În memoria ilustrului italienist Marco Santagata (1947-2020)

De cum a aflat de trecerea recentă în lumea celor drepți a lui Mihai Nasta, eruditul nostru clasicist, prietenul, nu doar admiratorul acestuia, Prof. Lorenzo Renzi de la Universitatea din Padova a făcut publice câteva însemnări. Mă așteptam dacă nu la o analiză detaliată, cel puțin la o prezentare a scrierilor celui ce ne-a părăsit după o grea suferință. Sub puternica impresie a momentului, Prof. Renzi a evocat însă omul și împrejurările în care s-au întâlnit, anunțând, ceea ce a și făcut ulterior (v. „România literară” nr. 47-48), că va întregi textul cu referiri la opera regretatului coleg.
Am înțeles de ce s-au petrecut astfel lucrurile și nu cum îmi imaginam, doar recent, când am aflat de coma ireversibilă a mai tânărului meu prieten, Marco Santagata, iar a doua zi de sfârșitul lui. Am urmărit cariera acestuia de-a lungul a 49 de ani, i-am citit mare parte din studiile de istorie literară și edițiile critice devenite demult de referință, proza ficțională și autobiografică, dar acum totul îmi apare estompat. Chiar și romanul Il copista, tradus de mine, din care, la timpul său, dedusesem că bravul meu Marco avusese probleme de sănătate, că fusese încercat de suferința umilitoare a bolii, atribuită în cartea lui sensibilului Petrarca. Mi se impun în schimb scene de viață, împrejurări, fraze pe care nu le mai evocasem vreodată. Așadar, la trecerea spre celălalt tărâm a cuiva apropiat, lucrurile capătă alte dimensiuni și altfel se ierarhizează. Este și motivul pentru care, numai acum, revăd seara în care, la scurt timp după dispariția în împrejurări insolite a neliniștitului Pier Paolo Pasolini (1922-1975), pictorul și prozatorul, tot friulan,  Giuseppe Zigaina (1924-2015) și-a evocat prietenul la București. Deși acesta îi ilustrase lui P.P.P. o parte din scrieri și îi fusese colaborator la turnarea filmelor, nu despre asta ne-a vorbit. Cum fusesem solicitată să fac și eu o prezentare, am analizat (chiar și stilistic) versurile maiacovschianului poet, căci, după mine, ele rămân notabile și mult mai puțin experimentele în căutarea de căi noi. Zigaina a protestat: Cum să faci exegeză, când Pasolini este viu pentru admiratorii lui, pentru mine? Neinspirată, am ripostat: prin operă, nu prin biografie, trăiește de cele mai multe ori un artist. Nu intuisem, vai, că alta este abordarea când este vorba de dispariția iminentă ori recentă a cuiva de care ai fost legat direct, indiferent de consistența sau incisivitatea creației lui. Probabil că Zigaina nu și-a mai amintit de seara bucureșteană, dar eu da, când, după mai bine de un deceniu, el i-a consacrat câteva studii prietenului drag.

Macin aceste gânduri pornind de la imaginea junelui Marco Santagata în Italia anilor 1970-1972. Asemenea celor câțiva tineri admiși ca bursieri în urma concursului de selecție la elitista Scuola Normale Superiore din Pisa (care atunci beneficia de 30% din bugetul Ministerului Educației), Marco urma cursurile și seminariile Prof. Mario Fubini alături de doctoranzii străini literați. Firesc, după lecții ne opream să schimbăm impresii sau pur și simplu să socializăm în renascentista Piazza dei Cavalieri ce păstrează și în zilele noastre amprenta lui Giorgio Vasari. Nimeni nu făcea caz de diferența de vârstă: tinerii având puțin peste douăzeci de ani ne făceau să ne simțim bine alături de ei deși noi, străinii, aveam cu 7-8 ani mai mult.
Scund, subțirel, în ținută mai degrabă sportivă, Marco ținea în aceste ocazii să aibă ultimul cuvânt cu o replică promptă, spre admirația vădită a congenerilor. Întrebată de el cum stau lucrurile în România cu „originea sănătoasă”, ca să o scurtez, am spus între altele și că unii ex îmbogățiți de război acum nu mai sunt ex. M-a taxat pe loc: Cum ex nu mai sunt ex? Punct ochit, punct lovit de el. Nu am mai explicat că potentații de la noi se jucau cu viețile indivizilor și ale familiilor, făcând, cum le convenea, din negru alb sau invers. Că el își făcuse în timp un titlu de mândrie din ascuțimea și rapiditatea remarcilor, mi-a rezultat dintr-o frază din paginile lui autobiografice Voglio una vita come la mia, 2008. I-am citit-o Luciei Battaglia (ex normalistă, devenită și ea universitară la Pisa, la aceeași catedră cu Marco), aflată la un congres în București. Ea nu cunoștea cartea abia apărută, dar când, scoțând-o din geantă, fără să-i spun autorul, am întrebat-o la cine crede că se referă, mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: la Marco și așa se vede el. După ce i-a fost relatată scena, măgulit, el mi-a scris că aflase că umblam cu cartea lui în geantă. Nu i-am spus că mereu aveam la mine un ziar sau un volum, pentru a profita de minutele petrecute în metrou.

La puțin timp după ce ne-am cunoscut, Santagata ne-a invitat într-o duminică pe câțiva colegi la familia viitoarei soții: Pucci, zveltă, frumoasă, la fel de neinhibată ca și el. Ne-a dus cu mașina proprie, la destinația din afara localității, un tinerel care abia își luase carnetul de conducere. Când, speriat de o hurducătură, a întrebat: Asta ce-a fost?, am răspuns eu: Un ciocco. A urmat interpelarea: Cine folosește un limbaj atât de prețios? Spre hazul tuturor, pentru ciot, îmi venise repede în minte titlul poeziei simbolistului Giovanni Pascoli. Junii noștri colegi nu ne treceau nimic cu vederea nouă, străinilor, cu formație livrescă. Glumind, îl imitau, de exemplu, pe profesorul de franceză, francez-francez, bun cunoscător al lui Leopardi, care descindea, nu cobora scările.
Viitorii socri ai lui Marco ne-au primit în dichisita și foarte eleganta lor locuință conform celui mai rafinat protocol. Stăpâna casei nu ne-a întâmpinat, cum se mai întâmpla în alte familii, cu o pereche de papuci de pânză, de tras peste încălțăminte pentru a nu lăsa urme pe pardoseala perfect ceruită, ca pe vremuri la unele muzee din țara noastră.

Ca tot tineretul italian de atunci, și Marco era de stânga. La bătrânețe s-a eschivat cu o glumă de la o discuție cu privire la poziția lui politică. Aveam să aflu mult, mult mai târziu că în studenția lor pisană fusese bun prieten cu Massimo D’Alema, ceea ce nu-l împiedica să fie ispitit de o și mai bună situare socială. În plus, își admira viitorul socru, director de liceu, pentru că alcătuise o serie de manuale. Și el va deveni autor de manuale, mi-a trecut atunci prin minte. Peste decenii s-a adeverit. Când a venit la București în 2008 și mi-a promis (ținându-se apoi de cuvânt) că-mi va trimite pentru Biblioteca de Limbi Romanice din facultate toate volumele antologiei și istoriei literare italiene și europene, Il filo rosso, alcătuită împreună cu alte cadre didactice, s-a mirat și nu prea de ceea ce gândisem când mi-a vorbit de preocupările didactico-editoriale ale profului de liceu.
Pe de altă parte, în anii ’70, deși ponderat, trăia și el, asemenea majorității conaționalilor tineri, în prelungirea manifestațiilor studențești din 1968, iconoclaste, pe alocuri excesive. Noi, doctoranzii români, ajunși post factum, nu ne puteam permite să întrebăm cum și ce fusese: subiectul ar fi dezlănțuit discuții aprinse între cei implicați, iar noi am fi trezit suspiciuni autorităților, asemenea tuturor celor veniți din lagărul (căci lagăr era!) socialist. Dar se simțea în aer că studențimea s-ar fi legat de cel mai mic  pretext ca să pună la cale un protest. Cum la Pisa au fost cadre didactice care, asemenea Prof. Silvio Guarnieri, au pactizat cu studenții, nu cred că lucrurile au scăpat de sub control, ca la Torino, de exemplu, unde au fost bruscați profesori cu un înalt prestigiu științific; și nici să fi cerut careva de la Litere, examene la care „fruntea (nu urma) scapă turma”, adică, la care răspunsurile bune ale unuia/unora atrăgeau după ele promovarea întregului grup examinat. De altfel, excelenta pregătire a lui Santagata și a altora dovedea că unii își văzuseră serios de învățătură, deși atmosfera nu fusese deloc prielnică.

Ca întotdeauna realitatea s-a dovedit contradictorie și mult mai nuanțată: contestațiile, vociferările fuseseră în stradă și continuau și după patru ani la numeroasele ședințe programate sau ad hoc. Când mi-am exprimat mirarea pentru frecvența și durata lor, asistenta Prof. M. Fubini, o apreciată literată, mi-a spus cu toată seriozitatea că și în țările socialiste ar fi trebuit să se facă la fel. I-am răspuns în glumă: să nu dea Domnul să aveți parte de câte ședințe înghițim noi, referindu-mă la mascaradele menite să bage spaima în toți, pentru care trebuia să semnezi convocatorul, ca să nu îți periclitezi statutul profesional și social și pentru a nu crea necazuri deloc neglijabile familiei extinse.
Așadar, în acel răstimp domnea spiritul de frondă, numit unanim revoluționar, dar – schizoid – până și mulți tineri radicali continuau să beneficieze în propriile familii de cel mai confortabil mod de viață burghez, iar dacă nu aveau acest noroc, tindeau spre el. Impresia mi-a fost întărită de cuplul Marco-Pucci în mijlocul familiei ei. În vara lui 1971, ei doi au inclus în voiajul de nuntă și România, unde au venit în elegantul lor automobil sport. Peste ani Marco încă își mai amintea cu stupoare că la noi, pe autostradă, era să dea noaptea peste niște cai, iar la București un milițian le-a spus că nu aveau voie să stea pe treptele din fața Teatrului Național. Așa a luat cunoștință cu socialismul real.
Dar mariajul celor doi nu a rezistat prea mult, în ciuda faptului că aveau un fiu de crescut. Am aflat de la terți că fiecare se recăsătorise, iar el avea și alți copii. Când ne-am revăzut după decenii, cu umorul lui bonom, Marco mi-a spus că fetița lui cea mică se rușina să meargă pe stradă cu el, rotofei și cu părul alb, după ce un trecător îl luase drept bunicul, nu părintele ei.

În privința vieții personale, păstra discreția. În schimb, nu și a succeselor consorțiului Icon (Italian culture on the net), al cărui director a fost. Mi-a vorbit pe larg despre didactica la distanță după 1990, la Roma, unde venise cu un colaborator la Parlament, ca să asigure susținerea lucrului început. M-a răsfățat atunci cu un prânz rafinat început cu o porție de carpaccio, mod de preparare culinară ignorat de mine, după ce mi-a explicat cum de ajunsese numele pictorului venețian în gastronomie. Dar a făcut-o și la București, unde nu m-a lăsat să îi ofer eu masa în oraș și nici nu a acceptat găzduirea la casa de oaspeți a Universității, preferând să-și plătească hotelul. Am avut senzația că ținea să-mi arate mie, care îl știam de o viață, că se realizase pe toate planurile, ceea ce m-a înduioșat. Ani de zile eu fusesem cea care punea în avizierele facultății bucureștene afișele primite on line de la Icon, neștiind că Marco se afla la originea și în centrul proiectului, în ciuda multelor prestații didactice și științifice în care se lăsase antrenat. În ultima parte a vieții l-a acaparat mai ales creația literară drept care ajunsese chiar să refuze participarea la tentante congrese internaționale unde îi era reclamată prezența. Recunoașterile de care s-a bucurat proza lui i-au înmulțit proiectele și efortul. Ele au fost însă întrerupte brutal de exasperanta noastră pandemie cotidiană, adăugând o nouă durere la șirul recentelor încercări.

Doina Condrea Derer
(nr. 12, decembrie 2020, anul X)