Italo Calvino: „Conștiința împăcată (Apolog despre cinste în țara corupților)”

Iată că se încheie anul 2023, marcat, printre multe grozăvii, și de oaza de raționalitate și de bun simț pe care am încercat s-o propunem sărbătorind, în fiecare număr, centenarul Italo Calvino. L-am auzit dialogând cu Manzoni dar și cu Pasolini, l-am văzut vorbind despre clasici și despre felul în care își înțelege menirea de scriitor; despre modul în care știința se poate întrepătrunde cu literatura; am aflat cum s-a despărțit de propriul trecut de partizan dar și de cel de stalinist; i-am descoperit felul poetic în care gândește locurile și mai ales orașele; i-am cunoscut și recunoscut ironia și umorul. Și fiecare mărturie lunară ne-a apropiat de unele sau de altele dintre povestirile și romanele lui, bine cunoscute și în România. Literatura lui Calvino – pe care de fapt și-o autodescrie în eseurile din Lecțiile americane, sub pretextul recomandării unor norme generale adresate literaturii viitorului – are mereu în ea ceva aerian, unde viziunea sapiențială și morală asupra omului și societății plutește într-o atmosferă oarecum rarefiată. Am dorit să închei acest ciclu coborându-l cu picioarele pe pământ, adică să ofer cititorilor noștri o tabletă ce conține o necruțătoare radiografie a societății italiene din ultimii săi ani de viață (deceniul opt al secolului XX) dar care, din păcate, are o actualitate usturătoare ce depășește granițele geografice la care se referea el. Dar stilul îl recunoaștem, este același: concis, exact, rapid, ironic, conținut în forma literară cea mai condensată: apologul.  Cel de față, scris în jurul anului 1980, recuperează gustul apologului politico-moral din primii săi ani, pe care l-am prezentat în numărul trecut. (Traducerea urmează textul din marea ediție critică Le opere di Italo Calvino nei Meridiani, vol. III din Romanzi e racconti. Edizione diretta da Claudio Milanini, a cura di Mario Barenghi e Bruno Falcetto, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 1994/2010 – secțiunea Racconti e apologhi sparsi (1957-84), pp. 290-293). 

Conștiința împăcată
(Apolog despre cinste în țara corupților)

Era odată o țară care trăia din economia neagră. Nu că n-ar fi avut legi sau că sistemul politic nu s-ar fi bazat pe principii pe care în genere toată lumea zicea că le împărtășește. Dar sistemul acela, constituit dintr-o sumedenie de centri de putere, avea nevoie de mijloace financiare nespus de mari (avea nevoie pentru că cine se obișnuiește să aibă la dispoziție o groază de bani nu mai poate concepe viața în alt fel), iar mijloacele cu pricina nu se puteau obține altfel decât la negru, adică cerându-le de la cei care le aveau în schimbul unor favoruri ilicite. Mai exact, cine putea oferi bani în schimbul unor favoruri agonisise în genere acei bani grație unor favoruri obținute mai înainte; prin urmare, ce rezulta de aici era un sistem economic oarecum circular și nu lipsit de o anume armonie.
Finanțându-se la negru, niciunul dintre respectivele centre de putere nu simțea vreo urmă de vinovăție pentru că, în virtutea moralei sale interne, ceea ce se făcea în interesul grupului era permis; ba chiar demn de laudă: întrucât fiecare grup socotea că propria putere este tot una cu binele comun; așadar ilegalitatea efectivă nu excludea o legalitate de ordin superior, mai substanțială. E adevărat că în orice tranzacție ilicită în favoarea unei colectivități se obișnuiește ca o cotă parte să intre în buzunarul unor persoane individuale, ca recompensă firească a eforturilor lor de a o procura și intermedia: de aceea, ilicitul care în morala grupului era licit, implica, conform aceleiași morale, și o marjă de ilicit. Dar privind mai atent, vedem că individul care băga în buzunar mita individuală ca parte a mitei colective, era sigur că folosul său personal era tot una cu folosul colectivității, adică putea fi convins că purtarea lui era nu doar permisă ci chiar binevenită.
Țara, în același timp, avea un bilanț oficial împovărător, alimentat de taxele puse pe orice activitate licită, și-i finanța licit pe toți cei care licit sau ilicit reușeau să fie finanțați. Dar cum în țara aceea nimeni nu era dispus nu zic să dea faliment, dar nici măcar să dea ceva de la el (de altfel nu se știe pe ce motiv s-ar fi putut pretinde cuiva să dea ceva de la el) finanțele statului foloseau doar la compensarea licită, în numele interesului general, a pagubelor produse de activitățile care, tot în numele interesului general, fuseseră întreprinse pe cale ilicită. Colectarea taxelor care în alte epoci și în alte civilizații putea avea ambiția de a servi binelui public, aici își recăpăta esența sa de act de forță (la fel ca în acele localități unde la taxele puse de stat se adăugau taxele puse de organizații gangsterești ori mafiote), act de forță la care contribuabilul se supunea ca să evite necazuri și mai mari, deși în locul ușurării de a se ști cu conștiința împăcată avea neplăcuta senzație de a fi complicele pasiv al proastei administrări a avutului public și de a aproba activitățile ilicite, de felul lor scutite de orice taxă.
Uneori, când te așteptai mai puțin, câte un tribunal hotăra să aplice legile, provocând mici cutremure în vreunul dintre centrele de putere și arestarea unor persoane care până atunci avuseseră bune motive să se considere imune. În cazurile respective, sentimentul dominant, în loc să fie cel de satisfacție pentru victoria justiției, era bănuiala că de fapt fusese vorba de o reglare de conturi între un centru de putere și altul. Drept care era greu de stabilit dacă legile erau folosite doar ca arme tactice și strategice în bătăliile dintre diferitele interese ilicite, sau dacă tribunalele, ca să-și legitimeze propriile sarcini instituționale, încercau să acrediteze ideea că și ele erau tot niște centre de putere cu propriile interese ilicite, ca toate celelalte.
Firește că o asemenea situație era propice tradiționalelor asociații de tip mafiot care, prin luarea de ostatici și spargerea de bănci (și atâtea alte activități mai modeste mergând până la furtul de pe motoretă), se inserau ca un eveniment imprevizibil în caruselul miliardelor, deviindu-i fluxul prin anume canale subterane de unde, mai devreme sau mai târziu, ieșeau la suprafață în mii de forme neașteptate ale finanțelor licite sau ilicite.
În opoziție cu sistemul câștigau teren organizațiile teroriste care, folosindu-se de aceleași metode de finanțare tradiționale economiei ilicite, și dozându-și cu știință și distribuind înțelept asasinatele în toate categoriile de cetățeni, iluștrii sau obscuri, se afișau ca unică alternativă globală la sistemul constituit. Însă adevăratul lor efect asupra sistemului era acela de proptea indispensabilă a sistemului, confirmând convingerea că acela era singurul sistem posibil și că, deci, nu trebuia schimbat nimic.
Astfel, toate formele de economie la negru, de la cele mai viclene la cele mai feroce, se cimentau într-un sistem suficient de solid, de compact și coerent, în care foarte mulți inși puteau afla un avantaj propriu fără a pierde avantajul moral de a se simți cu conștiința împăcată. Prin urmare locuitorii acelei țări ar fi putut să se considere unanim fericiți de n-ar fi existat o categorie încă numeroasă de cetățeni care nu se știe ce rol vor fi avut: oamenii cinstiți.
Aceștia erau cinstiți nu dintr-un motiv anume (nefiind mânați de principii înalte, nici patriotice, nici sociale, nici religioase, care oricum se fumaseră), erau cinstiți din simplă obișnuință mentală ori fiindcă așa le stătea în fire, ca un tic nervos. Pe scurt așa erau și gata, n-aveau ce face dacă lucrurile de care le păsa lor nu puteau fi socotite în bani, dacă mintea lor funcționa în baza acelor mecanisme care fac să depindă câștigul de muncă, stima de merite, satisfacția de sine de satisfacția dăruită altora. În țara aceea de inși care se simțeau mereu cu conștiința împăcată ei erau singurii care continuau să-și facă scrupule, să se întrebe mereu ce ar fi bine să facă. Știau că a le ține lecții altora, a se indigna, a predica virtutea sunt lucruri ce capătă cu mare ușurință aprobarea tuturor, fie ei de bună sau de rea credință. Puterea nu li se părea suficient de interesantă ca să dorească s-o aibă (sau acea putere interesantă pentru ceilalți); nu-și făceau iluzii că alte țări n-ar fi avut și ele asemenea metehne, chiar dacă le țineau mai ascunse; nu sperau într-o societate mai bună pentru că știau că întotdeauna răul e mai probabil ca binele.
Trebuiau să se resemneze la extincție? Nu, consolarea lor era gândul că, de-a lungul mileniilor, la marginea tuturor societăților se perpetuase o contrasocietate de ticăloși, de hoți, de pungași, de trântori – o contrasocietate care nu avusese nicicând pretenția de a deveni societatea, ci numai de a supraviețui în pliurile societății dominante și de a-și afirma propriul mod de existență în pofida principiilor consacrate, și de aceea respectiva contrasocietate (văzută de departe) crease imaginea unei societăți libere și vitale –  așa că, gândeau ei, poate că și societatea oamenilor cinstiți ar reuși să supraviețuiască încă secole bune la marginea metehnelor curente, fără altă pretenție decât aceea de a-și trăi propria diversitate, de a se simți altfel decât tot restul, și poate că, în felul acesta, ea ar fi ajuns să reprezinte ceva esențial pentru toți, să fie imaginea a ceva ce cuvintele nu mai știu să exprime, a ceva ce încă nu s-a spus și încă nu se știe ce-o fi.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 12, decembrie 2023, anul XIII)