Din seria eseurilor lui Calvino: Relația dintre literatură și știință

În seria de eseuri-cugetări ale lui Italo Calvino, care marchează în revista noastră centenarul marelui scriitor, ofer de această dată cititorilor noștri răspunsurile lui Italo Calvino la un interviu apărut în „L’Approdo letterario”, nr. 41, ian.-mart.1968, ce are drept subiect relația dintre literatură și știință. Tema interviului atinge o zonă sensibilă a creației și a scriitorului însuși, temă care, într-un fel sau altul, în perioada sa de maturitate l-a obsedat și s-a răsfrânt mereu, și mereu altfel, în volumele sale. Cel puțin două referiri biografice pot să ne ajute în înțelegerea acestei obsesii: familia Calvino, în care se naște și se formează viitorul scriitor, era alcătuită numai din oameni de știință, în casă se discuta numai știință, drept care întrebările, dilemele și metoda de investigație ale științei i s-au sădit temeinic în minte; cea de a doua referire are în vedere perioada petrecută între 1967 și 1980 la Paris, unde frecventează cu mare interes seminariile și conferințele de semiologie ținute de Roland Barthes și Julien Greimas și unde se împrietenește cu Raymond Queneau și cu membrii grupului Oulipo (Ouvroir de littérature potentielle) la care se referă și în interviu. Deși o anume rigoare cu adiere științifică a investigației apare încă de la primele sale scrieri, tematica științifică sau, mai exact, specificul și limitele cunoașterii științifice în raport cu frământarea și permanentele neîngrădiri ale vieții trăite devin tematice începând din 1965, cu volumele de povestiri Cosmicomicării (Le Cosmicomiche) și T  indice zero (Ti con zero) unde, pornind de la ipoteze științifice cosmologice construiește o uimitoare umanizare a infinitului cosmic, pentru ca, în romanele mai târzii, Castelul destinelor încrucișate (Il castello dei destini incrociati), apoi în Dacă într-o noapte de iarnă un călător (Se una notte d’inverno un viaggiatore), să practice în mod strălucit jocul combinatoriu matematic cu îndoielnicele sale repercusiuni semiotice și omenești, revenind în ultimele două volume, Palomar și Sub soarele jaguar (Sotto il sole giaguaro), neterminat, la răsfrângerea dilemelor științei asupra bâjbâielii cunoașterii din viața foarte umană de zi cu zi. Menționez cu mare plăcere că toate aceste cărți au fost traduse în limba română, că sunt minunate și ușor de reperat.
Redau în continuare două fragmente din interviul pomenit (care de fapt reformula unele opinii exprimate de scriitor mai înainte la televiziune), fragmente care lămuresc în mare măsură nu atât relația anunțată în titlu cât felul dilematic și ușoara ironie cu care abordează Calvino problema cunoașterii, fel care îi caracterizează mai totdeauna gândirea și expresia. Traducerea urmează, ca și precedentele, versiunea și titlul oferite în ediția Italo Calvino, Saggi 1945-1985, a cura di Mario Barenghi, Arnoldo Mondadori Editori (col. I Meridiani), Milano, 1995, pp. 1792-1794.

Știință și literatură

După părerea dumneavoastră, ce relație există astăzi între știință și literatură?

Am citit de curând un articol al lui Roland Barthes intitulat Literatură versus știință. Barthes tinde să vadă literatura ca fiind conștiința limbajului de a fi limbaj, ca având o densitate proprie, ca fiind o realitate proprie și autonomă; pentru literatură limbajul nu este niciodată transparent, nu este niciodată purul instrument de a semnifica un „conținut” sau o „realitate” sau un „gând” sau un „adevăr”, adică ea nu poate semnifica altceva decât pe sine însăși. În vreme ce ideea pe care și-o face despre limbaj știința ar fi aceea de instrument neutru, care servește pentru a exprima ceva diferit, pentru a semnifica o realitate străină de el, și tocmai această concepție diferită despre limbaj ar fi ceea ce deosebește știința de literatură. Continuând pe această cale, Barthes ajunge să susțină că literatura este mai științifică decât știința, deoarece literatura știe că limbajul nu este niciodată inocent, știe că scriind nu se poate spune nimic din ce se află în afara scrierii, nici un adevăr care să nu fie un adevăr care privește actul scrierii. După Barthes, știința limbajului, dacă vrea să rămână știință, este destinată să se transforme în literatură, în scriere integrală, și ea își va revendica și plăcerea limbajului care acum este prerogativa exclusivă a literaturii.
Însă știința de astăzi oare poate fi ea definită cu adevărat de această credință într-un cod referențial absolut? Nu este ea cumva o continuă repunere în discuție a propriilor convenții lingvistice? În polemica sa cu știința, Barthes pare să vadă știința mult mai compactă și mai sigură de sine decât este ea în realitate. Căci – cel puțin în ce privește matematica – avem dinainte, mai degrabă decât pretenția de a întemeia un discurs despre un adevăr exterior sieși, o știință deloc străină de joaca cu propriul proces de formalizare.
Articolul lui Barthes de care pomeneam aici a apărut într-un număr dedicat acum câteva luni de revista „Times Literary Supplement” literaturii europene de pe Continent, în speță relațiilor dintre literatură și alte domenii de cercetare. În același număr, un alt scriitor francez, mai vârstnic și aparținând altui orizont cultural, Raymond Queneau, vorbește despre știință în cu totul alt fel. Queneau este un scriitor care are ca hobby matematica, iar prietenii lui sunt în majoritate matematicieni, nu literați: în articolul său el subliniază locul pe care gândirea matematică – grație matematizării sporite a științelor umane – o capătă acum în cultura umanistă, prin urmare și în literatură. Queneau împreună cu un prieten de-al lui matematician a fondat „l’Ouvroir de Littérature Potentielle”, abreviat „Ou-li-po” – un grup de zece inși care fac experimente și cercetări matematico-literare. Aici ne aflăm în cu totul alt climat decât cel auster și rarefiat al analizelor lui Barthes și al textelor scriitorilor de la Tel Quel; aici domnește amuzamentul, acrobația inteligenței și a imaginației. Nu întâmplător „Ou-li-po” este o emanație a acelui „Collège de Pataphysique”, un soi de academie a tiflei și bășcăliei fondată de Alfred Jarry. Chiar revista (semiclandestină) a Colegiului de Patafizică („Subsidia Pataphysica”) este cea care găzduiește lucrările grupului „Ou-li-po”, cum ar fi studierea problemelor matematice ridicate de succesiunea rimelor în sextinele poeților provensali (și la Dante), succesiune care poate fi reprezentată grafic sub forma unei spirale. Mi se pare că cele două poziții pe care le-am prezentat definesc destul de bine situația: doi poli între care ne e dat să oscilăm, sau mi-e dat mie să oscilez, fiind atras de amândouă și simțind limitările fiecăreia: pe de o parte Barthes și partizanii săi, „adversari” ai științei, care gândesc și vorbesc cu o rece exactitate științifică; pe de altă parte Queneau și acoliții lui, prieteni ai științei, care gândesc și vorbesc în cimilituri și șotii ale limbajului și ale gândirii. [...]


Din ultimele cărți rezultă că simpatiile dumneavoastră merg mai degrabă către celulă decât către om, mai degrabă către calculul matematic decât către sentimente, către impulsul mental decât către idee. Ce înseamnă asta?

Celulă mai degrabă decât om… Chiar așa să fie? Pentru că unii ar putea să critice povestirile mele „cosmicomice” tocmai din motivul contrar, pentru că pun celulele să vorbească de parcă ar fi oameni, că imaginez figuri și limbaje umane în hăul originilor universului, cu alte cuvinte, că reiau vechiul joc al antropomorfismului. Să nu uităm că acum câțiva ani Robbe-Grillet a criticat aspru antropomorfismul, pe scriitorul care continuă să umanizeze peisajul, să spună „cerul zâmbește” sau „marea se înfurie”.
Eu, în schimb, antropomorfismul l-am acceptat și revendicat pe de-a întregul ca pe un procedeu literar fundamental și care, mai înainte de a fi literar, este un procedeu mitic, legat de una dintre primele explicații ale lumii date de omul primitiv, animismul. Nu că nu m-ar fi convins discursul lui Robbe-Grillet: dar s-a întâmplat ca apoi, scriind, să-mi vină s-o iau pe drumul celălalt, cu povestiri care sunt un fel de delir al antropomorfismului, al imposibilității de a gândi lumea altfel decât prin intermediul figurilor umane. Desigur, aceasta e și ea o modalitate de a pune la încercare imaginea cea mai evidentă, mai leneșă și mai vanitoasă a omului: a-i răspândi ochii și nasurile peste tot, în așa fel încât să nu mai știe unde să se recunoască.
Scriitorilor care, ca mine, nu sunt atrași de psihologie, de analiza sentimentelor, de introspecție, li se deschid orizonturi care nu sunt deloc mai puțin vaste decât cele dominate de personaje cu individualități perfect conturate sau decât cele care se dezvăluie cui explorează lăuntrul sufletului uman. Ceea ce mă interesează pe mine este mozaicul în care este încastrat omul, jocul relațiilor, figura de depistat în arabescurile covorului. Oricum, știu că de ce-i omenesc tot nu scap, chiar dacă omenescul nu-mi iese prin toți porii: poveștile pe care le scriu eu se construiesc înăuntrul unui creier de om, printr-o combinație de semne elaborate de culturile umane care m-au precedat. Astfel, în ultimele povestiri din volumul T-indice zero am încercat să transform în povestire un simplu raționament deductiv și poate că – aici, da – m-am îndepărtat de antropomorfism: sau, mai exact, de un anume antropomorfism, pentru că prezențele omenești de acolo, definite numai de un sistem de relații, de o funcție, sunt tocmai acelea care populează lumea din jurul nostru, din viața noastră de zi cu zi, bună sau de rea, cum ni s-o fi părând.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 10, octombrie 2023, anul XIII)