Centenar Gavril Scridon. Principiul intertextualității în editarea operei lui George Coșbuc

Când, în anul 1889, cel al morții lui Eminescu, George Coșbuc, la îndemnul lui Titu Maiorescu, lăsa Sibiul pentru a ajunge în București, o făcea fără pașaport, trecând clandestin granița pe la Sibiu. Atât de mare trebuie să fi fost dorința de a ajunge în țară și de a trăi acolo, încât a acceptat, fără a crâcni, postul de „desemnator ajutor”, la serviciul arhitecturii din cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice al Regatului României. Ironia, câtă e, e involuntară. Iar toate aceste fapte se întâmplau pentru că, pe 24 mai din același an, „Tribuna” din Sibiu îi publicase Nunta Zamfirei, poem pe care Titu Maiorescu l-a citit și care l-a entuziasmat. Motiv pentru care l-a și chemat pe autor la București, unde i-a găsit de lucru, după care l-a invitat să-și citească poeziile la Junimea.
Auspiciile sub care a trecut Rubiconul George Coșbuc, în căutarea destinului său, în spațiul românesc, au fost deci cât se poate de faste. El n-a trebuit să treacă munții ca Liviu Rebreanu, bazându-se pe promisiunile unei femei,  pentru a se stabili într-o mahala bucureșteană, ci a venit în capitală la chemarea unuia dintre marii cărturari și oameni politici al țării. La rândul său ardelean, om extrem de instruit, acesta era un fel de arbiter elegantiarum al vieții sociale și politice din Vechiului Regat, bucurându-se și de enormul prestigiu de a-l fi descoperit pe Eminescu. Iar acum bucuria lui Titu Maiorescu era iarăși mare, pentru că se convinsese, citindu-l pe Coșbuc,  că a apărut un al doilea poet de anvergură națională, pe care l-a și primit, în lumea sa, cu sinceră curiozitate.
Numai că, fără să scrie vreodată despre asta, după lectura publică a poeziei La oglindă și după publicarea acesteia în “Convorbiri literare”, lui Titu Maiorescu autorul nu i s-a părut suficient de bine ancorat în marea cultură europeană. Asta nu pentru că, la Cluj, la iură, George Coșbucnu promovase nici un examen. Nici pentru că poetul dusese, la Sibiu, o viață boemă, cu prieteni nu tocmai bine aleși și, nu o dată, cu mult vin. Cu zile pierdute, e adevărat, dar și cu multe nopți nedormite, când lumânarea rămânea aprinsă până dimineața, pe noptieră, lângă pat, pentru momentele de inspirație. Însă germana, pe care avusese grijă să i-o verifice Titu Maiorescu, deși constatase că e de bună calitate, trebuie să îl fi iritat deoarece fusese exersată pe neinteresanta, considera marele critic, chiar agasanta literatură austriacă și germană care înflorea pe atunci, la umbra marii culturi. Zonă la care fiul de preot greco-catolic din Hordou avusese acces prin revistele efemere și prin almanahurile ieftine pe care le citise. Este ceea ce Roger Laufer, în cartea sa, Style Rococo, style des Lumières – volum pentru semnalarea căruia îi mulțumesc in aeternum învățatului Paul Cornea – definea drept componentă rococo, post-barocă, a literaturii luminilor, cea în raport cu care s-a și format, de fapt, disociativ și polemic, idealul neoclasic.
Acestea sunt, la o adică, împrejurările în care, în anul 1893, George Coșbuc a publicat, la București, Balade și idile, primul său volum de versuri, salutat de Ion Luca Caragiale și recenzat elogios de Ovid Densusianu, G. Bogdan-Duică ori D. Evolceanu. Iar de aici încep, în cazul poetului George Coșbuc, și necazurile sale. Totul în baza acuzei de plagiat, făcută de un anume Grigore N. Lazu, cândva coleg al lui Mihai Eminescu la grefa tribunalului din Botoșani. Ins despre care, ca o ironie a sorții, poetul național a și spus, râzând, că talentul său era pe măsura lungimii pletelor sale.
Recapitulând, Titu Maiorescu îl primise pe Coșbuc cu surle și fanfare, în 1890, la București, după ce, în „Tribuna” de la Sibiu, în 1889, îi apăruse Nunta Zamfirei. Dar lipsa studiilor universitare, ori poate doar natura preferințelor literare ale tânărului autor îl făcuseră pe marele critic să se îndoiască, pe tăcute, de soliditatea culturii sale generale. Colac peste pupăză, chiar în 1893, anul de apariție al volumului Balade și idile,  Grigore N. Lazu îi desființează opera poetică în broșura tipărită la Iași, Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc. Împrejurare care pare să îl fi determinat pe Titu Maiorescu, cel care l-a lansat pe fiul de preot năsăudean ca poet, la Junimea, să intre într-un silenzio stampa care îl va chinui pe Coșbuc toată viața.

Se redeschide astfel, printr-un caz clamoros de contestare, vechea problemă a identității psiho-istorice a actului de creație, ca și cea a naturii traducerilor, ca fenomen cultural. Realități în definirea cărora era necesar a se face apel la perspective teoretice clare, imposibile până la un moment dat. Tocmai de aceea, cazul Grigore N. Lazu n-a putut fi multă vreme clasat. Ca dovadă, Gavril Scridon a început prin a se război voinicește cu fantoma sa, așa cum o arată prima variantă din Viața lui George Coșbuc, de a cărei editare m-am ocupat în anul 2003, după moartea profesorului. Iar rezultatele acestei munci vor fi formulate sintetic abia în 1969, atunci când Gavril Scridon își va publica teza de doctorat susținută cu un an înainte, Ecouri literare universale în poezia lui Coșbuc.
Lucrare în care, pornind de la o aserțiune a lui Titu Maiorescu, din Condiția materială a poeziei, unde originalitatea e definită ca mod de tratare a unei teme, nu ca simplă abordare a acesteia, Gavril Scridon concluzionează: „Mai există la unii concepția că discutarea influențelor străine în opera unui scriitor diminuează meritele acestuia. În cazul marilor creatori, însă, tocmai cercetarea acestei laturi a operei permite mai concludent să se sublinieze valoarea personalității artistice a scriitorului respectiv”. Chestiunea e, prin urmare, de principiu. Originalitatea nu e de căutat prin îndepărtarea elementelor care implică raportarea la modele, ca și cum ar fi vorba de înlăturarea unor scorii. Căci a proceda așa e ca și cum am căuta frumusețea unei flori îndepărtându-i petalele. Creația artistică e un act cultural. Și, ca atare, se raportează mereu la alte valori. Ca act scris, la alte texte, nefiind exclusă chiar folosirea structurii expresive a unui model pentru a transmite propriul mesaj. Iar, în acest fel, bătălia cu Grigore N. Lazu a putut fi câştigată. Lucru cu prisosință dovedit de constatarea că, în 1973, atunci când poetul Al. Philippide, la rândul său un mare tălmăcitor, publica, la editura Eminescu, faimoasa sa antologie, o intitula Flori de poezie străină răsădite în limba română. Formulare ce spune răspicat că creativitatea unui poet se poate manifesta și prin raportare la alte texte artistice.     
Lucru azi unanim recunoscut, adevăratul traducător este acela care TĂLMĂCEȘTE într-o altă gamă expresivă un anume flux comunicativ, adică RĂSĂDEȘTE, în altă expresivitate, structura poetică a unui model. Iar libertatea sa de creație nu poate fi îngrădită, pentru că e vorba de o activitate care îl pune în situația de a semna un text care, prin creativitatea modelului, o exprimă pe a sa. Intertextualitatea își are, așadar, propriile legi. Pe vremea lui Coșbuc, însă, aceste delimitări nu erau concepute. Îi erau străine, evident, și lui Titu Maiorescu. Motiv pentru care Coșbuc a suferit toată viața de acuzele veninoase ale lui Grigore N. Lazu, fără a reuși să se disculpe în fața celor răuvoitori, unul din efecte fiind însă constatarea că poetul s-a așezat serios la masa de scris. Și a pierit într-o zi de mai a anului 1918, după masa de prânz, când a citit, în „Gazeta Bucureștilor”, a lui Ioan Slavici, condițiile Păcii de la Buftea. Iar tălmăcirea coșbuciană a Divinei Comedii, care a apărut postum, îngrijită de Ramiro Ortiz, se dovedește mai reușită, spune Alexandru Laszlo, priceputul nostru italienist contemporan, decât oricare din tălmăcirile ulterioare ale poemului Italian.
Meritul de a fi despărțit apele de uscat, în această materie, a teoretizărilor și a interpretărilor bazate pe analize concrete de text, după regulile literaturii comparate, îl are, însă, Gavril Scridon, cel pe care îl omagiem azi. Și nu e singura perspectivă din care valoarea operei sale de editor și comentator al lui George Coșbuc merită din plin a fi omagiată.

Ion Istrate
(nr. 7-8, iulie-august 2022, anul XII)