Expats care se întorc, un fenomen pandemic - Orizonturi culturale italo-române

W.E. e o bună prietenă, vine din Australia și, când îmi povestește că s-a întâlnit cu alți australieni nomazi prin lume, în trecere prin Italia, zice că se vede cu alți expats. Nu emigranți, expats.
Expats sună exotic, sau cel puțin mai exotic decât emigranți, cuvânt care îmi amintește de efort, transpirație, muncă prost plătită, un dormitor la comun cu prea multe persoane.
Dacă ne luăm după definiții (Wikipedia, spre exemplu, poate fi o sursă), prin expats, expatriați – foștii exilați – se înțelege grupul de emigranți care îşi lasă locul natal pentru o perioadă nedeterminată de timp și pentru un salar mai mare decât cel primit în țara de origine. În imaginarul colectiv, totuși, când vine vorba de expats, ne închipuim oameni la costum care lucrează la ultimul etaj al unei multinaţionale, cu geamuri imense de sticlă, în centrul oraşului. Pentru a doua definiție, Centrul Intercultural din Torino arată că se numeşte emigrant o „persoană din altă țară care a fost autorizată pentru prima dată să locuiască și să lucreze pe durata de cel puțin un an în țara unde a venit”.

Acum, intenția nu e cea de a isca o discuție referitoare la planul simbolic și imaginar al limbajului comun, referirea la cele două definiții folosește la înțelegerea alegerii făcute în acest articol, întru-cât – în mod diferit faţă de cum se obișnuiește – voi folosi termenul, exotic, de expat, cu referire la ‘exodul’ în țara de origine provocat de pandemie.

Nu există cifre oficiale. Pentru România, pe 9 februarie 2021, Europa Liberă vorbea de peste un milion de expats întorși din cauza închiderilor impuse de țările occidentale. Un număr impresionant, dacă ne gândim că în București locuiesc circa 2 milioane de oameni, iar la Iași, al doilea oraș ca densitate al României, sunt circa 350 de mii de locuitori. În 2019, Institutul de Statistică din Italia releva circa un milion de români domiciliați în peninsulă.

Dar cine sunt acești expats care se întorc? Nu-i ușor să le asculți poveștile. Ziarele aduc mărturiile unor femei la cincizeci de ani care lucrau ca și cameriste la hoteluri, rămase din senin fără slujbă și obligate să se întoarcă acasă; sau ale unor zidari și muncitori necalificați care şi-au pierdut locul de muncă pe șantierele închise și ele peste noapte.

Povestea lui Alex – nume fictiv – pornește din Anglia. Alex are douăzeci și nouă de ani atunci când pandemia pune în genunchi Marea Britanie. A studiat la Londra și are un servici unde câștigă bine, lucrează pentru o firmă care se ocupă de organizarea celui mai important târg de carte din Europa, alături de cel de la Frankfurt și de la Torino. Târgul de carte de la Londra nu se ține, însă, în 2020. Alex rămâne fără slujbă de la o zi la alta. Dar nu se abate, e un spirit dârz. Nu-i e frică de muncă și cu atât mai puțin să se reinventeze. Cu ani în urmă, ca să se întrețină singur în capitala engleză – unde locuiește de când avea douăzeci de ani – a lucrat mai peste tot, până și într-o fabrică de pălării. De fapt, de acolo i-a și rămas pasiunea pentru pălăriile cu boruri largi. Ar putea să mai stea la Londra, și mai stă o vreme, până când își dă seama că acea stare e o gaură neagră fără termen de expirare și atunci se hotărăște să se întoarcă. Dintr-o capitală în alta. La București, însă, pandemia a transfigurat orașul. E haos peste tot. Să găsești ceva de muncă e greu, epuizant, un interviu după altul, perioade de probă, de job-uri la care lucrezi de acasă, prost plătite. Aşadar, şi întoarcerea e o gaură neagră fără termen de expirare.

Vlad – tot un nume fictiv – părăseşte Miami de îndată ce izbucnește pandemia. Locuiește acolo de la douăzeci și trei de ani, acum are aproape patruzeci. A și studiat în State, Criminologie, dar lucrează ca și chelner pentru că iubeşte soarele și libertatea de mișcare. Se întoarce în orașul de baștină fără iluzia de a găsi de muncă; în nordul României, deși zona e turistică, orice salar e un fel de sclavie. Atunci se uită mai departe, la Timișoara apare o deschidere, la o școală privată, unde se caută un profesor de informatică care să știe bine engleza. Pandemia, printre altele, a observat Vlad, a împins facultățile să se profileze pe elearning, așa că să se înscrie la facultate i se pare o idee fantastică. Dar munca la Timișoara nu merge cum spera, a venit din nou vara, Miami pare că începe să îşi revină și Vlad se întoarce în State, unde viața nu mai e cum era. Stress-ul e foarte mare, așa că, după câteva luni, se întoarce în România pentru a doua oară, de data aceasta fără puterea care l-a împins inițial să-și caute de muncă în țară şi să se reînscrie la facultate.

La Botoșani, cum precizează „Gazeta Românească”, patru tineri, reveniți din Italia, au deschis un restaurant cu specific italienesc, investind banii proprii, câștigați lucrând la restaurantele din Peninsulă. Și ei s-au întors în timpul pandemiei și au demonstrat curaj dedicându-se unei activități cu asemenea specific. Amintesc – pentru mine însămi şi pentru cititorii care provin din alte realități – că, spre exemplu, prin anii ’90, la Gura Humorului (oraș la câțiva kilometri de Botoșani), pizza se făcea din felii de pâine tăiate gros, un pic de bulion, niște cașcaval ras pe deasupra și, la final, două ouă prăjite, ochi. Modul în care mănâncă un popor le spune multe antropologilor.

Deși nu doresc să transform discuția în una de natură politică, nu se poate să nu te întrebi cum a reacționat guvernul român în fața unui fenomen atât de vast și copleșitor. (Amintesc din nou, succint, cum revenirea expats-ilor a creat mult disconfort la nivel social, întrucât aceștia au fost acuzați că ar fi răspândit virusul în România întorcându-se în mod masiv, fără carantină și control). Multe ziare au publicat ştirea că expats-ii cu proiecte de muncă în agricultură pot beneficia de 50 de mii de euro nerambursabili. Ba mai mult, o lege din 2002 garantează un ajutor pentru reintegrarea în țesutul economic – un ajutor de până la 3200 de euro – celor care demonstrează că au lucrat în ultimii trei ani într-o țară UE.

Pe hârtie, găurile negre ale revenirii în ţară din cauza pandemiei își găsesc soluția. Însă întrebarea care rămâne deschisă e următoarea: câți, din acel milion de expats, vor rămâne în țară când economia europeană, și a lumii, îşi va deschide din nou braţele spre chelneri, muncitori, zidari români (și nu numai)? Se știe, deschiderea e iminentă, economia occidentală nu poate merge mai departe fără ei. Se va produce un nou exod? Iar acest nou exod în ce mod va transfigura România? Ce răni va (re)deschide într-o societate care a trăit, pentru un pic de timp, iluzia de a avea acasă întregi generații de forță de muncă, de posibili studenți, de muncitori calificați și capabili să lucreze cu mijloace tehnologice, în agricultură sau în fabrici? E greu de imaginat până și o prognoză.