Italo Calvino: „De ce să-i citim pe clasici”

Continuând seria de evocări închinată centenarului lui Italo Calvino propun aici, în avanpremieră, un text devenit canonic, care va face parte din volumul de eseuri pe care îl pregătește editura Humanitas pentru celebrarea marelui scriitor. Inițial textul a apărut în săptămânalul L’Espresso, numărul din 28 iunie 1981, cu titlul Italiani, vi esorto ai classici (Italieni, vă îndemn spre clasici), devenind apoi titlul culegerii de eseuri publicată de editura Mondadori în 2017. Traducerea de mai jos urmează versiunea din cea mai completă ediție a operelor neficționale ale scriitorului, anume Italo Calvino, Saggi. 1945-1985, a cura di Mario Barenghi, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, I edizione I meridiani, 1995.


De ce să-i citim pe clasici

Să începem propunând o definiție.

1. Clasice sunt acele cărți despre care auzim că de obicei se spune: „Recitesc…” și niciodată „Citesc…”

Cel puțin așa se întâmplă cu persoanele presupuse a fi „foarte citite” ; nu cu tinerii, la care vârsta face ca întâlnirea cu lumea și cu clasicii ca parte a lumii să nu poată fi decât o primă întâlnire.
Prefixul iterativ de dinaintea verbului „a citi” poate semnala însă și un strop de ipocrizie din partea celor care se rușinează să admită că n-au citit o carte faimoasă. Ca să-i liniștim e de-ajuns să observăm că oricât de vaste ar putea fi lecturile care-l „formează” pe om, rămâne întotdeauna un număr enorm de opere fundamentale necitite.
Să ridice mâna cine l-a citit în întregime pe Herodot sau pe Tucidide. Dar pe Saint-Simon? Dar pe cardinalul de Retz? Dar până și marile cicluri romanești ale secolului al XIX-lea sunt mai degrabă pomenite decât citite. În Franța, Balzac începe prin a fi citit la școală și, socotind numărul edițiilor în circulație, s-ar spune că e citit în continuare și după aceea. Dar în Italia, dacă am face un sondaj, mă tem că Balzac ar fi pe ultimele locuri. Cititorii pasionați de Dickens sunt în Italia o elită restrânsă de inși care, când se întâlnesc, încep imediat să-și reamintească personaje și episoade, de parcă ar fi vorba de niște cunoștințe. Cu ani în urmă, pe când era profesor în America, Michel Butor, plictisit să-i întrebe pe toți despre Emile Zola, pe care nu-l citise niciodată, s-a hotărât să citească întreg ciclul Rougon-Macquart. A descoperit că era cu totul altfel decât credea el: era o fabuloasă genealogie mitologică și cosmogonică, pe care a descris-o într-un splendid eseu.
Spun asta ca să se știe că a citi pentru prima dată la maturitate o mare operă este o plăcere nemaipomenită: una altfel (nu putem ști dacă mai mică sau mai mare) decât dacă ar fi citit-o la tinerețe. Tinerețea transmite lecturii, ca și oricărei alte experiențe, o savoare specială și o importanță deosebită; în vreme ce la maturitate apreciem (sau ar trebui să apreciem) mai mult detaliile, nivelurile, înțelesurile. Atunci putem încerca o altă definiție:

2. Se numesc clasice acele cărți care constituie o bogăție pentru cei ce le-au citit și iubit; dar constituie o bogăție la fel de mare pentru cine își rezervă norocul de a le citi pentru prima dată în condițiile cele mai propice pentru a le gusta.

 Într-adevăr, lecturile făcute la tinerețe pot fi mai puțin profitabile, pentru că intervine nerăbdarea, distracția, lipsa de experiență în domeniu, lipsa experienței de viață. Pot fi (eventual simultan) formative, în sensul că modelează experiențele viitoare, furnizând modele, cadre, termeni de comparație, scheme de clasificare, scări de valori, paradigme de frumusețe: lucruri care toate continuă să acționeze chiar dacă ne aducem aminte prea puțin sau deloc de opera citită la tinerețe. Recitind cartea la maturitate, e posibil să regăsim aceste constante care fac de-acum parte din mecanismele noastre interioare și cărora le uitasem originea. Cartea pe care o uităm, dar care lasă în urma ei un germene, are o forță specială. Atunci, definiția pe care i-am putea-o da va fi:

3. Sunt clasice acele cărți care exercită o influență deosebită, fie rămânând de neuitat, fie ascunzându-se în pliurile memoriei și mimetizându-se ca inconștient colectiv sau individual.

Din cauza asta, în viața adultă ar trebui să existe un timp anume dedicat revizitării celor mai importante lecturi din tinerețe. Dacă operele au rămas la fel (dar și ele se schimbă, în lumina altei perspective istorice), noi cu siguranță ne-am schimbat, iar întâlnirea cu ele devine un eveniment complet nou.
Așadar, n-are importanță dacă folosim verbul „a citi” sau „a reciti”. Am putea atunci spune:

4. La un clasic orice recitire este o descoperire ca la prima lectură.

5. La un clasic orice primă citire este de fapt o recitire.

Definiția 4 poate fi considerată un corolar al acesteia:

6. Un clasic este o carte care nu termină niciodată să spună ce are de spus.

Definiția 5 trimite în schimb la o formulă mai explicativă, precum:

7. Clasice sunt acele cărți care sosesc la noi purtând în ele urmele lecturilor care au precedat-o pe a noastră, iar în spatele lor urma pe care au lăsat-o în cultura sau în culturile pe care le-au străbătut (sau, mai simplu, în limbaj sau în obiceiuri).

Lucrurile acestea sunt valabile atât pentru clasicii antici, cât și pentru moderni. Dacă citesc Odiseea, eu citesc textul lui Homer, dar nu pot uita tot ce au ajuns să însemne aventurile lui Ulise de-a lungul secolelor, și nu pot să nu mă întreb dacă aceste înțelesuri erau implicite în text sau sunt numai incrustații, deformări sau dilatări. Citind Kafka, nu pot să nu împărtășesc sau să resping legitimitatea adjectivului „kafkian”, pe care îl auzim la tot pasul, aplicat și când se potrivește, și când nu. Dacă citesc Părinți și copii de Turgheniev sau Demonii de Dostoievski, nu pot să nu cuget cum acele personaje au continuat să se reîntrupeze până în zilele noastre.
Citirea unui clasic trebuie să ne ofere o anume surpriză față de imaginea pe care o aveam deja despre el. Din această pricină nu vom înceta niciodată să recomandăm citirea textelor propriu-zise, lăsând pe cât posibil deoparte bibliografia critică, comentariile, interpretările. Școala și universitatea ar trebui să ne facă să înțelegem că nicio carte care vorbește despre o altă carte nu spune mai mult decât spune cartea cu pricina; în schimb, ele fac totul ca să ne convingă de contrariul. O foarte răspândită răsturnare a valorilor face ca introducerea, aparatul critic, bibliografia să fie folosite ca o perdea de fum care ascunde ceea ce textul are de spus și poate spune numai dacă este lăsat să vorbească fără interpuși care pretind că știu mai bine ca el. Putem atunci conchide:

8. Clasică este o operă care provoacă necontenit o pulbere de abordări critice, de care ea se scutură și se eliberează.

O operă clasică nu ne învață neapărat ceva ce nu știam; uneori descoperim în ea ceva ce știusem dintotdeauna (sau crezusem că știm), dar nu știam că ea o spusese pentru prima dată (sau că se leagă într-un mod special de ea). Iar aceasta este și ea o surpriză care produce o mare satisfacție, ca întotdeauna când descoperim o origine, o relație, o apartenență. Din toate astea putem deduce o definiție de genul:

9. Clasice sunt cărțile pe care, cu cât credem că le cunoaștem mai bine din auzite, cu atât citindu-le cu adevărat le descoperim neașteptate, inedite, noi.

Firește lucrul acesta se întâmplă când un clasic „funcționează” ca atare, adică stabilește o relație personală cu cititorul. Dacă scânteia nu se aprinde, nu-i nimic de făcut: clasicii nu se citesc din datorie sau respect, ci numai din iubire. Asta cu excepția școlii: școala trebuie, de bine de rău, să te facă să cunoști un număr de clasici dintre care (sau în raport cu care) tu să poți apoi să-ți recunoști clasicii „tăi”. Școala trebuie să-ți ofere instrumentele cu ajutorul cărora să poți alege; însă alegerile care contează sunt cele care au loc în afara oricărei școli și după ea.
Numai lecturile dezinteresate te pot face să nimerești cartea care devine „cartea ta”. Cunosc un istoric al artei foarte bun, om cu lecturi extrem de vaste, care dintre toate cărțile citite și-a concentrat cea mai profundă predilecție pe Clubul Pickwick, și cu orice ocazie citează replici din acest roman al lui Dickens, și fiecare fapt de viață îl asociază cu episoade din acea carte. Încetul cu încetul el însuși, universul și adevărata filozofie au căpătat pentru el chipul Clubului Pickwick într-o identificare absolută. Ajungem astfel la o idee nespus de înaltă și exigentă despre un clasic:

10. Se numește clasică o carte care se configurează ca echivalent al unui univers, asemeni străvechilor talismane.

Cu această definiție ne apropiem de ideea cărții totale, așa cum o visa Mallarmé. Însă cu un clasic se poate stabili un raport la fel de puternic, dar de opoziție, de antiteză. Tot ceea ce Jean-Jacques Rousseau gândește și face mă interesează profund, dar totul îmi inspiră o dorință irepresibilă de a-l contrazice, de a-l critica, de a mă certa cu el. Asta ține de o antipatie personală la nivel temperamental, iar pentru asta ar fi de-ajuns să nu-l citesc, și totuși nu mă pot abține să-l consider unul dintre autorii mei. Atunci aș spune așa:

11. Clasicul „tău” este acela care nu te poate lăsa indiferent și care te ajută să te definești pe tine însuți în raport sau în contrast cu el.

Cred că nu e nevoie să mă justific că folosesc termenul de „clasic” fără să țin seama de vechime, de stil sau de autoritate. (Cu privire la istoria tuturor acestor accepții ale termenului vezi exhaustiva prezentare a lemei din Enciclopedia Einaudi, vol. III, datorată lui Franco Fortini). Ceea ce distinge, în această discuție, o carte clasică este poate numai un efect de rezonanță, valabil pentru o operă antică la fel ca pentru una modernă, care însă ocupă deja un anumit loc în continuitatea culturală. Atunci am putea spune așa:

12. Clasică este o carte care vine înainte de alte cărți clasice; dar cine a citit înainte altele, iar apoi o citește pe aceea, îi recunoaște imediat locul în genealogie.

Odată ajuns aici nu mai pot amâna chestiunea decisivă, anume ce relație stabilim între lectura clasicilor și toate celelalte lecturi. Chestiunea aceasta e legată de întrebări precum: „De ce să-i citim pe clasici în loc să ne concentrăm pe lecturi care ne fac să înțelegem mai bine vremurile noastre?” și „Unde să găsim timpul și răgazul pentru a-i citi pe clasici, acum când suntem năpădiți de o avalanșă de tipărituri despre actualitate?”.
Sigur, nimic nu ne împiedică să ne închipuim un ins preafericit care își dedică timpul hărăzit lecturii citindu-i doar pe Lucrețiu, Lucian, Montaigne, Erasmus, Quevedo, Marlowe, Discours de la Méthode, Wilhelm Meister, Coleridge, Ruskin, Proust, Valéry, divagând pe alocuri spre Murasaki sau spre saga islandeză. Iar toate astea fără a trebui să scrie recenzii despre ultima reeditare, nici publicații pentru concursul la catedră, nici să facă munci editoriale cu scadențe care bat la ușă. Un asemenea ins fericit, ca să-și respecte dieta fără nicio încălcare, ar trebui să se abțină de la citirea ziarelor, de la tentația de a citi ultimul roman publicat sau ultima anchetă sociologică. Rămâne de văzut cât ar fi de îndreptățit și de profitabil un asemenea rigorism. Actualitatea o fi ea banală și urâtă, dar este totuși locul în care ne situăm ca să putem privi înainte și înapoi. Pentru a-i putea citi pe clasici trebuie totuși să stabilești „de pe ce poziție” îi citești, altminteri atât cartea, cât și cititorul se pierd într-un nor atemporal. Iată, așadar, că randamentul maxim al citirii clasicilor îl are acela care știe să o alterneze, într-un dozaj înțelept, cu lectura de actualitate. Acesta nu presupune neapărat un calm și un echilibru interior: el poate fi și rodul unei nerăbdări nervoase, al unei răbufniri de nemulțumire.
Idealul ar fi poate să percepi realitatea ca zumzetul de afară, care ne avertizează că s-a blocat circulația, că s-a schimbat vremea, în vreme ce noi urmărim discursul clasicilor care se aude limpede și răspicat în cameră. Dar nu-i puțin nici dacă prezența clasicilor e resimțită ca un vuiet îndepărtat, dincolo de camera invadată de actualitate precum de televizorul dat la maxim. Atunci să adăugăm:

13. Este clasic tot ce tinde să coboare realitatea la nivelul unui zgomot de fond, dar care totodată nu se poate lipsi de acest zgomot.

14. Este clasic tot ce persistă ca zgomot de fond, chiar și acolo unde actualitatea cea mai incompatibilă este întru totul stăpână.

Rămâne totuși faptul că citirea clasicilor pare a fi în contradicție cu ritmul nostru de viață, care nu cunoaște timpii lungi, respirația otium-ului umanist; și este în contradicție și cu eclectismul culturii noastre, care nu ar ști să întocmească un catalog al clasicilor care ni se potrivește nouă personal.
Condițiile ideale erau pe deplin îndeplinite în cazul lui Leopardi, dată fiind viața lui în palatul familiei, dat fiind cultul antichității grecești și latine și formidabila bibliotecă transmisă de tatăl său, Monaldo, care adăugase anticilor întreaga literatură italiană și pe cea franceză, cu excepția romanelor și a noutăților editoriale în general, oricum marginalizate, îngăduite doar spre mângâierea surorii Paolina („Stendhal al tău” îi scria el). Iar neostoita curiozitate științifică și istorică Giacomo și-o satisfăcea cu ajutorul unor texte care nu erau chiar up to date: obiceiurile păsărilor de la Buffon, mumiile lui Frederik Ruysch de la Fontenelle, călătoria lui Columb de la Robertson.

Astăzi o educație clasică precum cea a tânărului Leopardi este de neconceput, iar biblioteca contelui Monaldo a explodat. Vechile titluri au fost decimate, dar cele noi s-au înmulțit proliferând în toate literaturile și culturile moderne. Nu ne mai rămâne decât să ne inventăm fiecare o bibliotecă ideală de clasici ai noștri; și aș spune că jumătate din ea ar trebui să conțină cărți pe care le-am citit și care pentru noi au contat, și o jumătate, cărți pe care ne propunem să le citim și despre care presupunem că pot conta. Și să lăsăm o parte goală pentru surprize, pentru descoperiri ocazionale.
Îmi dau seama că Leopardi este singurul nume din literatura italiană pe care l-am citat. E efectul exploziei bibliotecii. Acum ar trebui să rescriu tot articolul făcând să reiasă cât se poate de limpede cum ne ajută clasicii să înțelegem cine suntem și unde am ajuns, iar atunci italienii sunt indispensabili ca să-i putem compara cu străinii, iar străinii sunt indispensabili ca să-i comparăm cu italienii.
Pe urmă ar trebui să-l rescriu încă o dată ca să nu se creadă că trebuie să citim clasicii pentru că ei „servesc” la ceva. Singura rațiune care se poate găsi este aceea că a-i citi pe clasici e mai bine decât a nu-i citi.

Prezentare şi traducere de Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2023, anul XIII)