Din poveştile-apolog ale lui Calvino: „Conștiință”

Țin în mână volumul al treilea din minunata ediție a romanelor și povestirilor lui Italo Calvino, prima mare secvență a seriei complete, în șapte volume bibliofile, de opere calviniene publicată de editura Mondadori în splendida colecție I Meridiani (Italo Calvino, Romanzi e Racconti. Edizione diretta da Claudio Milanini, a cura di Mario Barenghi e Bruno Falcetto, Arnoldo Mondadori Editore, 1994/2010). Volumul acesta cuprinde ceea ce s-ar putea numi textele minore ale scriitorului, adică povestiri scrise în tinerețe, altele neincluse în principalele sale volume de povestiri, povești pentru copii, texte teatrale, povestiri-amintiri, schițe, rescrieri, traduceri etc. Seara la culcare mă joc de-a cititul trecând de la una la alta și constat cu uimire cât de tare îmi plac multe dintre ele și cât de bine îl recunosc pe Calvino (în concizie, sapiență, joc și ironie) în fiecare, deși scrise la mari intervale de timp; și mă bate gândul să împărtășesc și cititorilor români deliciul meu seral, adică să fac o selecție din aceste scrieri minore pentru un volum românesc. Deocamdată însă încep cu cititorii revistei noastre oferindu-le o povestioară-apolog.
Volumele apărute în colecția I Meridiani, cum bine se știe, sunt însoțite de un aparat critic aproape exhaustiv, drept care și volumul pomenit conține toate informațiile despre împrejurările, influențele, gestația și soarta fiecărui text oricât de mic de aici. Aflu, așadar, că povestirea de mai jos, publicată postum, e datată în manuscris 1 decembrie 1943, că face parte dintr-un ciclu de povestiri-apolog scrise între primăvara anului 1943 și toamna anului 1944, pe care foarte tânărul Calvino (avea 20 de ani) le trimitea spre publicare editurii Einaudi – cea în care avea apoi să lucreze ani la rând –  care i le refuza prompt. Într-o scrisoare din 19 martie 1943, adresată lui Eugenio Scalfari (prietenul său, la fel de tânăr ca și el și care avea să devină unul dintre cei mari ziariști italieni ai secolul XX), Calvino își prezintă acest gen de povestiri astfel: „Este aici o viziune asupra umanității ajunsă pe ultima treaptă a parabolei ei descendente, omenirea-furnicar, care mai păstrează numai o amintire latentă și confuză a străvechii individualități”. Într-o notă introductivă la ciclul care nu vedea atunci lumina tiparului, Calvino se referea punctual la formula literară aleasă de el, cea a apologului: „Apologul se naște în vremuri de oprimare. Când omul nu mai poate da o formă clară gândului său, el îl exprimă printr-o poveste. Aceste povestioare de aici corespund unei serii de experiențe politice sau sociale ale unui tânăr în vremea agoniei fascismului”. Cu referire la acest ultim citat e nevoie să amintesc câteva lucruri.
La data pomenită (decembrie 1943), în plin război mondial, Italia fascistă, care luptase alături de Germania nazistă, semnase deja (în 8 septembrie 1943) armistițiul cu puterile aliate pentru a se salva de la dezastrul înfrângerii, în fapt declanșând un alt dezastru: adică mutând războiul chiar pe teritoriul propriu, un război între nemți, în colaborare cu fasciștii italieni, și forțele aliate ajutate de puternica mișcare italiană de rezistență. Calvino – cum am mai arătat cititorilor revistei noastre – a participat activ la rezistență.
Așadar, nu priviți hazliul apolog care urmează (preluat din volumul citat, pp. 805-806) ca pe o glumă: e scris în război; e înconjurat de sânge și de ruine. Și cred că cititorii vor înțelege de ce l-am ales tocmai pe el în aceste zile – în care noi, românii, avem privilegiul de a putea privi de la distanță și a cugeta la două războaie oribile din apropierea noastră.

Conștiință

A venit războiul și un ins oarecare pe nume Luigi a întrebat dacă putea să se înroleze și el ca voluntar.
Toți s-au repezit să-l felicite. Luigi s-a dus acolo unde se repartizau puștile, a luat una și a spus:
- Acum mă duc să-l omor pe Alberto!
L-au întrebat cine e Alberto.
- Un dușman – a răspuns el – un dușman al meu.
Ceilalți i-au explicat că el trebuia să omoare un anumit soi de dușmani, nu pe cei care-i plăceau lui.
- Ei, asta-i! – a zis Luigi – Mă luați drept prost? Alberto al meu e tocmai din soiul ăla, din ținutul ăla. Când am auzit că ați pornit război împotriva ălora, m-am gândit așa: hai și eu, că așa pot să-l omor pe Alberto. De-asta am venit. Pe Alberto îl cunosc eu bine: e un ticălos care pentru câțiva bani m-a făcut de râs dinaintea unei fete. E treabă veche. Dacă nu mă credeți, vă povestesc totul de-a fir a păr.
Ceilalți au zis că nu-i nevoie.
- Atunci – făcu Luigi – dacă mă lămuriți unde e Alberto, plec să lupt.
Ei au zis că n-au habar.
- Nu contează – a zis Luigi – o să găsesc eu pe cineva care să mă lămurească. Mai devreme sau mai târziu dau eu de el.
Ceilalți i-au spus că nu merge așa, că el trebuia să lupte acolo unde îl trimiteau ei și să omoare pe oricine se nimerea, chit că era sau nu Alberto, de care ei nu știau nimic.
- Uitați – îi dădea înainte Luigi – e limpede că trebuie să vă povestesc. Pentru că ăla chiar e un mare ticălos și voi bine faceți că vă războiți cu el.
Dar ceilalți nu voiau să știe de nimic.
Luigi nu izbutea să priceapă: - Iertați-mă, pentru voi e tot una dacă omor un dușman sau altul. Dar dacă eu omor pe unul care n-are nici în clin nici în mânecă cu Alberto, mie treaba asta nu-mi convine.
Ceilalți își pierdură răbdarea. S-a găsit totuși unul care i-a explicat cât se poate de bine cum stă treaba cu războiul, că nu poți să te duci să cauți dușmanul pe care-l vrei tu.
Luigi ridică din umeri. – Dacă-i așa – zise el – eu nu mă duc.
- Ba, dacă ești aici, te duci! – zbierară ceilalți. Hai, înainte marș, un-doi, un-doi! Și l-au trimis la război.
Luigi nu era mulțumit. Omora la dușmani doar așa, ca să vadă dacă nimerea să-l omoare și pe Alberto sau măcar pe vreo rudă de-a lui. La fiecare dușman omorât primea câte o medalie, dar el tot nu era mulțumit. – Dacă nu-l omor pe Alberto – cugeta el – de pomană am omorât atâția oameni. - Și avea remușcări.
Între timp medaliile veneau una după alta, din tot felul de metale.
Luigi se gândea: - Dacă îi dau înainte cu omorâtul, dușmanii or să se împuțineze și odată și odată o să-i vină vremea și ticălosului ăluia.
Însă dușmanii se predară înainte ca Luigi să-l găsească pe Alberto. Avea remușcări că omorâse atâta lume degeaba și, pentru că acum era pace, vârî toate medaliile într-un sac și plecă să colinde prin țara dușmanilor ca să le dăruiască nevestelor și copiilor celor omorâți.
Umblând el de colo-colo se întâmplă să dea peste Alberto.
- Ia te uită – zise el – mai bine mai târziu decât niciodată - și îl omorî.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 11, noiembrie 2023, anul XIII)