Tot mai bogați în cer, tot mai săraci pe pământ. Recviem la plecarea poetului Nicolae Dabija

„Mai am de scris... Aș vrea foarte mult ca după această pandemie de viruși să se instaleze o altă pandemie. O pandemie a culturii, a bunătății, o pandemie eminesciană, a lui Eminescu, de cunoaștere a literaturii noastre clasice.” (Nicolae Dabija)

Primăvara anului 2021. Zile de agonică pandemie. Zilnic sunt depistați cu virusul Covid 19 circa 1800 de persoane, la fiecare 24 de ore, un trist bilanț: 34-38 de decese. Se întâmplă în Basarabia, provincia românească depopulată de exod, aflată de 30 de ani în delirul autoidentificării și la îndemâna Imperiului Rus; captivă unei clase politice ticăloșite, oligarhice și banditești; cu o Mișcare de Eliberare Națională îngenuncheată de dezbinare și trădări.
În zorii zilei de 12 martie, la Spitalul Salvării din Chișinău, se stinge în tăcere poetul, prozatorul, academicianul și omul politic Nicolae Dabija. Juristul, ex-procurorul Ivan Diacov, va împărtăși apoi: „Eu am stat într-un salon cu regretatul Nicolae Dabija. El suferea de Covid în formă ușoară. A murit de insuficiență de oxigen, pentru că patul lui de suferință nu era conectat la oxigen. De câte 10-15 ori pe zi eu deschideam fereastra pentru a aerisi salonul, dar noaptea se începea coșmarul pentru Dabija.”
Cercul vieții lui Nicolae Dabija, legendarul redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta” s-a închis așa, în mod inexplicabil, revoltător, într-o tăcere și o durere mută. Era născut la 15 iunie 1948 și împlinise 72 de ani, dar îl știam cu toții în plină forță fizică și de creație.
În data de 15 martie, în pofida pandemiei și restricțiilor, sute și sute de cetățeni – autorități, oameni de cultură, confrați de Ideal, dar și oameni simpli – cu ochi plini de dezolare, l-au petrecut pe ultimul său drum pământesc: de la biserica Sfânta Teodora până la cimitirul Central din Chișinău, așa-zisul Cimitir Armenesc. Procesiunea a fost efectuată cu onoruri militare și salvele de armă au marcat plecarea în eternitate a unui eminent ostaș al așchiei de popor românesc din Basarabia înstrăinată.
Era Zi de Doliu Național, declarată cu doar o seară înainte de doamna Președinte Maia Sandu. (Recunosc, toate orele de la decesul poetului și până la anunțarea Decretului, am trăit sub presiunea gândului că acest lucru nu se va întâmpla și nu înțelegeam tergiversarea). I-am privit chipul prin sticla ce despărțea rigoarea eternității lui de noi toți: parcă dormea. Era liniștit și împăcat: el își făcuse datoria.
Începuse să plouă mărunt în după-amiaza în care ne-am despărțit de el. Coboram solitară pe strada Armenească și tot nu mă puteam despărți de gândurile mele. Îmi tot spuneam: de o zi de doliu nu au nevoie morții, ci viii (!); ei, cei vii, trebuie să se oprească din loc și, în lumina întrebării pe care o pune Moartea în fața Vieții, să-și răspundă cu maximă claritate: cine a fost în destinul Basarabiei și în cultura română poetul și militantul Nicolae Dabija?...


Un portret in creion al poetului Nicolae Dabija


Izgonit pentru „naționalism”, în anul al III-lea, de la Universitatea de Stat din Chișinău, facultatea de Ziaristică, este reprimit peste un an, dar deja la Filologie. Ca să i se pună pumnul în gură, ca să nu poată deveni o voce în jurnalismul basarabean, în acei ani aservit triumfalistului Partid Comunist care pârjolea Basarabia de propria-i identitate.
A rezistat și a devenit o voce. Și ce voce! Dar întâi, s-a făcut ochi, a devenit Ochiul al Treilea, lider al generației sale de intelectuali (după numele cărții de debut, numită generația Ochiului al Treilea), creatori care rupeau cu aripile lor ascunse sub cămașă corsetul limbii de lemn, dinamitau cu gândirea lor proaspătă scheletele osificate ale formei poeziei românești din Basarabia anilor ’70, dar și pe cele ale gândirii poetice schilodite, mincinoase, aservite.

Scria, în Ochiul al treilea:

Îmi vine din ce în ce mai greu
să deosebesc primăvara de rai, lacrimile de stropi –
amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

Tot mai greu mi-i, nu pot distinge
urzica pictată – de urzică,
în ea văd o minge-n altă minge
și mingea cea mai mare e-n mingea cea mică.

Plouă cu semințe, fără puteri
le măturăm și le ardem, pe câmpul arat...
Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri
va fi doar mâine cu adevărat.(...)

Este generația trează care, peste puțin doar, va trezi din somnul letargic în care fuseseră cufundate de către diabolicul regim al ocupației bolșevice alte și alte generații: le va trezi și le va ridica la luptă întru ființă. Astfel numai a fost posibil anul 1989, astfel numai a fost posibilă „Literatura și Arta”, condusă de poetul Nicolae Dabija, port-drapelul „Mișcării de Eliberare Națională”, primul ziar care a apărut în grafie latină înainte ca limba română să fie votată, în 31 august 1989, drept Limbă de Stat în Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, cum se mai numea pe atunci Republica Moldova.
Va scrie într-o notă biobibliografică a poetului Biblioteca Publică B.P. Hasdeu: „Nicolae Dabija a marcat o generaţie de creaţie care a venit în momentul de luptă pentru cultură, în momentul când poporul avea nevoie de un al treilea ochi prin care să descopere adevărul. În vreme de cumpănă naţională, când homo sovieticus ameninţa să topească identitatea popoarelor într-un imperiu roşu. Scriitorul a reuşit să străbată graniţele imperialiste şi să se conecteze la un alt univers, a reuşit să străbată calea pe care au dibuit-o şi pe care i-au orientat generaţiile anterioare.”
Îndrăgitul poet-tribun Nicolae Dabija va face o cale plină de trudă și devoțiune de la răzvrătitul student, acuzat de naționalism, apoi redactor-șef al hebdomadarului „Literatura și Arta”, până la titlul de membru corespondent al Academiei Republicii Moldova, membru de onoare al Academiei Române, reprezentând în calitatea sa de poet, publicist, prozator și neîntrecut orator și neobosit militant, idealul Unității Naționale, în Basarabia, în Țară, oriunde în lume au ajuns în aceste vremuri tulburi românii noștri. A fost, în două rânduri, deputat în Parlamentul RM, semnatar al Declarației de Independență a acestei amărâte palme de pământ, încremenite în istorie. Proiectele sale politice de mai apoi – Forul Democrat al Românilor și Sfatul Țării II – au făcut parte din clasicul gen al democrației populare, dar, întâi de toate, proiectele unui visător. Cine însă va tăgădui că nu se poate săvârși ceva măreț în viața asta altfel decât proiectând, mai întâi, închipuirea visului tău în mintea celor mulți?!...



Nicolae Dabija în biroul său de la „Literatura şi Arta”, alături de sârma ghimpată

Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid – de o fereastră, scria încă la 1989, săpând cu unghiile harului această fereastră ca să intre Lumina, devenind formator de conștiințe, de Conștiință Națională. Și Lumina intra, nestăvilită. De la 1989 și până azi, cântăm laolaltă cu copiii Basarabiei textul Baladei marelui dispărut:

Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie, un sat natal
O clopotniță pe deal.

Cât avem o țară sfântă,
Și un nai care mai cântă,
Cât părinții vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.

Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

Cât pădurile ne dor
Mai avem un viitor
Cât trecutu-l ținem minte
Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,
Și în cer e sărbătoare,
Și e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.

Cât avem un sat departe
Și un grai ce n-are moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.

De la 1989 și până azi, cântăm, laolaltă cu pruncii Basarabiei înstrăinate, Prefață la Mateevici, care vers va trece prin secole, din carte în carte, ca să lumineze sufletul copiilor, nepoților și strănepoților noștri:

Copile-ți las drept moștenire
Această limbă fără moarte
și plină de dumnezeire –
să-i duci lumina mai departe.

Tu limba ta s-o îndrăgești –
găseasc-o unii cioturoasă –
pe mama ta cum o iubești
nu de atâta că-i frumoasă.

De-atât că ce e maică-i sfânt:
Ea ți-a dat viață și temei,
că e doar una pe pământ,
că e a ta, că ești al ei.

Îngenuncheat ca-ntr-un altar,
În ea trăi-voi mai departe,
în limba noastră, acel dar
ce-ți va rămâne după moarte.


Nicolae Dabija. Una dintre cele mai recente fotografii


Din zi în zi, neobosind în încercările noastre de a ne smulge din neagra străinie, până-n sacrul moment când bunul Dumnezeu se va îndura și ne va binecuvânta din nou cu frățeasca și întremătoarea îmbrățișare de Alba Iulia, vom repeta ca pe o rugă crezul poetului din Ţara mea de dincolo de Prut:

Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat poruncă să te uit.
Să te şterg din minte c-un burete,
Patria mea pusă la perete. (...)

Dară dincolo de moarte, Ţară-a mea,
Nu mă părăsi, nu mă lăsa –
Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,
Te implor să spui că sunt al tău.

Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat poruncă să te uit.
Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu,
Uite-mă pre mine Dumnezeu!

L-au plâns academicieni, oameni politici, scriitori și oameni de rând.

„Greu de crezut, greu de acceptat evidența, va rosti la căpătâiul poetului scriitorul Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. Scrisul românesc, Republica Literelor sunt în doliu. Îndoliat e întreg neamul românesc. Îngerul l-a strigat pe colegul nostru Nicolae Dabija să serbeze împreună Învierea Domnului în ceruri, la masa literelor românești, alături de Grigore Vieru și Nichita Stănescu, alături de Ioan Alexandru și Ion Vatamanu, alături de Liviu Damian, Anatol Codru, Gheorghe Vodă, Leonida Lari și atâția alți colegi și prieteni de ideal poetic și crez național. Grea pierdere, precipitată plecare.”

Poetul și omul politic Ion Hadârcă își va împărți cu noi durerea pe pagina de Facebook, apoi în „Literatura și Arta”:

„Pentru poet, despărțirea spiritului de găoacea lutului este doar un prag al Destinului, o nevoință, amară, ce-i drept, însă diluată o viață prin poemele harului său divin, căruia îi fusese vremelnic stăpân. Se-ntoarce-n hume perisabilul și-n stele urcă inefabilul!
Nicolae Dabija, confratele nostru de generație, fotograful de fulgere și Poetul purtând o aripă de geniu sub cămașă, iată, s-a pornit, la ora Luceafărului matinal, pe lungul drum al nemuririi numelui și operei sale cu adevărat monumentale.
S-au stins luminile ochilor săi pământești, dar Ochiul al Treilea, cel fără obloane, rămâne să vegheze neadormit peste văduviții codri ai Tigheciului, peste apele Căinarilor, peste întreaga Basarabie înmărmurită-n durere.”

Lumină lină, frate al nostru, Nicolae DABIJA, acolo, la Masa Tăcerii din dreapta Creatorului, unde suntem, azi, mai bogați în Cer, decât pe pământ.




Seara zilei de 14 martie 2021
Omagiu adus poetului N. Dabija de către un veteran al războiului de la Nistru




15 martie 2021. Procesiunea funerară iese de la biserica Sf. Teodora din Chişinău




Adio Nicolae Dabija. Procesiunea de la Cimitirul Central
(Foto web)




Eugenia Bulat
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)