Un bilanţ tragic pentru cinematografia românească - Orizonturi culturale italo-române

Tertullian atestă în secolul II d.H. că primii creştini se adunau pentru a celebra o slujbă de pomenire a morților în fiecare an chiar în ziua în care un membru sau o membră a comunității lor decedase: în lumina credinței, acea zi devine o adevărată Dies Natalis, ziua naşterii la „viața fără sfârşit”. În zorii creştinismului, aceste întâlniri erau departe de-a fi triste, mirenii având certitudinea că, după o viață demnă aici pe pământ, urma o minunată viață eternă în ceruri.

Chiar în ziua decesului acestora ori imediat după, parcă inspirat de această antică tradiție şi în pofida distanțării sociale impuse de starea de urgență şi de alertă din timpul pandemiei de coronavirus, preşedintele Uniunii Cineaştilor din România, profesorul dr. Laurențiu Damian, a găsit o soluție provizorie ca să adune pe pagina sa Facebook prieteni, colegi, cunoscuți, admiratori, chiar şi necunoscuți, pentru a aduce un omagiu valoroşilor oameni de film care s-au mutat la cele veşnice în lunile de pandemie de coronavirus. Reproducem în cele ce urmează trei dintre emoționantele sale evocări. Cea de-a patra e o dublă evocare, în care încerc să imit un pic inconfundabilul stil scriitoricesc al maestrului Laurențiu Damian.

Alice Mănoiu, critic de film (22.08 1931 - 20.05 2020)

Evocare de Laurențiu Damian: Despre tristețe și singurătate... Alice Mănoiu

Da. A plecat și ea! De fapt plecase de mult! Există un moment când rămâi acasă, te gândești dacă ai însemnat ceva pentru cineva, te uiți la articolele tale, vezi cât s-a îngălbenit colecția revistei „Cinema”, de fapt parte din viața ta... și nu mai vrei! Primești un premiu și Alice a primit, dar nu a mai venit să-l ia. Așa s-a întâmplat și cu Eva... n-a mai vrut! A spus gata! Așa s-a întâmplat și cu Irina (Coroiu)!
Alice avea un condei care mângâia frazele. Cronici calde. Interviuri în care descopereai mereu altceva decât ce știai despre un actor sau un regizor. Ca și Eva (Sîrbu)! Ca și Irina!
Se ducea la festivalurile care rămâneau: Catrinel (Ecaterina Oproiu) lua Cannes-ul, Adina (Darian) Berlin-ul, Mircea (Alexandrescu) era programat la Veneția, (Radu) Cosașu nu se înghesuia, nu-l interesau festivalurile, Irina mergea la Montreal, mai prindea câte un festival de teatru, Rodica se mai uita puțin chiorâș prin redacție la ce mai rămăsese... se mai găseau câteva festivaluri mai mici pentru Alice și pentru Eva. Alice se bucura.
În vremea aceea o cronică însemna foarte mult. Tocmai de aceea Alice găsea în fiecare film ceva bun! Ca și Eva! Ca și Irina!
Dar cred că pentru ea a venit un moment în care tristețea s-a întins așa, ca o iederă, a cuprins camera unde stătea și citea, a cuprins-o și pe ea, o iederă care nu avea nimic din verdele intens ci era la fel de îngălbenită ca și colecția revistei „Cinema”... de fapt, viața ei! Ca și pentru Eva! Ca și pentru Irina!

Dumitru Carabăț, scenarist, profesor universitar (25.11 1932 - 13.05 2020)

Evocare de Laurențiu Damian: Cara...

Când vedeam pe cineva care luase Palme d’Or-ul mă dădeam la o parte și rezemam peretele. Pentru mine, atunci, trofeul era ceva abstract, nu doar o ramură, era un soclu pe care stăteau cei nemuritori! A devenit concret abia la Cristian (Mungiu – nota mea), când am pus și eu mâna pe el, atingând fiecare fir de aur! Când treceau Mirel Ilieșiu, Gopo și Carabăț se auzeau șoapte: Ei sunt!
Acum trofeele sunt obiecte pe care se pune praful! Cine are o femeie care să vină să le șteargă bine... cine nu, le șterge singur sau uită de ele! Îți trebuie migală să ștergi fiecare frunză de aur din creanga de aur... Palme d’Or.
Când intram în școală pe hol simțeam un miros de pipă! Tutun bun.
- A venit Carabăț, îmi ziceam și mă duceam spre clasa unde el ne aștepta! Nu era o clasă. Era un spațiu care devenise cenaclu. Acolo, profesorul desfăcea filmele în ritmeme, apoi în secvențe, apoi în cadre, povestea... era fascinat și el și noi de școala italiană! Lângă el... o masă de montaj și pipa!
Lua pipa, împrăștia mirosul acela îmbietor și povestea... adică urca trepte și ajungea pe un soclu! Așa îl vedeam eu. Așa îl vedeau toți!
Au rămas multe scenarii ale lui Cara nefăcute. Unul din ele... Soarele și luna!
L-am văzut odată mâhnit....
- Uite, scenariul ăsta al meu, Soarele și luna... mi-au luat-o frații Taviani înainte cu Padre Padrone...
Nu vorbea niciodată despre viața lui, despre dramele lui, nu ne-a spus niciodată că a plătit pentru Reconstituirea mai mult decât alții, nu, el vorbea despre filme și împrăștia mirosul acela de pipă, tutun bun... în timp ce noi fumam: Populares - Superfinos negros, Herreo Upmann, Golden Deer, Carpați, Double horses, iar la ocazii... Amerind Flavour, American Style și... Kent cu castelul maroniu!
Da... dar mirosul de pipă!...
După ce Cara a plecat, într-un azil și acum spre ceva sau spre nicăieri... în sala cu masă de montaj nu s-a mai fumat niciodată!

Carmen Galin, actriță (14.03 1946 - 13.03 2020)

Evocare de Laurențiu Damian: „Era un cântec… N-a ştii nimeni că m-am dus…

El continua aşa: numai m-or vedea că nu-s! S-a schimbat cântecul: …nici nu m-or vedea că nu-s! Cântecul mai avea ceva legat de cer, de lume şi pădure… sus e cerul, largă-i lumea, bine c-a-nfrunzit pădurea… Adică pădurea este eternă! Noi nu! Dăm un strigăt la ivirea în lumea largă şi mai apoi, un oftat când plecăm, n-a ştii nimeni…
Dacă Dumnezeu mi-ar trimite un semn, poate mi-a trimis dar eu de unde să ştiu să aleg semnul meu, I-aş spune: vezi că vine la tine o fată frumoasă foc, are părul strâns într-o coamă, s-a urcat la trapez într-un film, are o pungă cu mere, îi plac ilustratele cu flori de câmp… vezi, ai grijă de EA! O s-o recunoşti pentru că a învăţat un cântec pentru Tine. Un cântec care se termină aşa: hai, hai, pe sub flori mă legănai…”

Aurul filmului şi ardelenii: Mircea Mureşan şi Mircea Sorin Moldovan

Mircea Sorin Moldovan, regizor, actor (3.11 1936 - 8.04 2020)

Diferiți ca stil şi personalitate, regăsim în opera cineaştilor Mircea Mureşan şi Mircea Moldovan un umor vital şi o respirație epică, ce sper să ne țină cu toate pânzele sus în aceste vremuri în care suntem asediați de criza provocată de pandemia de coronavirus. „Nepotul lui Păcală, cel isteț ca o zicală” era Moldovan. La propriu Păcală, căci acesta era numele de fată al mamei lui, singurul copil al unui respectat preot ortodox. Un sibian şi un blăjean, apropiați ca vârstă, amândoi au debutat ca actori. Personaje de referință din istoria României vor fi fost elogiate în filmele lor: Horea (Mureşan), Revoluționarii români şi maghiari din 1848, Pintea (Moldovan). „În copilărie, a visat să facă filme de la 11 ani, după ce a văzut clasicul Gunga Din, cu Cary Grant şi Joan Fontaine”, aflăm din fişa biografică a lui Mircea Mureşan publicată de Revista All About Romanian Cinema (AARC), care adaugă: „Îşi imagina că ramele unui tablou de pe perete marchează un mic ecran, unde se petrec multe întâmplări pe care el le putea urmări stând în pat”. Printre proiectele pe care a vrut să le realizeze Mircea Moldovan erau şi un documentar dedicat victimelor lagărului de muncă forțată de la Canal şi un film inspirat de romanele de călătorie ale lui Jules Verne. Sus, în podul casei părinteşti de la Blaj, ținuse până în 1984 un pachet cu însemnări pentru filme pe care voia să le facă, legat cu sfoară.

Mircea Mureşan, regizor, scenarist, actor (11.11 1928 - 24.04 2020)

Generațiile de cineaşti de dinainte şi de după 1989 le datorează enorm lui Mureşan şi lui Dumitru Carabăț, cei care au început să umple traista cinematografului românesc cu participări şi premii la Festivalul Internațional de Film de la Cannes: Premiul Opera Prima pentru ecranizarea lui Mircea Mureşan a romanului Răscoala de Liviu Rebreanu (1966), Premiul pentru Cel Mai Bun Scenariu obținut de ecranizarea romanului Codin de Panait Istrati (regia Henri Colpi), din a cărei echipă de scenarişti făcea parte Dumitru Carabăț. Aurul filmului este titlul unui volum de critică cinematografică al criticului Florian Potra, despre care, când a aflat că îmi va fi profesor, mama mea mi-a spus, încântată: „du-te şi spune-i că eşti fata mea şi a lui Mircea”. Numai un tată am eu? Această întrebare, ce nu doreşte să transmită un echivoc privind unicitatea paternității naturale, ci să arate recunoştință profesională şi empatie cu toate familiile îndoliate, scrisă aici, într-o evocare a doi Mircea plecați dintre noi în timpul stării de urgență, mi-a dat-o amintirea unei discuții cu profesorul Alberto Solesin, tatăl singurei italience ucise în atentatul terorist din noiembrie 2015 de la Teatrul Bataclan din Paris, biologul Valeria Solesin, doctorandă la Universitatea din Sorbona: „Numai un copil am eu?” Mircea este un nume românesc ce începe cu mir, pace în limba rusă. Aşa să se odihnească adormiții noştri. În pace.