Din seria eseurilor lui Calvino: „Pentru cine scriem?”

Dintre multele avantaje aduse de comerțul online face parte și acela că ne putem comanda unele dintre cărțile dorite pe internet iar ele ne vin în câteva zile acasă. Practic cu sârg acest sistem (nu fără daune în bugetul familiei). Aproape de fiecare dată când comand o carte internetul îmi spune „poate te interesează și asta” după care îmi înșiră o serie de titluri care au sau n-au legătură cu volumul cerut. Recent această practică mi-a adus aminte de un articol al lui Calvino care presupune același obicei la un librar bun. Recitindu-l, mi-am dat seama că el conține însă idei mult mai prețioase: despre scriitorul Calvino, precum aspirația ca literatura (sa) să-l scoată pe cititor din rutină, să-l împingă într-o direcție neașteptată, adică să-i trezească întrebări și îndoieli; despre datoria scriitorului de a-și imagina cititorul ideal ca superior sieși prin cultură și inteligență și, prin urmare, de a ține ștacheta mereu sus; despre etapele parcurse de literatura italiană după cel de al Doilea Război Mondial și despre neajunsurile fiecăreia: primul deceniu, de angajare politică, cel de al doilea, de recuperare a unor orientări antebelice, sufocate în anii dictaturii fasciste; cel de al treilea (în care se situează articolul), de asaltare a literaturii de către o multitudine de discipline științifice care o interoghează și o provoacă. Articolul cu pricina, pe care îl propun mai jos, era de fapt răspunsul lui Calvino la ancheta lansată de Gian Carlo Ferretti în cotidianul de stânga „La Rinascita” pe tema: Pentru cine scrieți un roman? Pentru cine scrieți o poezie?, răspuns apărut în nr. 46 din 24 nov. 1967 al aceluiași periodic. Deși Calvino descrie literatura deceniului său dintr-un unghi diferit de cel politic, în a doua parte a articolului, ținând seama de profilul revistei și de opțiunile personale manifestate în propriile scrieri timpurii, Calvino pune și problema literaturii angajate politic. Și oferă o viziune care merită cu siguranță citită.
Traducerea de față urmează ediția  Italo Calvino, Saggi. 1945-1985,  a cura di Mario Barenghi, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, I edizione, I meridiani, 1995, pp.199-204.

Pentru cine scriem? (Raftul ipotetic)

Pentru cine scriem un roman? Pentru cine scriem o poezie? Pentru oameni care au citit anumite alte romane, anumite alte poezii. O carte se scrie pentru a putea sta alături de alte cărți, pentru a-și găsi locul pe un raft ipotetic, la care, adăugându-se, să-l modifice întrucâtva, să miște de la locul lor alte volume sau să le mute la spate, în rândul doi, și să ceară ca altele să vină în rândul întâi.
Ce face un librar care „știe să vândă”? Zice : „Ați citit cartea asta? Foarte bine, atunci trebui să o luați și pe astălaltă”. La fel este și gestul – imaginar și inconștient – al scriitorului față de cititorul său invizibil. Cu diferența că scriitorul nu-și poate propune numai satisfacerea cititorului (de altfel, și un bun librar ar trebui să privească ceva mai departe de atât); el trebuie să presupună un cititor care încă nu există sau să producă o schimbare în cititorul cum este el astăzi. Ceea ce nu se întâmplă mereu: în toate epocile și societățile, odată stabilit un canon estetic, un anumit fel de a interpreta lumea, o anumită scară de valori morale și sociale, literatura poate să se perpetueze la fel, cu confirmări succesive și cu revizuiri și aprofundări limitate. Însă pe noi ne interesează un alt fel de lectură: cea care pune în discuție scara de valori și codul semnificațiilor deja stabilite.
Operațiunea întreprinsă de un scriitor este cu atât mai importantă cu cât raftul ideal în care ar vrea să figureze el este un raft încă improbabil, de cărți care nu stau îndeobște una lângă alta și unde alăturarea poate produce scântei, scurt circuite. Dar iată că primul meu răspuns are deja nevoie de o corecție: o situație literară începe să fie interesantă când scrii romane pentru cine nu e cititor de romane, când scrii literatură pentru un raft pe care nu sunt numai cărți de literatură.
Iată câteva exemple pornind de la experiența noastră italiană: în anii 1945-50 romanele trebuiau să intre pe un raft care era în esență politic, sau istorico-politic, trebuiau să se adreseze unui cititor interesat în principal de cultura politică și de istoria contemporană care trebuia satisfăcută și de o „cerere” (sau carență) literară. Pusă în termenii aceștia, operațiunea nu putea fi decât un eșec: cultura politică nu era ceva definitiv, la ale cărei valori ar fi trebuit să adere sau să se adecveze valorile literaturii (văzute și ele – cu puține excepții – ca valori constituite, „clasice”), ci era ceva ce urma să fie făcut, sau, și mai bine, ceva ce se construiește necontenit și se pune mereu în discuție, într-o perpetuă confruntare (și punere în discuție) cu tot ce înfăptuiește restul culturii.
Pe parcursul deceniului 1950-60 la noi s-a încercat să se îndese în raftul unui același cititor ipotetic ceea ce susținea decadentismul literar european dintre cele două războaie și totodată sensul „moral și civic” al istorismului italian. Operațiunea răspundea destul de bine situației cititorului italian mediu al acelor ani (timida îmburghezire a intelectualului, timida problematizare a burghezului) dar, într-o perspectivă mai vastă, ea era încă din start anacronică, valabilă numai în cadrul limitat prescris culturii noastre de diferite hegemonii și carantine. Pe scurt, biblioteca intelectualului italian mediu, în pofida succesivelor creșteri, nu mai servea aproape deloc înțelegerii a ceea ce se petrecea în lume și la noi acasă. Era firesc să sară în aer.
Iar lucrul acesta s-a petrecut în anii ’60. Cantitatea de informație de care s-a putut bucura cine și-a făcut studiile în ultimii cincisprezece ani este infinit mai bogată decât putea fi a noastră în Italia de dinainte de război, din timpul războiului și de după război; acum punctul de plecare nu mai este legătura cu tradiția ci problemele zilei; cadrul de referință nu mai este compatibilitatea cu un sistem omologat ci situația pe scară mondială. (Discuțiile care încearcă să demonstreze că noi eram mai buni, chiar și atunci când au dreptate, sunt atât de inutile încât dovedesc mai degrabă contrariul).
În literatură scriitorul de astăzi are în vedere un raft în care primele locuri sunt ocupate de discipline în stare să demonteze creația literară în elementele ei constitutive și în motivațiile ei, disciplinele analizei și disecției (lingvistica, teoria informației, o nouă folosire a psihanalizei, o nouă folosire a marxismului). Acestei biblioteci cu multiple specializări tindem să-i adăugăm nu atât un raft literar, când să-i contestăm poziția: literatura trăiește astăzi mai ales din propria-i negare. Iată așadar că la întrebarea de la început răspunsul devine acum: se vor scrie romane pentru acel cititor care până la urmă va fi înțeles că nu mai trebuie să citească romane.
Slăbiciunea acestei poziții nu stă – cum spun atâția – în influențele extraliterare care o sapă la temelie, ci dimpotrivă, în faptul că biblioteca extraliterară presupusă de noii scriitori este încă prea limitată și sectorială. Antiliteratura este o pasiune prea literară pentru a fi la înălțimea nevoilor culturale actuale. Cititorul pe care trebuie să-l preconizăm pentru cărțile noastre va avea exigențe epistemologice, semantice, metodologice și practice pe care va vrea mereu să le confrunte și în plan literar, anume sub forma procedeelor simbolice sau a construirii de modele logice. (Vorbesc și – sau poate mai ales – de cititorul interesat de politică).

Odată ajuns aici nu mai pot evita două chestiuni care cu siguranță se află în centrul anchetei din „Rinascita”. Prima chestiune: presupunând un cititor tot mai cult nu facem abstracție de nevoia urgentă de a rezolva diferențele de nivel cultural? Astăzi această problemă se impune cu dramatism atât în societățile capitaliste avansate cât și în fostele colonii sau semicolonii precum și în cele socialiste: diferențele de nivel cultural riscă să perpetueze diferențele de clasă din care purced. Acesta este impasul cu care se confruntă în întreaga lume pedagogia, și ceva mai departe, politica. Aportul pe care-l poate aduce literatura este numai unul indirect: de exemplu, refuzând hotărât orice soluție paternalistică; dacă presupunem un cititor mai puțin cultivat decât scriitorul și adoptăm față de el o atitudine pedagogică, divulgativă, înțelegătoare, nu facem decât să confirmăm diferența de nivel; orice încercare de a îndulci situația cu paliative (cum ar fi o literatură „populară”) este un pas îndărăt, nu un pas înainte. Literatura nu este tot una cu școala: literatura trebuie să presupună un public mai cult, mai cult decât scriitorul, fie că acest public există sau nu. Scriitorul îi vorbește unui cititor care știe mai multe decât el, se închipuie un el însuși care știe mai multe decât știe cu adevărat și care îi vorbește cuiva care știe încă și mai multe. Literatura nu poate să joace decât plusând, mizând pe mai sus, mărind miza, urmând logica unei situații care în mod necesar se agravează: e datoria societății în întregul ei să găsească soluția. (Societate din care, firește, face parte și scriitorul, cu toate responsabilitățile pe care lucrul acesta le comportă, chiar și cele opuse logicii propriei sale munci). Desigur, urmând această cale literatura trebuie să fie conștientă de riscurile inerente, chiar și de acela ca revoluția, pentru a crea o platformă egalitară din start, să scoată în afara legii literatura (și filozofia și știința fundamentală etc. – soluție iluzorie, dezastruoasă și autolezionistă dar care are o logică a ei și de aceea ea s-a propus și se va propune în mod repetat în veacul nostru și în cele de după el, cel puțin până când nu se va găsi o soluție mai bună și la fel de simplă).
A doua chestiune (o enunț cât se poate de simplu): dată fiind divizarea lumii, tabăra capitalului și tabăra proletariatului, tabăra imperialismului și tabăra revoluției, pentru cine anume scrie scriitorul? Răspuns: pentru unii și pentru alții. Orice carte – nu doar de literatură și chiar și atunci când e „adresată” cuiva anume – este citită și de destinatari și de adversari. Nu e zis că adversarii nu vor învăța din ea mai mult decât destinatarii. (La rigoare, lucrul poate fi valabil și pentru cărțile de propedeutică revoluționară, începând cu Capitalul și terminând cu manualele de gherilă). În ce privește literatura, felul în care o operă literară „revoluționară” este însușită în scurt timp de burghezie și neutralizată, este o temă pe care eseistica italiană de stânga a discutat-o de mai multe ori în ultimii ani ajungând la concluzii pesimiste greu de respins. Discuția poate fi dusă mai departe punând-o în alți termeni. În primul rând este nevoie ca literatura să fie conștientă de cât de modestă este ponderea sa politică: lupta se decide în baza unei strategii și tactici generale și a raporturilor de forță; în acest context o carte e un grăunte de nisip, mai ales o carte de literatură. Efectul pe care o operă importantă (științifică sau literară) îl poate avea asupra luptei politice în curs este acela de a-i ridica nivelul de conștientizare, de a-i spori instrumentele de cunoaștere, de previziune, de imaginație, de concentrare etc. Noul nivel poate să ajute revoluția dar și reacțiunea; depinde de cum va ști revoluția să se miște și de cum vor vrea și vor ști să se miște și ceilalți. Aceasta nu depinde decât într-o măsură extrem de mică de intențiile celui care scrie opera; cartea (sau descoperirea științifică) a unui reacționar poate fi decisivă pentru avansarea revoluției; dar se poate verifica și fenomenul contrar. Revoluționară politic nu este opera cât ce anume poți face cu ea; chiar și o operă care se naște ca revoluționară politic nu devine astfel decât prin felul în care e folosită, prin efectele ei adesea întârziate și indirecte. Așadar elementul hotărâtor în judecarea unei opere în raport cu lupta politică este nivelul la care se situează ea în sporul de conștientizare pe care îl produce: în vreme ce apartenența la o tabără sau alta, motivația sau intenția, sunt elemente care pot avea un interes genetic sau afectiv, îndeosebi cu privire la autor, dar au o minimă importanță în purtarea luptei. O „adresare” explicită sau implicită poate fi mereu depistată în operă; iar scriitorul angajat în luptă tinde în mod natural să se adreseze coechipierilor săi; dar el trebuie întâi și întâi să țină seama de contextual general în care se situează opera, trebuie să fie conștient că frontul trece și prin opera sa, un front în continuă mișcare, care mută necontenit drapelele socotite de neclintit. Teritorii sigure nu există; opera însăși este și trebuie să fie teren de luptă.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2023, anul XIII)