Italo Calvino: „Zeii orașelor”, traducere inedită

Asistăm în ultima vreme la spectacole terifiante: cutremure și războaie transformă în ruine orașe înfloritoare, omoară mii de oameni, pe alți mii îi împrăștie prin lumea largă, oameni care și-au pierdut rostul și speranțele pentru că și-au pierdut locul care îi definea. Cu strângere de inimă pentru cei care au pierit dar cu speranță pentru cei rătăcitori care și-au pierdut orașul, am ales pentru acest număr al revistei, în seria dedicată centenarului lui Italo Calvino, un minunat eseu al său despre orașe. Apărut cu titlul Gli dei della città (Zeii orașelor) în revista bilunară torineză „Nuova Società”, nr. 67, din 15 nov. 1975, eseul era de fapt răspunsul lui Calvino la o anchetă, publicată ulterior în volumul Com’è bella la città, Stampatori, Torino 1977.
Calvino a fost un extraordinar observator al orașelor și tocmai aceasta i-a permis ca –  pornind de la orașele reale în care a trăit, a lucrat, pe care le-a colindat și le-a descris,  cărora le-a văzut și frumusețea și mizeria și prostia – să inventeze orașele fantastice și poetice, Orașele invizibile, care condensează toate defectele dar și toate visurile și aspirațiile locuirii. De fapt, am ales acest text cu gândul la dezastre tocmai pentru că el nu vorbește despre dezastre, ci de permanența orașului, de felul în care el poate fi dus mai departe sau chiar reconstruit, iar pentru aceasta el trebuie înțeles în ceea ce îl face să fie permanent, să fie el însuși, diferit de orice alt oraș. Această constantă care trebuie găsită, înțeleasă și perpetuată sub o nouă formă în care să renască speranța „de acasă” a celor fugari sau a celor dezamăgiți, e numită de Calvino „zeul” unui oraș.

Zeii orașelor

Pentru a vedea un oraș nu ajunge să ții ochii deschiși. Mai întâi trebuie să dai la o parte tot ce te împiedică să-l vezi, toate ideile despre el, imaginile preconstituite care continuă să ocupe câmpul vizual și capacitatea de înțelegere. Pe urmă trebui să știi să simplifici, să reduci la esențial numărul uriaș de elemente pe care clipă de clipă orașul îl pune dinaintea ochilor celui care privește, apoi nenumăratele fragmente răzlețe să le legi într-un desen analitic și totodată unitar, asemeni diagramei unei mașinării, din care să se înțeleagă cum funcționează.
Compararea orașului cu o mașinărie este pertinentă și totodată înșelătoare. E pertinentă deoarece un oraș trăiește în măsura în care funcționează, el folosește ca să viețuim, ca să se viețuiască în el. Este înșelătoare pentru că, spre deosebire de mașinării, care sunt create pentru a îndeplini o anumită funcție, orașele sunt, toate sau aproape toate, rezultatul unor adaptări succesive la funcțiuni mereu diferite, neprevăzute în proiectul precedent. (Am în minte orașele italiene, cu istoria lor seculară sau milenară).
Mai degrabă decât asemănarea cu o mașinărie, despre oraș ceva important ne poate spune comparația cu un organism viu în evoluția speciei: așa cum, trecând de la o eră la alta, speciile vii își adaptează organele unor funcții noi, iar dacă nu, dispar, la fel și orașele. Și nu trebuie să uităm că în istoria evoluției fiecare specie cară după ea caractere care par relicve din alte ere întrucât nu mai corespund unor necesități vitale, dar care, cine știe, într-o zi, în alte condiții de mediu, vor fi cele care vor salva specia de la extincție. La fel, forța unui oraș poate consta în caractere și elemente care astăzi par superflue deoarece au fost uitate sau contrazise de funcționalitatea actuală.
Orice prefacere din societate, fie ea lentă sau rapidă, deformează și readaptează – sau degradează ireparabil – țesutul urban, topografia lui, și împreună cu ele, sociologia, cultura instituțională și cultura de masă (altfel spus: antropologia lui). Credem că privim același oraș, când în fapt avem dinainte un altul, încă inedit, unul ce abia urmează a fi definit, care are nevoie de „instrucțiuni de folosire”, altele și contradictorii, aplicate totuși, în mod conștient sau nu, de grupuri sociale numărând sute de mii de oameni.
Transformările aglomerărilor urbane ca urmare a revoluției industriale din Anglia în prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost necontrolate și catastrofale, și au condiționat viața a milioane și milioane de oameni; dar a fost nevoie să treacă mai multe decenii înainte ca englezii să-și dea seama cu adevărat de ceea ce se întâmpla. Dickens, care a fost poate primul care a simțit climatul acelei epoci în aspectele spectrale ale Londrei și în repercusiunile asupra destinelor individuale, nu înregistrează niciodată imagini care se referă direct la condiția muncitorilor. Nici atunci când descrie vizita făcută de el la Manchester, unde cartierele muncitorești și lucrul în fabricile textile ofereau tabloul cel mai dramatic, el nu reușește să spună ce a văzut, ca și cum o cenzură lăuntrică i le-ar fi șters din amintire.
Puțin după el, vizitează Manchester-ul Carlyle: senzația care i se imprimă cel mai puternic în minte și care va reveni de mai multe ori în opera sa, la început cu accente de neliniște, apoi de exaltare, este uriașul zgomot care îl trezea pe neașteptate în zori, fără ca pe moment să priceapă de la ce provenea: de la miile de războaie de țesut pornite toate în același timp.
Va trebui să așteptăm ca un tânăr neamț, fiul proprietarului uneia dintre fabricile textile, să scrie un studiu faimos, pentru ca Manchester-ul, acel Manchester, să devină modelul cel mai tipic și cel mai negativ de oraș industrial. Pentru că numai el, Friedrich Engels, întrunea condițiile care le lipseau celorlalți: o privire din afară (întrucât era străin) dar și dinăuntru (întrucât aparținea lumii patronilor), o atenție negativă proprie filozofiei lui Hegel în care se formase, o determinare critică și demistificatoare spre care îl ducea orientarea lui socialistă.
Am rezumat aici recentul volum al unui cercetător american (Steven Marcus, Engels, Manchester and the Working Class, Random House, 1974) care reconstituie felul în care tânărul Engels reușește în prima sa carte să vadă și să descrie ceea ce ceilalți aveau dinaintea ochilor dar își ștergeau din minte. Intenția lui Steven Marcus – un critic literar care cercetează cu inteligență texte străine de literatură – este aceea de a depista geneza unei imagini care este concomitent vizuală și conceptuală, și care, de îndată ce capătă expresie devine imediat evidentă și inconfutabilă, dar care este rezultatul unui proces cognitiv nu tocmai evident și „firesc” cum poate părea.
Exemplul orașului Manchester studiat de Marcus îmi servește ca să-mi ilustrez retrospectiv ideea pe care încercam să o formulez cu privire la zilele noastre. Mă gândesc la atâtea orașe italiene care în lunile acestea s-ar zice că încearcă să se privească în față, după ani întregi în care au umblat orbește. Noi administrații înlocuiesc acum proasta guvernare care a durat decenii întregi: o perioadă lungă care a cunoscut urbanizarea unor mase enorme de oameni, fără niciun plan care să prevadă asimilarea lor, o epocă în care forța interesului privat, fie el vădit sau ascuns, a corodat orice tentativă de dezvoltare cu sens. Astăzi începem să privim orașul cu ochi noi și ne trezim că avem dinainte un oraș schimbat, în care compoziția socială, densitatea locuitorilor pe metru pătrat construit, dialectele, morala publică și familială, distracțiile, stratificările pieței, ingeniozitatea de a suplini deficiențele serviciilor, de a muri sau supraviețui în spitale, de a învăța în școli sau pe stradă, toate sunt elemente care compun o hartă complicată și fluidă, greu de redus la esențialitatea unei scheme. Însă de aici trebuie pornit pentru a înțelege – unu – cum e alcătuit orașul, și – doi – cum poate fi el realcătuit.
Într-adevăr, clarviziunea critică a negativității unui proces de-acum avansat nu mai poate fi de ajuns: țesutul acesta, cu părțile lui vitale (de o vitalitate doar biologică, nu și rațională) și cu părțile lui dezagregate sau canceroase, este materialul din care va căpăta formă orașul de mâine, în bine sau în rău, după cum vom dori, dacă vom fi știut să vedem și să intervenim astăzi, sau, în caz contrar, după cum nu vom dori. Cu cât imaginea pe care o vom avea astăzi va fi mai negativă, cu atât va trebui să proiectăm o viitoare posibilă imagine pozitivă spre care să tindem.
Acestea fiind spuse, subliniind necesitatea de a lua în calcul că sub același nume de oraș se succed și se suprapun în fapt orașe diferite, nu trebuie să pierdem din vedere care a fost elementul de continuitate pe care orașul l-a perpetuat de-a lungul întregii sale istorii, cel care l-a deosebit de alte orașe și i-a conferit sens. Orice oraș are un „program” propriu implicit pe care el trebuie să și-l regăsească ori de câte ori îl pierde din vedere, cu riscul extincției sale. Anticii reprezentau spiritul orașului, cu precizia și imprecizia pe care o comportă o asemenea operație, evocând numele zeilor care prezidaseră la fundarea lui: nume care echivalau cu personificările unor aptitudini vitale ale comportamentului uman și care trebuiau să garanteze vocația profundă a orașului, sau cu personificări ale unor elemente de mediu, o apă curgătoare, o structură a terenului, un tip de vegetație, care trebuiau să garanteze persistența imaginii lui de-a lungul tuturor transformărilor succesive, ca o formă estetică dar și ca emblemă a unei societăți ideale. Un oraș poate trece prin calamități și evuri medii, poate vedea neamuri diferite succedându-se în casele lui, își poate vedea casele schimbându-se piatră cu piatră, însă, la momentul potrivit, el trebuie, sub diverse forme, să-și regăsească zeii.

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 3, martie 2023, anul XIII)

* Traducerea noastră urmează versiunea din volumul Italo Calvino, Saggi 1945-1985, I Meridiani, Arnoldo Mondadori Editore, 1995, pp. 346-350.