|
|
Italo Calvino: „Ultima scrisoare adresată lui Pier Paolo Pasolini”
 Închei anul 2022 și încep noul an 2023 cu un soi de rit de trecere. 2022 a fost centenarul nașterii lui Pier Paolo Pasolini, iar revista noastră i-a dedicat în fiecare număr o evocare, în cadrul căreia au apărut în avanpremieră și primele traduceri românești ale câtorva dintre cele mai frumoase poezii ale sale. Așa cum preconizam în numărul precedent, anul centenar s-a încheiat cu o realizare de care sunt cu adevărat mândră: publicarea la editura Tracus Arte din București a două volume consistente de opere pasoliniene, două antologii care prezintă pentru prima dată cititorilor români două aspecte definitorii ale creației acestui artist neasemeni cu vreun altul: poezia (în versiune bilingvă) și scrierile despre literatură și artă. A fost un proiect măreț, apărut cu sprijinul Ministerului de Externe al Italiei și al Institutului Italian de Cultură din București, la care au colaborat impecabil nouă italieniste de la Universitatea din București și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, traducătoare remarcabile. (Pier Paolo Pasolini, Poesie/Poezii. Selecție, traduceri și note de Smaranda Bratu Elian și Dana Barangea, prefața și îngrijirea ediției Smaranda Bratu Elian, Tracus Arte, București, 2022; Pier Paolo Pasolini, Scrieri despre literatură și artă. Selecția textelor, prefață și îngrijirea ediției Smaranda Bratu Elian, Traduceri și note de Corina Anton, Corina-Gabriela Bădeliță, Oana Boșca-Mălin, Smaranda Bratu Elian, Miruna Bulumete, Aurora Firța-Marin, Anamaria Gebăilă, Cristina Gogianu, Tracus Arte, București 2022). Volumele au fost lansate pe 8 decembrie 2022, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, lansare la care au luat cuvântul excelența sa ambasadorul Italiei, Alfredo Maria Durante Mangoni, și personalități importante ale literaturii române actuale precum poeții Dinu Flămând, Bogdan-Alexandru Stănescu și Claudiu Komartin, moderator fiind Ioan Cristescu, Directorul Muzeului Literaturii Române.
În 2023 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Italo Calvino și 150 de ani de la moartea lui Alessandro Manzoni. Vom încerca să le dedicăm amândurora, tot anul, evocări, prezentând aspecte poate mai puțin familiare cititorilor noștri și, pe cât se poate, viziuni încrucișate despre tematici comune.
Cred că un aspect deosebit de semnificativ al spiritualității unui scriitor este dezvăluit de felul în care el își percepe colegii de breaslă, din trecut dar mai ales contemporani. Din această pricină consider semnificativ textul lui Calvino pe care îl propun mai jos [1], menit totodată și să facă trecerea de la centenarul Pasolini la centenarul Calvino. Scrisoarea care urmează a fost scrisă de Calvino la câteva zile de la moartea violentă a lui Pasolini în 2 noiembrie 1975, și vorbește despre violență – o temă urgentă atunci, urgentă și acum. Cititorii vor vedea singuri diferența de abordare dintre cei doi, însă țin să le atrag atenția asupra câtorva aspecte care e bine să nu le scape: atât Calvino cât și Pasolini, eliberați de o dictatură de dreapta, pornesc în viață și în literatură cu o convingere de stânga, plină de speranță și înflăcărare. Mersul lumii le tocește înflăcărarea, le retează speranțele și, cum se va vedea din scrisoare, ajung amândoi la o viziune întunecată asupra prezentului și viitorului – la visceralul Pasolini ea răzbate din plin și în poezia scrisă după 1960, și e vădită și obsesivă; în opera literară a lui Calvino ea se estompează sau sublimează sub vălul fantasticului și al ironiei, raționalul Calvino neabdicând niciodată total de la speranță. De aceea scrisoarea ne dezvăluie un Pasolini știut iar un Calvino doar bănuit.
Un alt aspect care n-aș vrea să-i scape cititorului este că „dialogul” între cei doi nu se desfășoară pe teme literare ci pe o temă morală care privește înseși valorile civilizației noastre, iar dinaintea acestei teme doi oameni cu temperamente atât de diferite stau față în față cu întreaga lor conștiință – iar frumusețea acestui lucru poate fi înțeleasă doar amintindu-ne de epoca aceea tulburătoare în care Italia era într-o continuă schimbare și efervescență iar discuțiile publice între intelectuali îi implicau nu doar spiritual ci și existențial. Iar pentru că pozițiile celor doi nu coincid, iar Calvino poate fi perceput ca distant și critic față de Pasolini, le ofer cititorilor noștri o caracterizare care îi va liniști: în analiza mișcării culturale americane a așa-numitei beat generation, răzvrătiții Americii, Calvino, căutând răzvrătiții Italiei, scria următoarele: „Literatura italiană e atât de săracă în răzvrătiți încât conformiștii de la noi, având ei nevoie măcar de unul pe care să-l arate cu degetul întru oprobriul public, l-au ales pe cel mai clasic, pe cel mai virgilian, pe cel mai pasionat profesor dintre noi, pe Pier Paolo Pasolini, singurul pentru care tradiția este carne din carnea sa, singurul care redă valoare tocmai acelor forme literare pe care doar conformiștii le mai iubesc – poezia odelor civice și aceea a dialectului popular – singurul care, în materie de morală, mai crede astăzi că totul se judecă în termeni de păcat și de mântuire» [2]. Era anul 1962.
Scrisoarea lui Calvino
Nu voi mai apuca să răspund scrisorii lui. În numărul din 30 octombrie al revistei „Il Mondo” Pasolini îmi adresa o scrisoare deschisă cu referire la violența în lumea de astăzi, care va rămâne una dintre ultimele lui scrieri. Polemiza cu articolul meu din „Corriere della Sera” privitor la crima de la Circeo [3], pentru că eu vorbeam de o degradare a societății fără alte explicații și mai ales fără să mă refer la explicația pe care de multă vreme o dădea el: anume, societatea de consum care distruge toate valorile precedente și instaurează în locul lor o lume nemiloasă și lipsită de principii.
Pentru că, săptămâna trecută, unii mă întrebau ce aștept ca să răspund, mi-a venit pe limbă o replică cinică: „Aștept următoarea crimă”. Nu trebuie niciodată să fim cinici, nici măcar în glumă. De îndată ce am pronunțat-o mi-am dat seama că putea fi una din acele replici de care nu-ți vei aminti cu plăcere. Apoi mi-a ieșit din minte. Lumea în care au loc crimele pare foarte îndepărtată, adică pare aflată la o depărtare care îi dă siguranță celui care scrie despre crime din liniștea biroului său de acasă. Iată însă că au trecut doar câteva zile. Iar crima n-a întârziat să se petreacă, crima despre care ziarul îmi cere acum un nou articol. Iar eu nu-i mai pot răspunde lui Pasolini, pentru că victima este el însuși.
„A spune că vina o poartă o parte a burgheziei este o abordare veche și mecanică” scria Pasolini în scrisoarea aceea deschisă. „Dacă aceleași lucruri le-ar fi făcut oamenii sărmani din mahalalele Romei sau sărmanii imigranți din Milano sau Torino, nu s-ar fi vorbit nici atât de mult nici la fel... Pentru că sărmanii din mahalale sau sărmanii imigranți sunt considerați cu toții a priori criminali. Află însă că sărmanii din mahalalele romane și sărmanii imigranți, adică tinerii din popor, pot să facă și fac efectiv (cum se exprimă cu înspăimântătoare limpezime cronicile) aceleași lucruri pe care le-au făcut tinerii din Parioli [4], și în exact același spirit... Ce putem deduce de aici? Că există o sursă de corupție în amonte, una totală. Și iată că revin la cunoscuta mea litanie…”
Astăzi, dramatismul acestui apel, ca și al atâtor scrieri similare de-ale sale din ultima vreme, nu poate să nu ne izbească, de parcă el ar fi vrut să ne avertizeze de un pericol pe care îl simțea iminent și la care el se expunea necontenit. Prin asta el confirma imaginea de sine pe care voise mereu să o transmită: aceea de martor-martir al unui adevăr al său, aceea de provocator de scandal a cărui țintă era predica moralizatoare.
„Sunt indignat de tăcerea de care am fost mereu înconjurat”, mai spunea și asta. Și nu era adevărat; niciodată necontenitele lui intervenții n-au provocat ca acum discuții publice, punând în lumină adevărul, alteori umbrindu-l. (Și nu era adevărat nici că eu nu-mi spuneam părerea; eu doar o integram în alte contexte, fără referire la el; el pricepea prea bine că o făceam numai ca să nu dau satisfacție personalismului său, dar el, în loc să-mi plătească cu aceeași monedă, mă înfrunta direct, așa cum îi era firea).
Acum n-aș avea cum să mai fug de personalizare, pentru că acum e vorba de moartea lui; totuși nu vreau s-o fac. El lega întotdeauna problematica generală de experiența lui trăită; iar acest amestec al vieții cu opera se regăsește și în datele morții lui. Dar deși el ținea să nu ascundă nimic, eu cred că viața lui particulară îl privește numai pe el iar noi nu i-o putem judeca. Ce știm despre moartea lui este de o rudimentară simplitate, dar când ajungem la momentul uciderii nimic nu mai este clar. După mine, fie că faptele sunt doar astea, fie că vor mai apărea alte date care să complice povestea, noi vom continua o vreme să ne întrebăm „de ce”.
Dacă aș fi răspuns la vreme, eu eram gata să mă declar de acord mai ales cu un pasaj din scrisoarea lui: „De aici apare evident că tu te sprijini pe certitudini care aveau valoare și înainte. Certitudinile laice, raționale, democratice și progresiste. Dar, așa cum sunt, ele nu mai au valoare. Devenirea istorică a avut loc, iar acele certitudini au rămas cum erau”.
Acestea fiind zise, constatând noi că lumea care a ieșit la iveală este mult mai complicată și mai rea decât anunțau pronosticurile raționale (fenomenele legate de urbanizarea haotică, de dezechilibrul economic, de un mod de viață în care lipsa meseriilor și perspectivelor afectează la toate nivelurile toate clasele sociale, și este dramatică mai ales în rândul tinerilor), nu mai putem idealiza o lume trecută care purta în sine toți germenii corupției prezente.
Civilizațiile cele mai înapoiate [5] puteau prezenta un avantaj față de a noastră numai atunci când constituiau o lume organică, o totalitate armonioasă. Trecutul nostru cel mai apropiat nu conținea decât palida supraviețuire a altor civilizații pe care le târam după noi, și care, în loc să ne pregătească pentru ziua de mâine, ne-o îndreptau spre catastrofă. Societățile așa-zis avansate, în care trăim noi, sunt în criză pe toate continentele, deși capacitățile lor de a reacționa la criză sunt diferite. Poate că o adevărată dezvoltare nu va fi posibilă decât la nivelul întregii planete laolaltă, dar astăzi pare-se suntem încă departe de așa ceva. Trebuie să ne uităm mai atent la ce se petrece în restul lumii și să ne gândim mai bine la viitorul nostru, la transformările posibile ale prezentului nostru.
Violența care acum explodează inform în societatea noastră este un fenomen nou deoarece societățile trecute își canalizau pornirile agresive spre ținte la fel de nemiloase însă colective. Numai o transformare a energiilor în direcția unor scopuri comune ne va salva de forța distructivă a violenței. Știu că spun lucruri cât se poate de generice și poate banale, dar ele sunt parte a unei metode pe care țin să o marchez. Vreau să spun că școala este în criză în toată lumea, dar în restul lumii ea de bine de rău funcționează, la noi, nu. Și că Italia se poate teme să nu devină în următorii cincizeci de ani o periferie colonială, o enormă mahala șomeră și violentă.
Marele merit al lui Pasolini scriitorul, care a ținut să fie întotdeauna un moralist de scandal, este acela de a fi pus problema unei morale noi care să înglobeze și acele zone ale existenței considerate obscure, pe care morala și ideologia au tins și încă tind să le excludă. Nu este o sarcină ușoară, și toate exemplificările care se aduc astăzi apar grăbite, atât cele pe care Pasolini le respingea cât și cele pe care le proclama. Cu siguranță multe generații își vor mai bate capul înainte de a edifica o nouă morală care să fie valabilă pentru toți, inclusiv pentru cei pe care acum îi exclude. Dar, dacă vom fi în stare s-o facem la timp, aceasta va fi calea cea mai scurtă pentru a da sens mărturiilor despre violență pe care Pasolini a ținut să ni le dea cu opera și cu moartea sa.
Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 1, ianuarie 2023, anul XIII)
NOTE
1. Traducerea urmează textul Ultima lettera a Pier Paolo Pasolini, ediția Italo Calvino, Saggi 1945-1985. A cura di Mario Barenghi, Tomo secondo, I Meridiani, Arnoldo Mondadori Editore, Milano 1995, pp. 2275-2278.
2. I beatniks e „il sistema” in Italo Calvino, Una pietra sopra. Discorsi di letteratura e società, Gli Struzzi 219, Giulio Einaudi Editore, Torino 1980, p. 79.
3. Crima (zisă și „masacrul”) de la Circeo a fost comisă în septembrie 1975 de trei studenți, aparținând unor familii burgheze cultivate și înstărite, care, sub pretextul unei petreceri, au sechestrat și torturat două fete, dintre care una a și murit. Cei trei erau militanți neofasciști.
4. Parioli, cartier elegant din Roma.
5. Calvino face aici referire la idealizarea civilizației arhaice țărănești, apoi a celei primitive a periferiilor Romei, care a caracterizat gândirea și atitudinea politică a lui Pasolini cu precădere până în anii ‘60.
| |
