Cinema Orizonturi. „Între chin şi amin” de Toma Enache: de la poezie la un film memorabil

„Oricum, ceea ce nu este încă universal recunoscut este că Arhipelagul Gulagului românesc a fost un teritoriu de absolută oroare, cum nu a existat nicăieri în întreaga geografie a sistemului penitenciar: Închisoarea Pitești”. (Virgil Ierunca, fragment din Fenomenul Pitești)

Între 1949 și 1951, elita românească era în închisoare sau în lagărele de muncă forțată, nu era familie declarat monarhistă care să nu fi avut un membru al ei, un prieten ori un vecin torturat, batjocorit și chiar ucis cu bestialitate. De la muncitori la țărani, de la ofițeri și soldați până la studenți şi profesori, de la polițiști la magistrați, preoți şi muzicieni, o țară întreagă fusese trecută prin foc și sabie de „sovietul suprem comunist”. Regele Mihai I fusese obligat de bolșevici să renunțe definitiv la tron în 1947, sub amenințarea că 100 de studenți vor fi fost uciși dacă el nu abdică. Unele surse istorice relatează că 1.000 de studenți fuseseră arestați. Oricine rămăsese credincios Regelui ulterior acelui moment era în primejdie de moarte. Orice părere contrară dictaturii sovietice putea duce la anihilarea dureroasă a „dușmanului poporului” care o emisese. Dintre toate metodele de distrugere a celei mai firave reacții de umanitate, „re-educarea” studenților la Penitenciarul Pitești a fost una dintre cele mai cumplite forme de tortură, comparabilă cu atrocitățile din lagărele de exterminare nazi-fasciste și ale Inchiziției Catolice. 

Între chin și amin, finalul poeziei Arta destinului de Toma Enache, devine titlul primului film de lungmetraj care istorisește cum au fost torturați studenții români, mulți dintre ei aromâni şi creştin ortodocşi, pentru a fi „reeducați” de către sistemul de opresiune sovietic de la Penitenciarul Pitești din acei ani. L-am întâlnit pe regizorul poet Toma Enache pe terasa Green Hours de pe Calea Victoriei, la puțină vreme de la ieșirea din starea de urgență impusă de pandemia de coronavirus de anul acesta și după ce filmul său fusese lansat pe Netflix, atingând în scurt timp un record de vizionări. Am început să îmi iau notițe din ce îmi povestea și, când am ajuns la detalii despre conflictul său cu Centrul Naţional al Cinematografiei, care nu i-a acordat finanțare pentru realizarea acestui film și împotriva căruia a câștigat un proces în instanță pentru un alt proiect, m-a rugat să nu scriu „despre asta”. Am fost de acord, gândindu-mă că este corect să întreb și CNC-ul despre conflictul său cu un regizor care a produs un impresionant film cu finanțare integral independentă, un film-mărturie a unei părți din istoria României ce merită scoasă pe de-a întregul la iveală, un film pe bună dreptate premiat deja la festivaluri internaționale. În exprimarea jurnalistei Iulia Kelt, „unul dintre filmele românești care te marchează, care îți lasă un nod în gât și un gust amar în gură. Despre o istorie pe care avem tendința să o uităm, doar pentru că nu am trăit-o noi. Despre închisorile comuniste, despre Experimentul Pitești, despre suferință, prigoană și ură”. „Monumental... te zdrobește la propriu, atât prin veridicitatea povestirii, bazată exclusiv pe cazuri reale, cât și prin problemele de conștiință pe care ni le pune”, afirmă despre film Doina Xifta, ex Senior Editor la Radio Europa Liberă.  
În opinia istoricului Filip Iorga, Între chin și amin „rămâne un film emoționant, care îți zdrobește zona de confort pentru a te conduce către o reflecție empatică asupra infernului pe care regimul comunist l-a dezlănțuit asupra României”. După vizionare, scriitoarea Ana Barton afirma: „E un film pe care ar fi bine să-l vedem toți, pentru că, dacă nu veghem și nu acționăm, astfel de timpuri, cu urâciunea pustiirii din ele, se pot întoarce oricând. Doi actori – și rolurile lor – m-au impresionat îndeosebi: Constantin Cotimanis și Kira Hagi, o tânără actriță cunoscută până acum doar pentru că este fiica atât de celebrului său tată. Kira face un rol mare, are o forță de expresie extraordinară, e autentică în partitura ei și își face personajul simbol. Mergeți să vedeți filmul, doare, dar trebuie sa doară, ca să ne țină treji”.

Versuri de Toma Enache ce vor fi incluse în volumul Dragostea ca o molie

Adormea întinsă peste toate poemele lui.
Când îi era frig se învelea cu ele
când simțea nevoia le îmbrățișa 
iar când pur și simplu nu mai putea de dor,
lua gura unui poem și o săruta ca și cum
ar fi fost gura lui.
Apoi gura poemului o săruta în cele mai tainice locuri
pe care el nu le atinsese niciodată.
Inevitabil făceau dragoste.
Mâinile poemelor erau ca niște flori 
care o îmbrățișau.
Ea spunea: nu am știut niciodată de ce
mă lăsam înconjurată de flori.
Florile știu să iubească la fel ca oamenii care le cresc.

/

Am plecat la New York să scriu o poezie,
atât îmi doream.
Și-am înghesuit în ea toate înălțimile 
toate luminile și toate străzile pe care
am întâlnit subit toate femeile lumii...
Toate erau atât de prinse cu filmările,
de la cele care măturau platoul,
până la adevăratele dive,
așa că am trecut neobservat.
Să nu mă întrebați ce am găsit! 
Acolo totul se înalță precum zgârie-norii:
puterea, gândurile, rătăcirile, munca, visele...
Sa trăiești la New York e ca și cum ai trăi
într-un film cu buget nelimitat și zeci de milioane de actori.
Nu știi ce rol joci dar ești plătit pentru asta.
Te poți simți extraordinar și în figurație,
ce să mai spun dacă ai prins un rol! 
Și totul este mult mai perfect organizat decât în filmele de 
ficțiune. 
Si împușcăturile şi morții şi drogurile
Şi luxul şi milionarii şi reclamele
şi femeile frumoase şi toate lucrurile
minunate pe care le știți de pe ecran! 
Nici urmă de păpădie
care să-ți reamintească că eşti trecător! 
Când ai murit e ca şi cum nu ți-a dublat nimeni cascadoria! 
Doar ieși din cadru.

/ 

Ea tace şi aşteaptă ca o mare îngrijorată…
I-am promis că mergem la New York 
să vadă că oamenii pot fi furnici
Şi în Sahara să vadă că nisipul nu moare niciodată…
Şi acolo în adâncul inimii mele unde aşteaptă 
E şi New York-ul şi Sahara… şi marea e acolo
mică cât un ochi albastru
Si toate sunt acolo mici ca jucăriile copiilor în coş
Şi nici nu am apucat să-i spun că sunt poet
Şi dacă mă sărută e ca şi cum ar da un click şi e pe lună
Şi aş putea să-i fac un pat de raze 
Şi-aş rupe Carului din cer o stea s-o călărim
prin galaxii, prin poezii, prin vii… hai vii?

/

Nu mai știu câți ani mai am,
i-ai luat în zilele tale o bună parte și
de aceea par mult mai tânăr...
Și totuși vreau zilele mele întregi înapoi  
că îmi iese o secundă lipsă 
și la toate întâlnirile de viață și de moarte pe care le am 
sunt întârziat 
că pleacă toți la secundă
și toată viața mea e decalată cu această secundă.
În ea stau toate ratările mele
toate iubirile care ar fi putut fi 
toate așteptările celorlalți
și mai ales ale tale... 
Dă și tu o fărâmă de timp de la tine 
că oricum e tot a mea 
să-mi recuperez viața pierdută
a mea 
și a ta! 
Secunda asta ascunde două vieți 
pe care altfel tot timpul din lume 
nu le leagă!

Toma Enache cu soția, Amalia Enache, care este şi co-scenaristă a filmului



Scenă din timpul filmărilor, regizorul cu actorii Vali V. Ionescu şi Ana Pârvu

Ioana Eliad
(nr. 7-8, iulie-august 2020, anul X)