Din seria eseurilor lui Calvino: „De ce scrieți?”

Continuăm seria eseurilor lui Calvino cu răspunsul dat de marele scriitor la o întrebare pe cât de fundamentală și de cuprinzătoare, pe atât de grea și de stânjenitoare: De ce scrieți? Întrebarea era miezul unei anchete întreprinse de ziarul francez «Libération» (Pourquoi écrivez-vous? 400 écrivains répondent), întrebare adresată unui număr de 400 de scriitori din toată lumea, probabil din dorința de a obține o viziune unitară despre rațiunile literaturii în acel an 1985, în realitate testând mai degrabă conștiința de sine a scriitorilor din acea perioadă. Răspunsul lui Calvino a apărut, ușor reelaborat, în cotidianul italian «La Repubblica», numărul din 31 mart.-1 apr. 1985. Îl oferim cititorilor în traducerea noastră care respectă versiunea italiană din volumul Italo Calvino, Saggi. 1945-1985, a cura di Mario Barenghi, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, I edizione I Meridiani, 1995, pp. 1861-1865. Răspunsul lui Calvino ni se pare cu atât mai semnificativ cu cât el vine la sfârșitul vieții lui (avea să moară la scurt timp, în același an), drept care el dezvăluie pe deplin scepticismul, relativismul și modestia sau, mai bine zis, îndoiala de sine care îi caracterizează ultimii ani de viață, dar și deoarece el dezvăluie, mai degrabă decât rațiunile scrisului, procedeele specifice laboratorului său de creație.

De ce scrieți?

„Timp de mai multe luni cotidianul parizian «Libération» a pregătit numărul special din 22 martie. Scriitorilor din întreaga lume li s-a pus întrebarea „De ce scrieți?”. Ancheta amintea de un precedent istoric: un număr din noiembrie 1919 al revistei «Littérature» a lui Breton, Aragon și Soupault. Aceeași întrebare fusese pusă și atunci, într-o epocă în care cataclismele și mișcările de tasare răvășeau nu numai arta și literatura ci toate aspectele vieții și ale gândirii. Această trimitere era implicită în invitația lansată de «Libération» și nu știu dacă voia să stabilească o paralelă între epoca aceea și a noastră, după ce anii ’60 dăduseră impuls, mai ales în cultura franceză, unor inovații fundamentale (unde unul din caii de bătaie fusese însăși noțiunea de écriture), și după recenta atenuare a tuturor radicalismelor. E de ajuns să comparăm primele și ultimele decade ale secolului pentru a ne simți propria epocă docilă și cenușie atât în ce privește impulsurile novatoare cât și în cele normalizatoare; dar marea noutate este că acest mers domol (cel puțin în aparență) nu ne întristează defel și că nu nutrim nici o clipă nostalgia unor vremuri mai agitate, într-atât suntem de convinși că nu ne putem aștepta la altceva decât la rău.

Poate oare această stare de spirit să se reflecte în răspunsurile la întrebarea: “Pourquoi écrivez-vous?”. Fapt e că în multe dintre răspunsurile date predomină gestul instinctiv de a ne apăra de o întrebare atât de vastă, de pretenția de a aborda probleme prea generale. În acest sens răspunsul lui Samuel Beckett este – cum era de așteptat – scurt și exemplar: constă în numai trei silabe ale unei expresii colocviale : “Bon qu’à ça”. (Nu-s bun de altceva).
În cele ce urmează mă voi limita să vă informez cum m-am descurcat eu. Presat cu politețe de insistența epistolară și telefonică a redactorilor revistei și a prietenilor însărcinați să mă convingă după ce mă asiguraseră că răspunsul putea fi și scurt, nu-mi rămânea decât să-mi fac curaj și să înfrunt sentimentul mortificant pe care mi-l insufla întrebarea: de ce scriu?

Tocmai începusem să-mi storc creierii când mi-a sosit cartea lui Primo Levi Meseria altora și văd că unul dintre primele capitole se intitulează – ce să vezi! – tocmai De ce se scrie?, un text născut probabil ca răspuns la o anchetă asemănătoare. Întrebarea, formulată mai impersonal (se scrie în loc de scrieți) îi dădea prilejul lui Levi să facă o listă argumentată (cu mintea lui echilibrată și atotînțelegătoare) a motivațiilor bune sau mai puțin bune care îndeamnă lumea să scrie. La început erau motivele pe care el le împărtășea cel mai mult, pe urmă veneau cele față de care avea rezerve, și sfârșea cu cele pe care le simțea străine.
Motivațiile luate în considerație de Primo Levi erau în număr de nouă. Scriem: 1) pentru că simțim pornirea sau nevoia de a o face; 2) ca să ne distrăm sau să-i distrăm pe alții; 3) ca să învățăm ceva pe cineva; 4) ca să facem lumea mai bună; 5) ca să ne facem cunoscute ideile (variantă a precedentei); 6) ca să scăpăm de angoasă; 7) ca să ajungem faimoși; 8) ca să ajungem bogați; 9) din obișnuință (motivație lăsată la urmă pentru că este “cea mai jalnică dintre toate”).

Având la dispoziție lista aceasta mi se părea că sarcina mea devenea mult mai ușoară, pentru că aveam o bază de la care să încep să reflectez metodic. Dar mi-am dat seama curând că dificultățile nu dispăruseră: ce puteam spune eu, de vreme ce pe mine scrisul mă costă mereu efort, este o violență asupra mea, și nu mă distrează câtuși de puțin? (Chiar dacă a-l distra pe cititor, sau măcar a nu-l plictisi, este prima datorie socială căreia socotesc că trebuie să-i fac față). În plus nu cred că am vreo vocație pedagogică; nu mă încred în cine vrea să facă lumea mai bună; nu mă încred în mod special în ideile mele, care prea ades s-au dovedit greșite; etc. Pe scurt, a răspunde la această anchetă echivala cu o cădere în depresie.
Vă scutesc de celelalte cugetări de același soi pentru a nu contraveni imperativului social enunțat înainte, și trec imediat la expunerea celor trei motivații pe care le-am transmis revistei «Libération» drept concluzii ale examenului meu de conștiință.

De ce scriu?

1) Pentru că nu mă satisface ce am scris până acum și aș vrea întrucâtva să corectez, să completez, să propun o alternativă. În acest sens, n-a existat o „primă dată” în care m-am apucat să scriu. Să scriu a însemnat mereu pentru mine să șterg ceva ce scrisesem și să pun în loc ceva ce nu știu dacă voi reuși să scriu.

2) Pentru că citindu-l pe X (un antic sau un contemporan) mă gândesc: “Ah, ce mi-ar plăcea să scriu ca X. Păcat că asta îmi depășește posibilitățile!”. Atunci încerc să îmi imaginez lucrul acela imposibil, mă gândesc la cartea pe care n-o s-o scriu niciodată dar pe care mi-ar plăcea s-o citesc, s-o așez într-un raft ideal alături de alte cărți pe care le iubesc. Și atunci iată că în mintea mea începe să mijească un cuvânt, o frază… Din acel moment nu mă mai gândesc la X, și la niciun alt model posibil. Mă gândesc la cartea aceea, la cartea pe care n-am scris-o încă și care ar putea fi cartea mea! Și încerc s-o scriu...

3) Ca să aflu ceva ce nu știu. Nu mă refer aici la arta scrisului, ci la altele: la vreo cunoștință sau competență specifică, sau la acea cunoaștere generală pe care o numim „experiență de viață”. Nu dorința de a-i învăța pe alții ce știu sau cred că știu eu e cea care îmi trezește cheful de a scrie, ci dimpotrivă, este conștiința dureroasă a incompetenței mele. Primul meu impuls ar fi, așadar, să scriu pentru a mima o competență pe care nu o am? Dar pentru a fi în stare să mimez trebuie într-un fel sau altul să acumulez informații, noțiuni, observații, trebuie să reușesc să-mi imaginez lenta acumulare a unei experiențe. Iar asta n-o pot face decât în pagina scrisă, unde sper să capturez o urmă cât de mică a unei cunoașteri sau a unei înțelepciuni de care în viață m-am atins în treacăt și pe care am pierdut-o îndată.”