Umorul lui Calvino

În seria dedicată centenarului lui Italo Calvino propun în acest număr un text scurt, pe care l-aș intitula Umorul lui Calvino. Este vorba despre răspunsul dat de Calvino la ancheta cu titlul Literatura de șezut, cu privire la sedentarismul profesiei de scriitor, lansată de Guido Ceronetti. Răspunsul a apărut în revista „Il Caffè”, XVII, 3 oct/dec. 1970, iar traducerea noastră urmează versiunea oferită de ediția Italo Calvino, Saggi 1945-1985, a cura di Mario Barenghi, Arnoldo Mondadori Editori (col. I Meridiani), Milano, 1995, pp. 1792-1794.
Printre caracteristicile creației literare a lui Italo Calvino se numără și următoarele două: una tematică, anume interesul constant pentru știință, cealaltă stilistică, privirea din afară, prietenos zeflemitoare, asupra subiectelor grele ale omenirii și asupra propriei persoane, anume acea leggerezza pe care o teoretiza în Lecțiile americane și o recomanda literaturii secolului XXI. Ele se regăsesc în toate operele de maturitate ale scriitorului Calvino, mai puțin sau aproape deloc în eseurile și articolele sale pe varii teme, îndeosebi literare, publicate în periodice, apoi strânse în volume. Faptul că ele se află îmbinate în acest mic text – care răspunde și el exigenței numită rapidità în aceleași Lecții americane – face din această pastilă literară, în contextul eseurilor, aproape un unicat. Un unicat care, așa cum se vede, anticipează cu cincisprezece ani (Lecțiile americane, scrise în anul morții 1985, rămase neterminate și publicate postum cu subtitlul Șase propuneri pentru următorul mileniu – apărute și în limba română în frumoasa traducere a Oanei Boșca-Mălin, Humanitas, 2019) preceptele privind literatura viitorului. Îl oferim cititorilor noștri cu titlul din volumul sursă, cu convingerea că vor găsi în el un concentrat al celui mai tipic umor calvinian.  

                                                   
Literatura de șezut

A sta jos este fără îndoială rău, dar cu siguranță că nici a merge călare nu era mai igienic. Scriitorii și călăreții au în comun, printre multe altele, faptul că își silesc trupul să adopte o poziție nenaturală. Oricum, tot e mai bine să stai jos decât în picioare, ca să faci varice. În realitate, toate necazurile omului vin din hotărârea de a deveni biped, în vreme ce natura îi impusese să-și distribuite greutatea pe toate cele patru membre. Trebuie însă spus că făcând asta strămoșii noștri și-au dezvoltat abilitatea manuală, eliberând mâinile de funcția locomotorie și făcând în felul acesta posibilă istoria omenească. Dar eu cred că echilibrul perfect a fost atins în lunga perioadă a trăitului în copaci. Deși atunci mâinile, trebuind să se agațe de ramuri, nu erau pe deplin disponibile pentru tehnică și artă, feluritele structuri ale crengilor impuneau trupului uman mereu alte poziții, prilejuind astfel nașterea unor talente mereu noi. Să ne gândim numai cât de tare civilizațiile agricole au umilit inteligența piciorului, înlesnind triumful unei obtuze spițe de oameni cu talpa aderentă la sol cu o înverșunare neghioabă și născătoare de bătături, blocând căile selecției naturale pentru cei dotați cu tălpi apucătoare, versatile, harnice, cu degete sprintene, de o nervozitate tactilă, muzicale.
Însă glaciațiunile, care ne-au alungat din copaci osândindu-ne la o viață care nu ni se potrivește, au fost un eveniment ireversibil. Nu ne mai putem întoarce înapoi. Am construit o lume pentru bipezi stând pe șezut care nu mai are nimic de-a face cu trupul nostru, o lume a cărei ereditate va crea organisme mai apte să supraviețuiască în ea. Petrecându-mi eu mare parte din viață așezat la masa de scris, forma pe care mi-ar conveni cel mai bine s-o adopt ar fi cea de șarpe. Înfășurat în inelele lui șarpele își distribuie greutatea uniform în tot corpul și poate să transmită orice mișcare cât de mică în întreg trupul, menținându-l în funcție chiar fără să se deplaseze. Îmi dau seama că un eu-însumi-șarpe, nedispunând pentru toate operațiile așa-zis manuale decât de coadă, și-ar vedea diminuate unele capacități fizico-mentale legate de digitație, începând cu dactilografierea unor lucrări de interes public, trecând apoi la socotirea pe degete, la roaderea unghiilor etc.
Iar atunci forma perfectă ar fi cea a caracatiței, a celenteratelor, la care redundanța membrelor cu extremă versatilitate locomotorie-apucătoare-posturală ar stimula apariția unor noi talente de operare, unor noi metodologii și aptitudini. Caracatițele, în primul rând, pot conduce prea bine o mașină. E limpede așadar că locul nostru va fi luat de caracatițe; lumea pe care am făurit-o e făcută după chipul și asemănarea lor; noi am muncit pentru ele.

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)