Instrument, inamic, tentație, im-perfecțiune: declinări ale femininului

Opoziție, slăbiciune, celălalt, viață și moarte în același pântec, lună, ciclicitate, așteptare, sacrificiu. Simboluri esențiale: instrument, inamic, tentație, im-perfecțiune. Roluri suprapuse: mamă, fiică, soție. O singură ființă. Femeie. Feminin.
Absența verbului nu e întâmplătoare, lipsește pentru că verbul este acțiune, iar acțiunea nu aparține aproape deloc universului feminin, pasiv, care țese cu răbdare și îşi așteaptă, nouă luni, copiii, sau douăzeci de ani, întoarcerea celui care a plecat. Ca și în cazul lui Ulise. Aduc exemplul primului bărbat al literaturii care depune în favoarea faptului că verbul ține de masculin, iar ce rămâne, adică un curcubeu de părți de vorbire, aparține femininului. Pentru că acesta, curcubeul de părți de vorbire, îmbogățește, susține, extinde, aduce un plus, explicită sensul cuprins în acțiune. E suficient un verb pentru a alcătui o propoziție. O propoziție simplă. Era suficient, deoarece astăzi propoziția nominală – deși șchiopătândă – este admisă. Au inventat-o ziariștii, au preluat-o scriitorii din toată lumea pentru a crea un nou spațiu, o nouă narațiune. Dar orice nouă narațiune se clădește pe cea veche, încăpățânată și greu de străpuns.
Suntem doar ceea ce ne putem imagina că suntem. Bărbați și femei, mai ales femei. Suntem ceea ce modelele ne permit să ne imaginăm că am fi. Prin fraza nominală am forțat gramatica și cu ea universul, alteritatea gramaticală, ontologică și identitară.

Artemisia Gentileschi - Suzana şi bătrânii (1610)

Instrument. E interesant de observat cum, în Evul Mediu, hainele femeilor, supuse unor norme rigide, deveneau obiectul unei provocări, al unei exhibiții a puterii și bogăției. Lungimea unei fuste își avea centimetri bine stabiliți, putea fi înfrumusețată cu o cantitate exactă de aur și de argint; celor care încălcau legea – tați, soți – li se aplica o sancțiune. Ele, femeile, instrumente pentru a etala puterea, erau judecate prin procese dacă traversau strada îmbrăcate cu o rochie cu trena prea lungă.

Inamic. Contrapartida, dimensiunea împotriva căreia trebuie să lupți, de care trebuie să te temi, pe care trebuie să o demonizezi. Amazoanele, „cele fără sâni”, potrivit tradiției care le vede precum niște războinice mutilate ca să poată trage mai bine cu arcul. Atributele feminine pot fi doar un obstacol în întreprinderea unor comportamente masculine. Războiul e o artă masculină.

Înșelăciune. Sânul, mai bine zis „fără sân”, este prerogativa femeilor masculiniate, ascunse sub veșminte și înfățișări bărbătești, care trebuie să-și disimuleze identitatea, faptul de a fi femei, pentru a putea studia, pentru a participa la viața publică. Atributele feminine pot simboliza doar alăptarea pruncilor; ca să acceadă în lumea de dincolo de căminul casei, femeia trebuie să se mutileze, într-un fel sau altul.

Ispite. Nimfele, mereu tinere, gravitează în jurul lui Dionis, al lui Pan, al zeilor, cu scopul de a atrage bărbații, zei sau simpli muritori. Și e interesant de observat cum atașamentul la eterna tinerețe din partea femeii — atașamentul la libido –  devine patologie, se revarsă în nimfomania despre care a vorbit pentru prima dată, în 1771, medicul francez de Bienville în volumul La Nymphomanie, ou Traité de la fureur utérine.

Im-perfecțiune. Simbolul prin excelență care face ca femininul să fie imperfect prin definiție: Maria, mamă și fecioară deopotrivă. Din această perspectivă, masculinul se identifică cu miracolul, cu minunea, cu puterea minții și puritatea acțiunii; femininul, însă, depinde de miracolul celuilalt – de miracolul masculinului – pentru a putea atinge perfecțiunea, adică să fie mamă și totodată fecioară.

Nu există altă cale de preluare a propriei dimensiuni, definibile nu printr-o alfa privativă, care privează simbolul feminin de un atribut și îl leagă de un element independent: este necesară o gramatică curajoasă și epurată de simboluri eronate. E nevoie de o gramatică și o identitate care să „curgă” printre simboluri, arhetipuri și ființe cu libertatea cu care se prelinge un fir de ploaie pe suprafața netedă și rece a unei ferestre. Să lăsăm, aşadar, ca lumea să ne fie fereastră, iar noi, femei și bărbați, să „curgem” pe suprafața ei desenând noi geografii identitare. Cum? Trebuie doar să ne imaginăm acest lucru.

Frida Kahlo - Dragostea îmbrăţişează Universul,
Pământul (Mexicul), pe mine, pe Diego şi pe Dl. Xolotl (1949)

Irina Francesconi Ţurcanu
(nr. 3, martie 2021, anul XI)