Adrian Popescu, Ion Pop şi Ruxandra Cesereanu. Evocare Marian Papahagi

Un italienist european

Pe Marian Papahagi, de la a cărui moarte se împlinesc douăzeci de ani, mi-l amintesc de pe vremea când era un elev strălucit al liceului clujean ,,George Bariţiu’’, primul liceu de după Marea Unire, instituţie de învăţământ centenară în acest an, liceu pe care şi Cornel Regman şi Ion Alexandru şi Valeriu Cristea şi alţii îl absolviseră. Un competitor fusese Marian la multiple discipline, de la cele sportive  la cele  ale olimpiadelor şcolare, apoi student eminent, colegul nostru la Facultatea de filologie, coleg care atrăgea magnetic lumea prin farmecul său intelectual. După primul an a plecat la studii, la Roma, în urma câştigării unui concurs naţional. Eminenta italienistă Doina Condrea Derer îmi spunea că pregătirea umanistă a lui Marian făcuse o bună impresie exigentei comisii din Capitală. Era prima dată după război când studenţii români puteau pleca bursieri în Occident. Au urmat pentru Marian cinci ani la vestita Universitate La Sapienza, la Facultatea de litere, unde întâlnirea cu profesoara Rosa del Conte, cea care-l apreciase de la început, a  fost printre cele mai faste momente în evoluţia lui ca italienist. Dar cu toate că regretam despărţirea de colegul nostru, când într-un  grup animat îl însoţisem la gară, ne şi bucuram pentru şansa care i se arătase. Devenea un om liber, ca Victor Ieronim Stoichiţă, coleg cu el la Roma, pe perioada anilor universitari petrecuţi dincolo de Cortina de Fier; putea sta cât dorea în biblioteci sau pe străzile romane, în galerii sau în biserici baroce, în pieţele cu fântânile berniniene sau printre coloanele din Forul roman. Înainte de a pleca, a apucat să pună bazele revistei „Echinocțiu”, împreună cu un grup de prieteni apropiaţi, Eugen Uricaru, Marcel Runcanu, Olimpia Radu, Vincenţiu Iluţiu, Petru Poantă, Dinu Flămând, Zoltan Rostas, etc. Când apărea primul număr era bursier la Roma, locuia la Accademia di Romania, într-una dintre camerele de sus. A murit în aceeaşi clădire somptuoasă, în 18 ianuarie 1999, acolo unde pentru destinul lui de italienist de anvergură a început totul şi s-au şi sfârşit zilele vieţii lui tumultoase. Biblioteca instituţiei, una dintre cele mai impresionante ca stil şi număr de volume îi poartă numele şi efigia la intrare.
Vestea neagră a morţii lui Marian mi-a dat-o într-o dimineaţă rece Nicolae Prelipceanu, era bulversat, Laurenţiu Ulici se pare că aflase primul şi-i spusese imediat şi lui. Doliul ne-a  încovoiat  pe toţi…. Am fost uimit să constat  o simetrie ascunsă a destinului lui Marian pe aeroportul clujean, cu aceeaşi cursă de la Roma care debarcase sicriul lui Marian, mergeau la Roma bursierii pentru ale căror stagii nou înfiinţate se luptase energicul clujean devenit, după 1990, ministrul-adjunct la Misterul Educaţiei şi prorectorul Universităţii Babeş-Bolyai. Eseist original şi substanţial scriind despre autori italieni clasici sau moderni, sau despre cei români, cronicar la revista „Tribuna”, într-o vreme în care, şi din necesităţi financiare, era blocat pe postul de asistent universitar din cauza dosarului, Marian dacă se apuca de ceva trebuia să-i iasă totul temeinic, perfect sau aproape. Nu lăsa de aceea nimic la întâmplare, avea mereu soluţii şi o mare doză de încredere că oamenii şi lucrurile se pot ameliora, a conceput după un model occidental o Lege a autonomiei universitare, a înfiinţat şi condus revista „Studi italo-romeni”, în1997a pus bazele unui Centru de analiză a textului, la Catedra de limbi romanice. Iar cartea sa de recunoscută erudiţie, Intelectualitate si poezie, C.R., 1986, studiind cultura secolului al XIII-lea italian, sau traducerea lui din Eugenio Montale, Poezii, Dacia, 1988, pentru care va primi în acelaşi an Premiul internaţional Eugenio Montale, ori traducerea sa din Divina Comedie rămân esenţiale, de neocolit în italienistica noastră. Pentru premiul amintit, îmi amintesc bine cum suferise că nu i se dăduse voie  să-l primească personal în ţara pentru el acum interzisă, „să nu pot revedea oraşul studenţiei mele, mi se pare o nedreptate uriaşă !’’ îmi spusese atunci.
Multe studii despre autorii români, de la Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Ion Barbu, Panait Istrati, B. Fundoianu, Marin Sorescu,  la cei  străini, Guido Gozzano, Eugenio Montale, aduc interpretări noi, siguranţa analizei filologice, inventivitate şi un aer de clasicism asimilat de un modern. Contribuţia lui Papahagi la Dicţionarul scriitorilor români, unde se află împreună cu Mircea Zaciu şi Aurel Sasu printre coordonatori, din păcate toţi trei îngropaţi la temelia acestui edificiu literar, nu trebuie uitată nici ea. Alt semn de serioasă asumare a construcţiei culturale perene.

Adrian Popescu

După douăzeci de ani…

Calendarul ne spune că au trecut deja douăzeci de ani de la moartea lui Marian Papahagi, – dar eu, unul, nu simt deloc că ar fi trecut. Îmi amintesc perfect acea zi de 18 ianuarie când secretarea Facultăţii de Litere mi-a dat,  înlăcrimată, vestea zguduitoare. Abia mă despărţisem de prietenul venit de la Roma pentru sesiunea de examene clujene, – pornise din nou, peste câteva zile, spre Accademia di Romania, instituţie pe care, după prea multe bătăi cu morile de vânt carpato-danubiene,  abia apucase s-o îndrepte pe calea cea bună, – şi totul a trebuit, dintr-odată, să se năruie.       
Nu e, însă, doar un clişeu de ritual comemorativ gândul că el a rămas una dintre figurile cele mai vii şi mai prezente, exemplare pentru posteritatea imediată. Iniţiativele sale gândite pe planuri mari ale vieţii culturale româneşti în relaţiile ei cu lumea mare, angajamentele sale de reformator al Universităţii româneşti, munca sa distribuită tumultuos pe mai multe şantiere de cercetare, în critica şi istoria literară, în lingvistica romanică, în opera de traducător, în administraţia academică novatoare, a reunit tot atâtea apeluri la construcţie şi la refacerea unei lumi îndreptăţite să se transforme frumos. S-a continuat după el ce s-a putut continua, alte spaţii au rămas prin forţa lucrurilor nepopulate cu edificiile imaginate de arhitect şi pe care doar el le putea înălţa, însă în tot ce a avut mai viu ca element catalitic pentru urmaşi cred că fapta sa creatoare s-a imprimat ca reper major în peisajul intelectual autohton. A apucat şi să scrie un număr de cărţi de referinţă, de la subtilele eseuri din Exerciţii de lectură (1976), Eros şi utopie (1980), Critica de atelier (1983), la teza sa despre Duecento, Intelectualitate şi poezie (1986), la culegerile sale de cronici şi studii literare: spirit acut analitic împărţit între «medievalităţi» şi  Renaşteri, modernitate şi actualitate imediată.
Dar a fost şi a rămas în memoria noastră şi imaginea omului inteligent, mereu disponibil, cultivând valorile autentice din preajma lui, practicând o pedagogie luminoasă pentru mai tinerii discipoli ucenici într-ale scrisului, cum a făcut în  «atelierul» de la Echinox-ul primelor promoţii, apoi la Catedră. Ne-am adus aminte, la marea sărbătoare a centenarului echinoxist cu gratitudine şi cu o emoţie a prieteniei niciodată trădate de superioara lui vocaţie de constructor, de energia luminoasă pe care o răspândea pe oriunde trecea, de mobilitatea de spirit, de umorul şi ironiile lui, – toate sub semnul unui umanism de înaltă ţinută, al unei prietenii exigente sau al purei şi simplei omenii. Exemplul său rămâne mare pentru mulţi şi ar fi fost între toate mai fertil astăzi mai ales, când înfruntarea cu incultura, opacitatea de spirit, incompetenţa, impostura  şi prostia îngâmfată, e mai necesară, mai vitală decât oricând.  
Dar pentru că cele scrise rămân totuşi mai mult decât vorbele care zboară, cred că o datorie de onoare a editurilor noastre ar fi aceea de a realiza cât mai curând o serie reprezentativă a Scrierilor sale, care să fixeze definitiv efigia spirituală. Ele ar da seama, mai bine decât orice altceva, despre fundamentalele «raţiuni de a fi» în lume ale unui intelectual român de elită.

Ion Pop

Ploaie oblică. Profesorul meu de portugheză

În ianuarie, anul acesta, au fost 20 de ani de la dispariția lui Marian Papahagi, dascălul meu de portugheză (din cei patru ani de facultate), pe care l-am admirat enorm și cu care am învățat tête-à-tête fragmente din literatura lusitană pe care dorea să mi-o livreze în secvențe esențiale. Inteligența sa strălucitoare, erudiția suplă, stilul dăruitor de profesor și om, pasiunea lui cărturărească de invidiat și respectat, toate aceste calități îl făcuseră iubit de studenți și prețuit de ceilalți dascăli. Era un pasionat și reputat italienist, dar preda și portugheză din pură plăcere. Îl interesau lucrurile neobișnuite și interzise în comunism. Pe tatăl meu l-a ajutat cu traducerea unui memoriu inedit descoperit în Biblioteca Vaticanului, aparținându-i lui Inochentie Micu-Klein. Pe mine m-a învățat, prin Camões și Pessoa, ce este poezia lusitană și ce este Mediterana, de fapt. Spiritul său vivace și cald era tangibil și percutant. Atunci când a pierit a fost un dezastru, întrucât pierise cel mai viu și mai energic dintre noi toți laolaltă. Cel care luase întotdeauna viața (inclusiv cea culturală, literară) în piept. Cel care nu s-ar fi dat bătut niciodată.
Mi-aduc aminte și acum de felul în care am început să citim și să traducem din poemul Ploaie oblică de Fernando Pessoa. A fost în mod limpede un demers inițiatic în care profesorul meu considera că aș putea avea statutul (râvnit al) unei neofite dacă voi izbuti să percep poezia lui Pessoa ca pe niște Misterii. Versurile autorului portughez erau rostite într-un fel energic și discret totodată, fiind accentuată frumusețea limbii lusitane inclusiv ca pronunție. Așa l-am buchisit pe Pessoa, alături de Marian Papahagi. Ca să-l înțelegem pe Pessoa, nu doar sonor, ci și ideatic-poetic (dar într-un fel epidermic, aproape), trebuie să ne pessoizăm, adică să percepem mai multe lucruri poetice, simultan. Fațetele multiple ale lumii doar Pessoa le-a putut surprinde deodată, obișnuia să spună Marian Papahagi, predându-mi o lecție magistrală de poezie și muzică, de fapt.

Ruxandra Cesereanu

Echinoxiştii anii '80

(nr. 10, octombrie 2019, anul IX)