Andrei Pleşu, Ioan-Aurel Pop şi Ioana Both despre Marian Papahagi

Dorul de Marian Papahagi

De obicei, ți-e dor de oameni cu care ai conviețuit un timp îndelungat. Din păcate, n-am avut șansa unui contact de durată cu Marian Papahagi. Știam, evident, ce era de știut despre performanțele sale academice și scriitoricești, dar o întîlnire propriu-zisă s-a petrecut tîrziu, după ce, mai întîi, îmi vorbise despre el Victor-Ieronim Stoichiță, colegul lui de studii italiene. Mi-am dorit, cînd a prins contur Colegiul „Noua Europă”, să beneficiez de competențele de filolog, istoric literar, traducător și scriitor ale lui Marian și l-am invitat în juriul de la București, care alegea, prin interviuri aplicate, bursierii anuali ai instituției. În exercițiul acestei colaborări, am fost sedus de priceperea, farmecul și eficiența unui coleg de generație, care se mișca grațios în spațiul mai multor limbi și culturi romanice (mi-amintesc cu cîtă plăcere și aplomb vorbea, între altele, portugheza…) și care adăuga prestigiului său universitar o inegalabilă doză de umor și cordialitate. Destul ca să-mi fie dor de el fără încetare, neconsolat de suspensia relației noastre prin prematura și neașteptata sa dispariție.
Marian Papahagi era un savant de anvergură, dar instalat în știința sa fără ștaiful și gesticulația catedratică a „magistrului” preocupat de propria sa statuie. Cunoașterea nu era, pentru el, o „disciplină” arogantă, un chip al suficienței, al mulțumirii de sine. Era, în mod vădit, plăcere colocvială, bucurie de viață, substanța privilegiată a comunicării cu celălalt. De la el aveai mereu ceva de învățat, dar mai curînd printr-un soi de contaminare prietenească, decît prin cumințenie școlară. Era dinamic, bine-dispus, generos. Ceea ce, într-un anumit sens, l-a costat viața. Pentru că, mai cu seamă în ultimii săi ani, s-a istovit într-o suită de îndatoriri devoratoare de timp și energie. Mereu pe drumuri, cînd la Roma, cînd la Cluj, cînd la București, cînd la alte universități europene care îl invitau să conferențieze, gata să asume, prompt și binevoitor, orice solicitare, Marian avea un suveran simț al datoriei, al obligației de a transmite, de a dărui, fără anexele de vanitate, care însoțesc, adesea, „performanța” instituțională, socială, didactică. A făcut, pe multiple planuri, tot ce era de făcut, cu dedicație și cu un instrumentar „meșteșugăresc” de elită. Și mi-e dor de el, nu pentru că am fi fost, multă vreme, umăr la umăr, ci tocmai dimpotrivă, pentru că n-am avut norocul unei însoțiri de durată. Mi-e dor de ce-ar mai fi putut scrie, de finalul traducerii sale din Dante, de dialogul tonic și îmbogățitor de care am fost văduvit prin absurda sa dispariție. Mi-e dor de posibilul neîmplinit al unei colaborări amicale, de desfășurarea în timp a unei afinități adînci, cum n-am mai avut decît cu foarte puțini… Dar felul de a fi al lui Marian mă ajută să-mi trăiesc pînă și dorul de el fără cearcăne patetice, ci ca pe o prelungire calmă a prieteniei adevărate.

Andrei Pleșu





În amintirea lui Marian Papahagi


Nu știu câți critici, traducători și teoreticieni literari români din secolul al XX-lea au făcut pentru literatura română și pentru literaturile limbilor neolatine atât cât a reușit să facă – într-o viață curmată prematur – Marian Papahagi (1948-1999). Toți confrații contemporani ai marelui creator menționat știu că el a trăit pentru literatură, pentru cea română, pentru cea universală, pentru literaturile neolatine, pentru literatura italiană. L-am cunoscut pe Marian Papahagi din 1976, în ambianța „Echinox”-ului de la Cluj, unde „creștea” tineri apți să ilustreze literatura română, s-o cunoască, s-o înțeleagă, s-o perpetueze. În același timp, preț de vreo două decenii, înainte de a reînvia studiile de italienistică la Cluj (fapt petrecut după 1989), Marian Papahagi a seminarizat și predat literatură română multor promoții de studenți. A făcut-o cu o pricepere de neegalat și a stârnit numai admirație, după cum mărturisesc la unison studenții de odinioară, azi ei înșiși creatori pe tărâmul literaturii române sau al italienisticii. Peste tot prin lume a purtat mesajul culturii românești și al literaturii române, al cărui produs s-a considerat și a fost. Chiar și când l-a tradus în românește pe Dante sau când a predat limbă și literatură italiană a făcut-o în contextul cultural al universului românesc, a fost peste tot perceput ca un produs de excepție al spiritului românesc, al literaturii române. Avea un dar special de a atrage, de a fascina, de a convinge când vorbea despre literatură, despre creația literară.
Firește, Marian Papahagi a fost departe de a fi un protocronist, un autohtonist, un admirator necritic al creației românești. A fost mereu un spirit critic, iar în acest context, ca orice specialist în domeniu, a repudiat adesea nonvalorile, a respins anumite pretinse creații și nu s-a implicat în acțiuni „de masă” de „difuzare” a culturii românești, mai ales dintre acelea orchestrate politic. Aceasta este o calitate care-l așează între exponenții străluciți ai literaturii române contemporane. Iar directoratul său la Accademia di Romania din Roma a fost un imens serviciu adus culturii românești, de la serile literare, de la colocvii, de la conferințele cu scriitori români contemporani până la reînvierea tradiției bursierilor statului român în Italia. Oricine poate constata ce amintire extraordinară, unică a lăsat Marian în mediile culturale italiene, între intelectualii de marcă italieni, cărora le-a stârnit interesul pentru literatura română. Marian trăia literatura, iubea și vorbea limbile romanice, se identifica pe sine întru latinitate, căreia i-a închinat un adevărat imn. A ilustrat aforismul greco-latin Ars longa, vita brevis, cu rădăcini – se spune – la Hipocrat, proiectându-se prin „arta” sa în viața eternă.
La două decenii de la stingerea lui din această viață, moștenirea culturală lăsată de Marian Papahagi spiritualității românești și europene devine tot mai pregnantă, crește în valoare și își confirmă perenitatea.

Ioan-Aurel Pop




„Alergi cu mine până la sala de curs?”

Cînd a căzut comunismul la noi, toți oamenii erau furioși în centrul orașului nostru universitar, numai iarna era blândă. Iar profesorul Papahagi avea atât de multe planuri – în care ne cerea să ne implicăm – încât ni se părea că nu ne va ajunge „o viață de om” ca să le ducem la bun sfârșit. Ca întotdeauna, necruțător cu leneșii, cu ezitanții și cu prea-cuminții din jurul lui, înțelegea să dea el însuși, cel dintâi, exemplul respectivei implicări. Reconstruia o catedră (de limbi romanice, la UBB), din cenușile dezastrului academic și al blocajelor impuse de dictatură în ultimele decenii; înființa o editură, împreună cu prietenii (Echinox, cum altfel ar fi putut să o numească?), acceptase funcția de prorector al UBB pentru a edifica – spunea el – o Lege a autonomiei universitare. De asta aveam nevoie, spunea. Ca să ne apere de toate coșmarurile posibile, de răsucirile și repetițiile în buclă ale istoriei (mereu cinice), ca să putem construi în bună pace generații viitoare de profesori, de oameni ai legii și de oameni ai laboratoarelor, de arheologi și de economiști, de funcționari ai statului și de întreprinzători ai cui îi are, ca să putem reflecta asupra vremurilor cu spiritele libere. Atât de mult ne-a vorbit despre această lege a autonomiei universitare, în 1990, încât nu numai că ne-a convins de utilitatea ei, dar ne-a determinat să fim atenți – începeam să ieșim cu burse de studiu în universitățile lumii libere – la aspectele pe care ea le implică „la alții”. Să nu ne ducem niciodată într-o universitate de renume fără a căuta să înțelegem (dincolo de cursurile pe care le aveam de urmat) cum funcționează acea universitate, care îi sunt valorile, libertățile, zonele de negociere etc. Ca să se asigure că legea autonomiei universitare avea să se facă, a primit să fie ministru secretar de stat la Educație: naveta la București, săptămânal, când nu naveta și la alte universități, străine, unde prestigiul său academic îl precedase și acum putea, în sfârșit, să fie profesor invitat. Scria, publica, organiza colocvii și aplica pentru primele programe Tempus ale UBB, aducea universitari străini la Cluj, croia programe de studii, ne incita să ne obișnuim a folosi computere personale (și să ne cumpărăm, dacă putem, unele bune – uite, așa, ca al lui… „vrei să vezi cum merge? E fenomenal! Dacă mai ești la Facultate deseară după 9, când termin cu studenții, hai la mine să îți arăt!”)…
Așa mi-l amintesc, alergând de la cursuri la rectorat sau de la aeroport la editură, cu o servietă de piele carry-all, pătrățoasă, în stil vechi (adică, fără role), și pe drum discutând cu cel puțin două persoane deodată (nu neapărat în aceeași limbă). Sau mi-l amintesc seara, în biroul-sală de seminar de la Italiană, de la etajul II, de unde studenții plecaseră deja, iar tabla era plină de verbe în toate limbile romanice (mitologia locală așa spunea, că profesorul Papahagi poate preda în și despre toate limbile romanice deodată…), cu ziduri de cărți și lumina argintie a Mac-ului peste birou, recunoscând-ne după pașii din prag, poftindu-ne înăuntru și începând, imediat, să ne spună ce avem de făcut. În ritm alert. Dacă nu avea timp să stea de vorbă cu noi, ne invita să …„alergăm împreună”. Nu, nu făcea fitness: în clădirea facultății noastre, cu coridoare lungi și numai aparent logice, el alerga între birou și sala de curs, între decanat și bibliotecă. Nu mergea niciodată calm, nu părea să fie niciodată singur, pe culoare, doar cu gândurile lui. „Alergi cu mine spre sala de curs ca să îți explic cum gândesc eu programul de studii al burselor voastre?”, mi-a spus, la ultima noastră întâlnire, din decembrie 1998. Primul program de burse „Vasile Pârvan”, la Accademia Română din Roma, urma să înceapă, grație în primul rând eforturilor lui. Am alergat, am notat, am rămas să fac valizele plecării – el s-a dus la Roma, să ne aștepte.
Apoi, profesorul a murit și bursele Pârvan s-au desfășurat fără el. Nu avem nici la ora aceasta o Lege a autonomiei universitare, și nimănui nu pare să îi mai pese de asemenea cestiuni, prea specioase pentru o lume în care strategiile universităților vizează supraviețuirea, iar vremurile nu mai au – de-ar fi avut vreodată… – răbdare cu universitarii. Care suntem, care am mai rămas, alergînd…


Ioana Both




Echinoxişti



(nr. 10, octombrie 2019, anul IX)