„Să dormim, puiul-mamii. Măcar în somn să nu fim refugiați”. In memoriam Paul Goma (1935-2020)

Născut în cătunul Mana, comuna Vatici, județul Orhei, Basarabia, Regatul României, Paul Goma a cunoscut de foarte mic marile rupturi. Ridicat de NKVD la începutul anului 1941, tatăl său, învățătorul fondator al școlii din Mana, este dat mort câteva luni mai târziu, îngropat simbolic în cimitirul satului, micul Paul devenind „orfănel”. În 1942, Eufimie Goma se întoarce acasă, pentru ca în martie 1944 să-și încarce mica familie și câteva lucruri în căruță și să pornească spre Prut, cu frontul pe urme (Din calidor. O copilărie basarabeană).

Refugiul în România, hărțuirea Comisiilor de repatriere, emanații ale Convenției de Armistițiu cu Puterile Aliate (în speță, cu URSS), au lăsat urme adânci refugiaților basarabeni și bucovineni. Decretul sovietic din 8 martie 1941 îi considera cetățeni sovietici, prin urmare, erau forțați la „repatriere”. Ajutat de micul Paul, Eufimie falsifică acte pentru familia lui și pentru alți români basarabeni și scapă de „repatriere” în Siberia (Arta reFugii. O copilărie transilvană). Paul are astfel șansa de a ajunge în 1946 elev cu bursă la Școala Normală „Andrei Șaguna” din Sibiu; după „reformă”, în 1948 este elev la Șeica Mare, fostul județ Târnava Mare. Urmează o altă traumă, trăită la nici 14 ani: părinții lui au fost arestați. „În acest timp, P.G. «locuiește» în gări și la poarta Securității din Mediaș”, după cum spune în Bio-bibliografie (Astra, Sabina ș.a.). Maria Goma este eliberată în luna mai, Eufimie în august. În septembrie 1949, Paul este elev cu bursă la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În 1952, fiind în clasa a X-a, este închis la Securitatea din Sibiu opt zile, pentru că „a vorbit, în clasă, despre partizani și, culmea!, ține un jurnal-intim... codificat”. Deși exmatriculat și fără dreptul de a intra în vreo altă școală, Eufimie reușește să-l înscrie la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș, unde încheie studiile liceale.

Ia examenele de admitere simultan la Facultatea de Filologie din București și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” în 1954. Alege a doua variantă. Este arestat pe 22 noiembrie 1956, de pe holul facultății, anchetat dur la Interne. „Cauza privitoare” la Paul Goma şi Horia F. Popescu (colegul de facultate care i-a fost lipit la dosar pentru a face astfel un lot) a fost examinată sub învinuirea de „delict de agitaţie publică”. Pe fondul revoltei de la Budapesta din toamna anului 1956 au fost arestați foarte mulți studenți români. Goma, cel care se comporta neconform încă din adolescență, nu putea rata momentul. Fusese deja „judecat” încă din iunie 1956 în interiorul Universității, la rectorat, de unii profesori și de securiști. Între alte subiecte tabu, studentul Goma vorbea despre agresiunea sovietică în Finlanda (1939), despre moldoveni ca români, limba moldovenească e o invenție, despre cotele obligatorii impuse țăranilor, despre trupele sovietice din România ca trupe de ocupație, limba rusă nu trebuie să fie obligatorie etc. (Justa). Mai mult, scria un roman din care citea la seminarele de creație. În dosarul penal al primei detenții (1956–1958) sunt citate copios în defavoarea sa fragmente din acest manuscris. Bătut bestial cu două zile înainte de expirarea pedepsei, a fost eliberat direct în domiciliu obligatoriu, pe baza unei condamnări administrative de 36, urmată de un supliment de 24 de luni (Gherla-Lătești).

Reia studiile universitare după un nou examen de admitere, la Filologie, ca „student bătrân”. Tot în anul II le întrerupe, de data aceasta prin renunțare, pentru a nu mai fi presat de Securitate. „1968 – Am 33 de ani, sunt student în anul II, fac de două ori pe săptămînă naveta la Domneşti, mă întreţin singur şi vreau să fiu lăsat în pace. Bucureşti, 17 februarie 1968, Paul Goma”, spune scriitorul într-un document olograf numit „Justificare biografică”. La Domnești era internată mama sa, paralizată. Securitatea încerca să-l șantajeze emoțional: colaborarea în schimbul unui loc adecvat medical pentru Maria Goma.

După volumul de debut (Camera de alături, 1968), singurul apărut în România până în 1990, Goma încearcă fără rezultat să publice acasă. Din 1971 intră în conflict deschis cu regimul comunist din cauza publicării în Occident (Ostinato, Suhrkamp, 1971), atitudinea lui opozantă culminând cu Mișcarea pentru drepturile omului din iarna-primăvara 1977, după modelul Chartei 77 cehoslovace (Culoarea curcubeului 77. Cutremurul oamenilor; Cod „Bărbosul”). Arestat pe 1 aprilie, eliminat din Uniunea Scriitorilor – în urma votului Comitetului Asociației Scriitorilor din București, „hotărâre ratificată în unanimitate de Consiliul Uniunii Scriitorilor, în ședința plenară din 13 aprilie 1977” (cf. Dosar de urmărire informativă). Eliberat la presiunea opiniei publice occidentale pe 6 mai, după ce scriitorul Dumitru Țepeneag a făcut public Testamentul lui. Forțați de împrejurările represive, pe 20 noiembrie 1977 cei trei membri ai familiei Goma au plecat la Paris, acceptând invitația Pen Clubului Internațional. Paul Goma a trăit la Paris în ultimii 43 de ani și a murit ca azilant politic, statut pe care îl au și soția, Ana-Maria (decedată în 2017), și fiul său, Filip-Ieronim. Regimul Ceaușescu a comandat două acțiuni externe prin care Paul Goma trebuia anihilat, în 1981 și în 1982, dar nu a reușit să îl elimine și nici să îl cumințească (Soldatul câinelui).

Editura Keller a publicat în 2010, în traducerea lui Davide Zaffi, Din calidor, sub titlul, preluat din carte: Nel sonno non siamo profughi. Omagiul adus de editură scriitorului zilele trecute este emoționant: „Perdiamo un grandissimo scrittore che ha raccontato l'Est Europa dagli anni Trenta in poi”.

Paul Goma nu mai este refugiat. S-a mutat în patria eternă. Dumnezeu să-l odihnească!




Flori Bălănescu
(nr. 4, aprilie 2020, anul X)