Scriitura „migrantă” din Italia. „Amanet pentru mămici” de Ingrid Beatrice Coman

În Italia a părut recent volumul bilingv Satul fără mămici / Il villaggio senza madri (Rediviva Edizioni, 2012) de Ingrid Beatrice Coman. Cartea cuprinde „zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut  mare lucru – mărturiseşte autoarea în prefaţă. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti. Mi-am spus: dacă vocea acestor copii mi-a ajuns la inimă, pe firul subţire care ne leagă pe toţi unii de alţii, n-o pot lăsa să se risipească. De data aceasta am cules-o eu. Am făcut-o cu recunoştinţă şi uimire, dar şi cu mare trudă, pentru că durerea lor atât de timidă şi speriată îţi mototoleşte mintea ca pe un ziar expirat, lăsându-ţi doar inima ca să poţi simţi. Ei nu cer nimic şi nu judecă pe nimeni. Aşteaptă. O scrisoare, un tren, un telefon. Un semn, ceva, că lumea în care s-au trezit aruncaţi nu i-a uitat cu totul. Eu am făcut primul pas în tăcerea lor. Invit alte stilouri să-l facă pe al doilea, şi apoi al treilea, până când toate vocile rămase încă neascultate nu vor găsi o inimă care să le primească”.


Amanet pentru mămici

Ţi-aduci aminte, mamă, era octombrie şi atunci, în ziua când ai trecut pragul, cu o mişcare grăbită şi furtivă, ca un hoţ stângaci care se furişează să iasă nevăzut dintr-o casă străină.
N-ai întors capul să mă mai saluţi o dată, dar am zărit, pe linia blândă a profilului tău, clipirea deasă a genelor care se străduiau  din  răsputeri  să trimită înapoi lacrimile şi am ştiut că acea picătură neplânsă era pentru mine.
Apoi ai dispărut pe uşă, în timp ce cordonul hainei tale rămânea în urmă, precum coada unui animal speriat, şi se mişca într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas bun.
„Drum  bun”  ţi-am  spus, încet, atât de încet încât nici eu nu mi-am auzit vocea. Buzele mele, deşi obişnuite să spună tot felul de trăsnăi fără jenă, nu găseau forţa să pronunţe cu voce tare acele două cuvinte simple,  care îmi  rămâneau  lipite  de gât ca o bomboană înecăcioasă.
Uram deja cuvântul drum, pe care îl vedeam ca pe un şarpe  uriaş  şi străin  care avea să-ţi  înghită  paşii, unul după altul, şi să te ademenească departe.
Uşa s-a închis peste sunetul care avea să-mi rămână veşnic pecetluit în suflet şi pe care l-aş fi recunoscut dintr-o mie: sunetul  de mamă-cu-valiză  care pleacă. Stingheră în scuzele şi explicaţiile tale, în care te zbăteai ca un şoricel în capcană, ai renunţat apoi, pentru că vocea nu te mai urma în acel basm improvizat pentru copii lăsaţi în urmă, şi ultimul pas l-ai făcut în tăcere.
Pentru o clipă acea tăcere nouă, cu iz necunoscut, ne-a unit şi ne-a ţinut cald, ca o pătură de lână în miezul iernii. Eu ştiam că tu ştii, şi tu ştiai că eu ştiu – şi asta ne-a fost de ajuns.
Apoi te-ai îndepărtat şi când nu am mai auzit zgomotul paşilor tăi pe scări, am ştiut că pătura caldă a tăcerii va rămâne multă vreme singurul meu tovarăş.
Aveai un parfum  de portocale, ţi-l dăruise bunica cu două zile în urmă şi dâra lui a rămas plutind îndelung în aer. Mi-am deschis  nările  ca să-l  sorb şi să-l învăţ pe de rost; m-am gândit că poate într-o zi, voi veni să te caut şi atunci voi putea urma dâra acelui parfum amar ca pe firimiturile lui Degeţel.
Şi n-am scos nici un sunet, pentru că tu mi-ai spus vorba aia care mă lega ca o cămaşă de forţă: eşti bărbat, mamă, trebuie să fii tare, curajos şi înţelept.
Nu prea ştiam eu ce înseamnă, dar am înţeles că nu trebuia să plâng.
Ce-i aia înţelept, aş fi vrut să te întreb, şi ce treabă are cu mine? Bătrânii satului sunt înţelepţi. Bunicul era înţelept, şi într-o zi l-au scos din casă într-o cutie de lemn  şi de atunci  nu l-am  mai  văzut.  Dacă  înţelept înseamnă bătrân, atunci poate că trebuie să înghesui ani mulţi peste vârsta mea, câte zece de fiecare, şi atunci 6 ar deveni 60 şi anii mi-ar ieşi la socoteală.
„Unde s-a dus mama?” am întrebat-o, într-un târziu, pe bunica, şi ea mi-a spus, fără să ridice privirea din andrelele ei ruginite:
„S-a dus la muncă, maică”.
La muncă?  Păi  ce, mama nu munceşte şi acasă? mi-am spus în gând.
„Unde?”
„Acolo, prin străinătăţi...”
„E departe străinătăţile, bunico?” am mai întrebat, cu un fir de voce.
„Departe,  maică...”  mi-a  răspuns,  şi am simţit  că vocea i se făcea  tremurată,  ca atunci  când dădea  să plângă,  şi un gând întunecat îi  traversa chipul  ca o muscă sâcâitoare şi nevăzută.
N-am îndrăznit să mai întreb altceva, că nu voiam să o supăr pe bunica, dar auzisem, ici-colo, mestecate în şoaptă pe la colţurile casei, discuţii despre sacrificii şi neajunsuri şi un trai mai bun şi bani, care sunau ca o limbă străină pentru mine.
Cuvântul bani,  în special,  se tot repeta la  fiecare vorbă, ca un refren plictisitor transmis la nesfârşit pe un post de radio vechi.
N-am înţeles prea multe din ghiveciul acela de cuvinte colţuroase şi necunoscute, dar am ştiut că, într-un fel sau altul, ţara aceea îndepărtată şi hapsână îmi lua mama şi ne dădea, din când în când, bani pe ea, şi mă tot întrebam cine o fi făcut târgul acela monstruos fără să-mi spună nimic.
Ştiam ce înseamnă amanet, de pe vremea când veneam de mână cu tine să-ţi laşi bijuteriile când ni se terminau  banii  – întâi mărgelele  de perle  false, apoi cerceii, şi până la urmă şi verigheta – în chioşcul acela întunecat unde un moş pe jumătate chior, cu mâinile păroase şi lacome ca doi şobolani flămânzi, le lua şi îţi punea, rânjind, pe tejghea, câţiva bănuţi.
„E prea puţin, nea’ Costache...” încercai să-l îmbuni, dar el era de neclintit, cu privirea ursuză, gata să-i ia înapoi şi pe ăia.
Ce trist era chioşcul ăla, plin de lucrurile oamenilor necăjiţi, care încă mai păstrau mirosul neputinţei şi al disperării foştilor proprietari.
Nu-mi voi lăsa  niciodată  nimic  în văgăuna  asta, mi-am spus, ascunzându-mă după paltonul tău,  de teamă ca omul cu faţa boţită de lăcomie să nu mă zărească şi să mă transforme şi pe mine într-un pumn de bănuţi ruginiţi.
Abia după ce ai plecat mi-am dat seama că există chioşcuri de amanet şi pentru mămici. Mi te închipuiam, uitată pe un raft cine ştie unde, cu privirea blândă şi răbdătoare, în timp ce un alt Moş Costache, la fel de urât şi de lacom,  număra,  în limba  lui străină,  câţi bănuţi valorai.
De atunci  am început să  strâng bănuţul  pe care bunica mi-l dădea să-mi cumpăr o pâiniţă sau un corn; îmi cususem un buzunar ascuns la pieptul hainei de şcoală şi-l strecuram acolo, ca pe o bomboană furată, aşteptând ca buzunarul să devină destul de burtos ca să-l descos. Bănuţul acela era ca un biscuite pe care-l dai unui căţel bolnav, în speranţa că se va face bine într-o zi şi te va urma.
Pentru că ăsta era visul meu din buzunar: un căţel şchiop care nu putea să meargă încă.
Mă tot întreb cam câţi bănuţi mi-ar trebui, înşiruiţi pe aţă, unul după altul, ca salbele ţigăncilor din vale, ca să-l plătesc pe moşul de la amanetul din străinătăţi să-mi dea mama înapoi.
A trecut de trei ori toamna prin grădină de când ai plecat. Bunica e niţel mai gârbovită şi mai tăcută, chiar dacă acum are o basma nouă şi şoşoni mai călduroşi în picioare.
Noi suntem bine, mamă, să ştii, avem foc în sobă şi pâine  pe masă  şi haine  bune şi câteodată  chiar  şi o cutie de ciocolată.
S-au întâmplat o grămadă de lucruri de când ai plecat. Astă primăvară s-a născut un viţel, negru şi catifelat, în noaptea dinainte de Paşte. Am auzit vaca ţipând şi am ieşit în ocol cu bunica, tocmai când botul umed se desprindea de corpul însângerat al maică-sii. Eu am vrut să-i spun Făt Frumos, că avea o stea albă în frunte, dar bunica a zis că e prea lung şi i-a spus doar Negrul.
Eu am luat premiul întâi, cum îţi place ţie, şi doamna mi-a pus pe cap o coroniţă de brad, de mi-a înţepat toată fruntea şi râdea bunica de mine, spunea că arăt ca Isus Hristos.
În toamna asta a murit Nea’ Costache, moşul de la amanet; l-au îngropat într-o zi cu ploaie şi nu s-a dus nimeni la înmormântarea lui.
Şi, uite, e octombrie iar, ca în ziua când ai plecat. Afară plouă încet şi vântul împroaşcă geamurile cu apă şi frunze rupte din copaci. Mi-am pus pijamaua cu pescăruşi, preferata ta, chiar dacă mi-a rămas mică şi-mi ies gleznele afară.
Îmi  curge puţin nasul,  că  am alergat  prin ploaie şi-am răcit. Aş vrea să mă şterg cu mâneca, ca atunci când eram mic şi mă certai – nu-i frumos, mamă – dar mi-s mânecile prea scurte şi nu reuşesc.
Te rog, mamă, pot să dau înapoi înţele...  înţep... ăăă... chestia aia pentru bătrâni muribunzi?
Aş vrea să plâng în seara asta, încet, să nu m-audă bunica, ca în nopţile când aveam febră şi tu alergai lângă mine să mă împaci.
Nu mai vreau să fiu bărbat. Mi-e dor să mai fiu copil.
Tu poţi să mai fii, o dată, mămică?

Ingrid Beatrice Coman
(nr. 12, decembrie 2012, anul II)