna disponibil să asculte proiectele de cercetare desfășurate de tineri, fiind animat de o mare curiozitate intelectuală și întotdeauna gata să le susțină activitățile, stimulându-i să obțină rezultate științifice originale și inovatoare. O altă mărturie a acestui fapt este seria de volume publicată de editura Universității din București, Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, care cuprinde contribuții rezultate adesea din teze de licență sau din alte proiecte desfășurate la Facultatea de Istorie din București.
În anii care au urmat am avut numeroase întâlniri și relații de colaborare, culminând cu înființarea Centrului Româno-Italian de Studii Istorice (CeRISS), dorit de Bulei pentru a consolida domeniul tradițional de cercetare a relațiilor istorice dintre Italia și România în perioada contemporană. CeRISS a fost înființat în 2009, la inițiativa Facultății de Istorie a Universității din București și a Departamentului de Studii Internaționale de atunci (acum Științe Politice) al Universității Roma Tre.
Prin urmare, recunoștința mea se îndreaptă către Ion Bulei pentru că m-a încurajat în studiile pe care le făceam şi pentru că a avut încredere în mine, acceptând să publice primul meu studiu științific într-o revistă şi oferindu-mi astfel o oportunitate pe care alții cu greu ar fi acordat-o în acel moment unui tânăr absolvent.

Antonio D’Alessandri
(Traducere de Ioana Cristea Drăgulin)

Ion Bulei alături de Şerban Marin şi Ovidiu Cristea

Ovidiu Cristea (istoric, Directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga" al Academiei Române)

Ion Bulei: o vocație

Sunt oameni care discret, asemenea unor îngeri păzitori, îți schimbă viața în bine. O fac fără a aștepta ceva în schimb, fără a trâmbița în cele patru zări că te-au ajutat, fără dorința de a-și crea o rețea de clienți. Este pur și simplu vocația lor de a face bine. Consideră că oamenii în care au investit încredere meritau acest lucru și că, la rândul lor, aceștia vor face mai târziu gesturi asemănătoare. Profesorul Ion Bulei a fost un astfel de om. Deși nu am avut șansa de a-l avea ca magistru și cu toate că nu știa cine sunt, atunci când a avut ocazia nu a ezitat să mă ajute. Nu am să cad însă în eroarea ca, dorind să cinstesc memoria unuia dintre „oamenii care au fost”, să vorbesc despre propria persoană. Cu toate acestea este inevitabil ca rândurile de mai jos să fie o reflectare a felului în care l-am cunoscut.
Primul contact nu a fost direct, ci intermediat de două dintre cărțile sale – Lumea Românească la 1900 și Atunci când veacul se năștea. Scrise înainte de 1989, ele dezvăluiau cititorului nu numai o lume fascinantă, ci o manieră neobișnuită de a gândi și a scrie istoria. Fără a face rabat de la rigoarea științifică necesară, cele două cărți propuneau o altă abordare și un alt tip de discurs. În locul unui text sobru, arid, supraîncărcat ostentativ de trimiteri la documente și de referințe erudite, istoricul Ion Bulei, pornind de la o documentație impresionantă, împletea cu măiestrie cuvintele purtându-și cititorii în mijlocul societății românești de la începutul veacului al XX-lea. Era un exercițiu de virtuozitate care transmitea un mesaj simplu, dar uitat de unii dintre  slujitorii muzei Clio: izvoarele istorice nu dezvăluie implicit trecutul. Este nevoie de harul istoricului pentru a transforma o faptă aparent banală într-un eveniment relevant.
Contactul direct a avut loc peste un deceniu. Am avut atunci șansa să îl cunosc pe directorul Ion Bulei, pe cel care a readus la viață o instituție remarcabilă a perioadei interbelice – Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica din Veneția, dar care, după terminarea războiului, cunoscuse o lungă traversare a deșertului. Profesorul Ion Bulei a făcut parte dintre cei puțini care s-au luptat pentru renașterea acestei instituții și pentru readucerea ei la scopul pentru care fusese creată. Institutul din Veneția trebuia să fie un centru de cercetare care să sprijine activitatea profesorilor, cercetătorilor, doctoranzilor, studenților cărora li s-ar fi oferit șansa să lucreze în orașul lagunelor. S-a străduit cu succes pentru reînființarea burselor „N. Iorga” și „V. Pârvan”, pentru aducerea periodică a unor cadre didactice și studenți la Veneția (avea convingerea că simplu contact cu fascinanta cetate a Sfântului Marcu lasă urme adânci în formarea unui istoric) și a lăsat ușa deschisă și pentru cei ai căror pași s-au rătăcit pentru mai mult sau mai puțin timp în bibliotecile și arhivele venețiene. Dar nu a fost doar atât. Cu mijloace extrem de firave a reușit să dea viață unor publicații care în scurt timp au dobândit aprecierea colegilor de breaslă din Italia și România (Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica și Quaderni della Casa Romena di Venezia ) și a organizat, surmontând dificultăți birocratice greu de imaginat, ori de câte ori i-a stat în putință, manifestări științifice la care s-a străduit să aducă laolaltă cercetători din Italia și România. Astăzi constituirea unei astfel de „rețele” incipiente pare ceva banal, dar într-o epocă în care România nu era membră a Uniunii Europene lucrurile erau nebănuit de complicate.
Pe profesorul Ion Bulei l-am cunoscut mai mult indirect, prin contactul cu unii dintre discipolii a căror carieră a modelat-o, dar și direct, printr-un gest minor, dar care dă măsura calității de magistru. Într-o seară, la o discuție informală din 2003 cu bursierii de la Veneția, a existat o mică controversă între profesor și unul dintre cei prezenți legată de stăpânii Mantovei din familia Gonzaga. În seara următoare, practic în fața aceleiași audiențe, profesorul și-a cerut scuze bursierului spunându-i că a avut dreptate și că el, magistrul, s-a înșelat. M-am întrebat atunci câți dintre cei de rangul și experiența lui Ion Bulei ar fi avut eleganța să facă un asemenea gest. Atunci, ca și acum, spun că numărătoarea s-ar limita la degetele unei singure mâini.
Ar fi nevoie de multe cuvinte și zeci de pagini pentru a vorbi despre omul Ion Bulei. Mă voi mulțumi să spun că, atâta timp cât am avut privilegiul să stau în preajma domniei sale, avea pentru cei din jur o privire senină, un zâmbet cald, o vorbă domoală. Chiar și atunci când nu era mulțumit de rezultatul cercetărilor unui coleg mai tânăr făcea observațiile cu o blândețe și cu un tact rar întâlnit. Atâta timp cât considera că există ceva bun pe care se poate construi știa să îl facă pe interlocutor să înțeleagă ce și cât să modifice.
Este foarte greu să vorbești la trecut despre un om care a făcut nu puține lucruri pentru semenii săi. Aceasta și pentru că viața unui om se prelungește atâta timp cât mai există cineva care să își aducă aminte de el. Nu cred că greșesc dacă afirm că măcar prin discipolii, cărțile și instituția pe care a lăsat-o în urmă profesorul, istoricul, directorul, omul Ion Bulei va mai trăi mult timp de azi înainte.

Ovidiu Cristea

Şerban Marin (istoric, Arhivele Naţionale ale României)

Atunci când veacul se oprea…

Oare parafraza pe care se construiește, chinuit, titlul de mai sus constituie o impietate? Oare cel care în 1990, prin lucrarea Atunci când veacul se năștea, făcea lumină asupra anilor de trecere de la un secol la altul (zbuciumate, ca mai toate secolele), se poate simți lezat de această parafrază?
Nu, pentru că Ion Bulei nu mai este… Nici pentru domnia sa timpul nu a mai avut răbdare. Ceea ce, în mod asurzitor, stăruiește ar fi întrebarea: rămâne ceva în urmă? Pe diverse site-uri, blog-uri și alte rețele sociale, au fost deja enumerate (cu sau fără copy-paste) lucrările lui Ion Bulei. Deja listarea funcțiilor îndeplinite în decursul timpului a constituit subiectul acelorași necroloage. Nu are rost să fie enumerate din nou…
Personal, îmi amintesc că trecerea către anul 2000 m-a surprins alături de Ion Bulei. La televizorul din sala „Marian Papahagi” din Casa Romena, ascultam împreună mesajul Pontifului Ioan Paul al II-lea. Era prima mare trecere de care îmi aduc aminte. Din păcate, la peste 20 de ani de atunci, Ion Bulei o oferă pe cea de a doua.
Vă mulțumim, domnule Profesor! Rămas bun!
Ne vom revedea într-o Veneție imaginară. Pe cea reală o cunoaștem amândoi prea bine... Atât.

Şerban Marin

Pagină realizată de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 12, decembrie 2020, anul X)