Puterea cuvântului scris: Calvino citindu-l pe Manzoni

Am început acest an cu promisiunea de a celebra în paginile revistei noastre aniversarea a doi mari scriitori italieni: centenarul nașterii lui Italo Calvino (1923-1985), care a amprentat proza italiană din cea de a doua jumătate a secolului XX, și 150 de ani de la intrarea în neființă a întemeietorului romanului italian și, în mare măsură, al limbii italiene moderne, patriarhul literelor italiene, Alessandro Manzoni (1785-1873). Deoarece mi s-a părut întotdeauna plin de semnificație felul în care un scriitor îl citește și îl percepe pe un altul, în numărul trecut am prezentat o poziție a lui Calvino față de un contemporan, la fel de important și de original ca el, dar foarte diferit în multe privințe: Pier Paolo Pasolini. Ceea ce propun în continuare este felul în care Calvino îl citește pe Manzoni: mai precis, unul dintre felurile în care îi citește capodopera, romanul Logodnicii, și totodată felul în care îl percepe pe omul Manzoni.
Fragmentul tradus aici face parte din comunicarea prezentată de Italo Calvino la colocviul internațional dedicat centenarului manzonian din 1973 de universitatea olandeză din Nijmegen. Am ales acest fragment pentru că în el Calvino se focalizează pe o temă fundamentală a romanului – fundamentală pentru orice scriitor, dar mai ales fundamentală pentru societatea în care trăiau ambii autori și în care trăim și noi astăzi – anume puterea cuvântului scris.
Înainte de a citi minunata analiză a lui Calvino, cred că, pentru a înlesni înțelegerea referirilor din text, e util să împrospătez cât e necesar memoria cititorilor cu privire la romanul lui Manzoni. Este vorba despre cel mai desăvârșit roman din întreaga literatură italiană. Publicat în formă definitivă în 1841, Logodnicii (I promessi sposi) se petrece în secolul al XVII-lea în nordul Italiei aflat sub dominație spaniolă. Este un roman istoric dar este totodată și un roman de o modernitate a construcției și o actualitate a problematicilor nepieritoare. El spune povestea a doi tineri de condiție foarte modestă, doi săteni, Renzo și Lucia, care doresc să se căsătorească, însă căsătoria le este împiedicată, mai întâi, de pofta dezmățată a seniorului local, Don Rodrigo (puterea politică), secondat de lașitatea și slugărnicia preotului Don Abbondio (unul din chipurile Bisericii în plină epocă a Contrareformei) și de fățărnicia avocatului Sforărie (Azzecca-garbugli, unul dintre chipurile puterii judecătorești). În fața presiunii periculoase care se exercită asupra lor, cei doi tineri sunt nevoiți să fugă ca să se adăpostească, departe unul de celălalt. După negre peripeții, Lucia este găzduită în familia cumsecade a unui croitor, apoi în cea a unui nobil cu veleități intelectuale (Don Ferrante), iar Renzo, urmărit de poliție, este nevoit să fugă peste graniță (căci, printre altele, Logodnicii este și un roman al emigrării – temă mai actuală ca niciodată). Pe când sunt departe, încercând să-și trimită unul altuia vești, năvălesc peste ei catastrofele acelui veac: foametea, războiul, epidemia de ciumă – dar bogata și celebra relatare a acestor catastrofe și a felului în care ele răscolesc viața oamenilor nu sunt aduse în discuție în textul de aici. Pentru parcurgerea lor îi îndemn călduros pe toți cititorii noștri să citească sau să recitească excepționalul roman: în limba română el a fost tălmăcit minunat de Alexandru Balaci. În citatele lui Calvino m-am folosit de această traducere – care de multă vreme se cere a fi reeditată.

„Renzo și Lucia nu știu nici să citească nici să scrie: în Logodnicii lucrul acesta are o însemnătate hotărâtoare căreia, după mine, nu i s-a dat importanța cuvenită. Desigur faptul că nu știu să scrie și să citească caracterizează (probabil) destui alți eroii și eroine din operele literare de dinainte și de după ei, însă eu n-aș putea cita o altă carte fundamentală în care condiția de analfabet să fie atât de vie în conștiința autorului. Renzo și Lucia nu știu să scrie și să citească într-o lume în care cuvântul scris le iese mereu în cale ca să-i împiedice să-și realizeze visul lor modest.
În universul Luciei și al lui Renzo cuvântul scris are două fețe: una de instrument de putere, alta, de instrument de informare. Ca instrument de putere el este în mod sistematic potrivnic bieților logodnici: așa este cuvântul scris pe care îl mânuiește avocatul Sforărie, așa este «hârtia, pana, călimara» cu care hangiul de la «Luna Plină» încearcă să înregistreze datele personale ale clienților, sau, și mai abitir, invizibila hârtie-pană-călimară cu care Ambrogio Fusella îl prinde în capcană pe Renzo.
Ca instrument de informare, lipsa lui devine unul dintre motivele recurente ale acestui roman care este, în mare măsură, unul despre despărțire. Motivul acesta ar trebui amintit mai des, căci el marchează în carte pasaje deosebit de semnificative cum sunt paginile din capitolul al XVII-lea în care se vorbește despre anevoioasa corespondență dintre Renzo și Lucia printr-o serie de scrisori scrise de intermediari. Cum comunică prin scrisori analfabeții Manzoni ne explică într-unul dintre paragrafele cele mai frumoase ale cărții. [...] Lupta dintre urgența sentimentelor, rezistența limbii scrise și deformările produse prin transcriere sunt prezentate atât ca o mărturie a vieții sociale cât și ca o mărturisire implicită a scriitorului – care devine explicită în glosa «ni se întâmplă și nouă, celor care scriem pentru tipar.» Și aproape că regretăm că, relatându-ne acest dezamăgitor schimb de mesaje pe o cale atât de bruiată, Manzoni nu a insistat mai mult, nu a extins nesigura comunicare poștală dintre Renzo și Agnese până la o a include și pe Lucia.
Însă în același capitol al XVII-lea cuvântul scris revine imediat în prim plan, dar acum cu un rol total diferit, deși tot negativ: acolo unde ni se descrie biblioteca lui Don Ferrante, acel catalog al epistemei renascentiste care ar putea figura neschimbat într-unul dintre primele capitole din Les mots et les choses de Michel Foucault, și pe care Manzoni îl privește cu un ochi necruțător, ca pe un muzeu al falsei cunoașteri. Ce aflăm acolo nu este doar respingerea iluministă a tenebrelor trecutului, specifică lui Manzoni, ci și un motiv recurent al polemicii sale morale: coruperea culturii. Cultura este locul în care, la Manzoni, slăbiciunea umană îmbracă formele cele mai vinovate; la Manzoni greșeala culturii este semnul unei condamnări, e manifestarea unei căderi: de aici severitatea cu care îi judecă pe scriitori și intelectuali, și verdictul său dur cu privire la decăderea literaturii italiene în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Istoria coloanei infame își are forța nu doar în rigoarea bătăliei iluministe împotriva unei prejudecăți și erori judiciare, ci și în ultima ei parte, în polemica referitoare la responsabilitățile intelectualilor, unde Manzoni nu iartă pe nimeni.
La antipodul bibliotecii lui Don Ferrante am putea cita biblioteca croitorului din sat, în casa căruia este găzduită Lucia după convertirea Celui fără nume: «un om care știa să citească și care citise, într-adevăr, de mai multe ori Leggendario dei Santi, Guerrin Meschino și Reali di Francia, și trecea, față de consătenii săi, drept un om de litere și de știință» [1]. Este biblioteca culturii populare de la țară, la care Manzoni se uită cu simpatie, ca la o folosire încă necoruptă a limbii scrise, dar și puțin de sus: «În sfârșit era un om foarte bun la suflet» [2]. Atitudinea lui Manzoni nu este încă revendicarea romantică a folclorului, și nu mai este nici disprețul iluminist pentru născocirile trecutului: este o curiozitate la care se adaugă un strop de neîncredere, ca aceea care îl animă pe sociologul de astăzi față de motivațiile și limitele culturii de masă.
Pe scurt, romanul celor doi analfabeți este o carte care conține o mulțime de biblioteci: iar dacă privim mai atent, întreg romanul se află într-o bibliotecă, cea care conține «manuscrisul acesta șters și mâzgălit» [3] al anonimului autor din secolul al XVII-lea al istoriei milaneze, așa cum tot romanul culminează în fondarea Bibliotecii Ambroziene, încununând viața cardinalului Federigo Borromeo, centrul ideal al cărții: în cele din urmă, acestei biblioteci îi încredințează Manzoni idealul său de cultură, nu fără înțepături la adresa proastelor condiții în care sunt ținute bibliotecile italiene. Dar și aici accentul cade pe spiritul care îl animă pe Federico în conceperea și organizarea practică a bibliotecii, adică, mai degrabă decât pe rezultat, pe efectele care se repercutează asupra istoriei oamenilor: «Dacă cititorul dorește acum să știe care au fost efectele acestei fundații asupra culturii publice, s-ar putea demonstra, cum se demonstrează de obicei în două fraze și cu aceeași ușurință, că au fost prodigioase, sau că au fost nule» [4]. Iar când trece la aprecierea raftului cu numeroasele opere scrise de cardinalul însuși, Manzoni se retrage, nu înainte însă de a ne lăsa să înțelegem că statura scriitorului Federico nu era, vai!, pe măsura staturii omului.
Manzoni se oprește de mai multe ori, în roman, asupra folosirii greșite a cărții. De pildă, cum face Don Abbondio, cititor ocazional de panegirice umflate în care sfântul Carlo Borromeo este asemuit cu un misterios Carneades. «Trebuie să știți că Don Abbondio se delecta citind câte puțin în fiecare zi din cărțile pe care i le împrumutase la întâmplare un preot vecin, posesor al unei mici biblioteci». Sau, și mai rău, felul în care sunt folosite cărțile în palatul lui Don Rodrigo, unde Ierusalimul eliberat e amintit în disputele de la chefuri ca un îndreptar de reguli cavalerești pentru spadasinii aroganți.
Dar scrisul nu se dovedește niciunde mai prost folosit decât în documentele juridice. Contrastul dintre formalismul legii scrise și realitatea efectivă a raporturilor de forță predomină în întreaga carte: nu întâmplător, el începe, chiar în capitolul I, cu proclamațiile împotriva bravilor, care demonstrează neputința legiferării, și îl reia în capitolul trei pentru a arăta că legea este folosită cu două cântare și două măsuri de avocatul Sforărie. Nici legea bisericească nu o duce mai bine: prea puțin servește că ea apără libertatea novicei de a-și alege vocația, când familiile, ca să nu împartă averea, își condamnă fiii mai mici la sacerdoțiu iar pe fiice, la călugărie: autoritatea paternă și presiunile castei vor reuși desigur să înfrângă opoziția Gertrudei.
Din toate aceste elemente reiese unul și același lucru: anume neîncrederea lui Manzoni în cuvântul scris, adică neîncrederea în măștile ideologice ale puterii. Învinși atât la nivelul puterii practice cât și la cel al cuvântului scris, cei doi amărâți de analfabeți au de partea lor un adevăr pe care scrisul cel mai adesea îl ascunde în loc să-l dezvăluie, un adevăr deloc consolator sau edificator: experiența brutală a raporturilor de forță.” [5]

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 2, februarie 2023, anul XIII)

NOTE

1. Alessandro Manzoni, Logodnicii, Traducere și prefață de Alexandru Balaci, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1961, p. 441.
2. Ibid.
3. Op.cit., p. 3.
4. Op.cit., p.404.
5. Traducerea tămăcește prima secțiune, Le biblioteche di Renzo e Lucia, din eseul I Promessi Sposi: il romanzo dei rapporti di forza din ediția Italo Calvino, Saggi 1945-1985, a cura di Mario Barenghi, I Meridiani, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 1995,Tomo primo, pp. 328-333.