Din seria eseurilor lui Calvino: „Am fost și eu stalinist?”

Am început acest serial de eseuri ale lui Calvino pentru a comemora 100 de ani de la nașterea acestui mare prozator al secolului XX. Între timp însă selecția de eseuri propusă de mine a apărut în volum în cunoscuta colecție „Biblioteca Italiană” a editurii Humanitas și lansată cu succes la recenta ediție bucureșteană a Bookfest de la sfârșitul lunii mai. Dar încă mai de curând, pe 10 iunie, colecția și-a pierdut unul dintre coordonatori, profesorul, eseistul și marele prieten care a fost Nuccio Ordine. De aceea tot ce voi scrie de aici înainte și va avea tangență cu această colecție – pe care o voi duce mai departe – trebuie înțeles ca un omagiu și o comemorare a acestui mare umanist.
Revenind, însă, la Calvino, anul acesta continuă să-i fie dedicat lui. Pentru numărul de față, dintre numeroasele sale eseuri am ales unul legat de presiunea politică din aceste zile, de întrebările pe care le deșteaptă evenimentele de la granițele noastre, despre nelămuritele reminiscențe ale regimului stalinist în Rusia de astăzi. Pentru că nu trebuie uitat că mare parte din intelectualitatea occidentală, în speță cea italiană, după al Doilea Război Mondial simțea că se eliberează de o dictatură de dreapta aderând la o stânga comunistă care își avea modelul, impulsul și controlul în Rusia lui Stalin. Calvino, ca mulți alți scriitori italieni, a fost și el atunci comunist, iar despărțirea de acel crez și de acea militanță s-a petrecut îndată ce evenimentele (îndeosebi rebeliunea din Ungaria din 1956, reprimată de trupele sovietice) au arătat o altă față a comunismului iar informația a început să ajungă nealterată în Occident. Această desprindere a multor intelectuali italieni de comunism, ca și cea a lui Calvino, a implicat o serioasă autoanaliză și o interogare de substanță cu privire la propriile poziții față de mersul istoriei.
Mărturisirea de mai jos nu a venit nici imediat, nici spontan, ci ca răspuns al lui Calvino la o anchetă întreprinsă de importantul cotidian de stânga „La Repubblica” cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Stalin, și a fost publicată în numărul din 16-17 decembrie 1979. Traducerea noastră urmează versiunea din volumul Italo Calvino, Saggi. 1945-1985, a cura di Mario Barenghi, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, I edizione, I Meridiani, 1995, pp. 2835-2842.

“Am fost și eu stalinist?

Eu sunt unul dintre cei care au părăsit partidul comunist în 1956-1957 pentru că nu se destaliniza destul de repede. Dar ce spuneam oare când Stalin era încă viu și stalinismul era acceptat fără discuție în interiorul partidelor comuniste? Eram sau nu stalinist și eu? Mi-ar plăcea să pot spune: „Nu, nu eram” sau: „Eram, dar nu știam ce însemna asta”, sau „Credeam că sunt, dar nu eram de fapt deloc”. Simt că nici unul dintre aceste răspunsuri nu corespunde cu totul adevărului, deși un strop de adevăr e în fiecare. Dacă vreau să izbutesc să înțeleg și să explic ce gândeam eu atunci (lucru defel ușor, pentru că în atâția ani oricine se schimbă și i se schimbă și amintirile, amintirile de cum era odinioară) mai bine e să încep așa: „Da, am fost stalinist”, iar apoi să încerc să văd mai limpede ce voia să însemne asta.
În încadrarea problemei trec peste premisele ei subiective (felul în care în șocul produs de război un italian tânăr, lipsit de orice experiență și de informație politică se trezea peste noapte comunist) și obiective (Stalin care atunci însemna Stalingrad, Rusia care stăvilea marșul triumfal al lui Hitler și care se abătea ca o avalanșă de fier și de foc asupra Berlinului), nu pentru că n-ar fi importante, ci pentru că le putem considera subînțelese. Și ajungem la punctul cheie: cine era Stalin pentru noi, pentru mine? (E mai bine să vorbesc la singular și să văd după aceea dacă din această explorare a memoriei mele individuale se poate extrage vreo considerație de ordin general). Cine era Stalin între 1945 și 1953, aici, în acest Occident care căpătase formă în urma victoriei aliaților și a războiului rece? Ce imagine puteam reconstitui atunci din portretele oficiale toate la fel și din cvasi-absoluta invizibilitate a persoanei, din paginile scrise care se pogorau din când în când deasupra lumii ca niște oracole și din marea tăcere care era unicul răspuns la necontenitele osanale?
Imaginile lui Stalin pe care ți le puteai face de la o asemenea depărtare (depărtare fericită, dar nu toți o știau) erau mai multe: pentru mulți dintre comuniștii „de bază”, rămași în așteptarea orei H a revoluției, Stalin era garanția vie că această revoluție va veni. (Pe când adevărul era tocmai pe dos, dat fiind că Stalin tindea să excludă orice revoluție din afara sferei de influență directă a Uniunii Sovietice). Pe urmă era acel Stalin care spunea că proletariatul trebuia să preia drapelul libertăților democratice, trădat de burghezie, iar acesta era acel Stalin pe a cărui strategie se sprijinea partidul lui Togliatti și care părea să corespundă unei continuități istorice între revoluția burgheză și cea proletară, continuitate pe care o pecetluise alianța celor Trei (sau Cinci) Puteri împotriva Axei… Asta era Stalin pentru mine? Dar cum să suprapui această imagine peste toate aspectele care o contraziceau flagrant? Să încercăm o primă aproximare: stalinismul, cu toate că era un monolit, pentru comuniștii occidentali conținea un evantai, fie el și limitat, de posibilități politice, culturale și comportamentale oarecum divergente. Erau diverse feluri de a fi stalinist, dar regula jocului era că oricine susținea o anumită linie se presupunea că nu o prezintă ca alternativă la celelalte.
În ce mă privește, Stalin devenise un personaj în viața mea în clipa în care se lăsase fotografiat alături de Roosevelt și Churchill în fotoliile de nuiele de la Ialta. Ce avusese loc înainte, lupta cu Troțki, marile epurări, erau lucruri petrecute „înainte”, în care nu mă simțeam implicat. Desigur, misterul incredibilelor autoacuzații de la procesele din Moscova continua să arunce o umbră glacială (cu atât mai mult cu cât același scenariu se repeta la procesele de la Budapesta și Praga), dar uriașele ruguri ale războiului pare că micșoraseră toate celelalte ruguri și le absorbise într-o unică vâlvătaie, în climatul tragediei iminente. Chiar și marea traumă a celor care se aruncaseră în lupta politică înaintea noastră – pactul germano-sovietic din 1939 – se reechilibra în istoria anilor următori (cu condiția să n-o privești în detaliile ei, de altminteri puțin cunoscute în Italia). Istoria cu care voiam să mă identific eu era acea istorie care începea cu revolta împotriva nazi-fascismului care stăpânea Europa, și cu tot ce o anticipase în trecut. Stalin părea să reprezinte momentul în care comunismul devenise un fluviu uriaș, departe acum de turbulențele de la izvoare, un fluviu în care se vărsau toate curentele istoriei. Atunci, poziția mea aș putea-o situa astfel: atât stalinismul cât și antistalinismul meu și-au avut obârșia în același nucleu de valori. De acea, pentru mine ca și pentru mulți alții, apariția unei conștiințe antistaliniste n-a fost simțită ca o schimbare, ci ca o adeverire a propriilor convingeri.
Asta nu înseamnă că pentru mine nu exista și o altă istorie, incompatibilă cu această imagine. Aș prefera să trec drept susținătorul celui mai cinic machiavellism decât unul dintre cei care spun: „Crimele lui Stalin? Cine avea habar de ele? Eu n-aveam nici cea mai vagă idee.” Desigur, nimeni nu bănuia amploarea masacrelor (și chiar și astăzi orice nouă aproximare a milioanelor de victime o dezminte pe cea dinainte, prea optimistă) și nici nu avea cunoștință de mecanismul mărturisirilor grotești de la procesele politice (se căutau mai degrabă explicații subtile privind psihologia revoluționară, datorită căreia șefii căzuți în dizgrație și fără speranțe se autocalomniau ca să contribuie totuși la dezvoltarea socialismului; până și Koestler care scrisese pe acest subiect cartea cea mai impresionantă, păcătuia prin optimism), însă indiciile că se petrecea ceva nu lipseau – măcar pentru a înțelege că acolo existau multe zone obscure. Puteai să le iei în considerare sau nu: ceea ce nu e totuna cu a le crede sau nu. Eu, de exemplu, eram prieten cu Fanco Venturi, care știa destul de multe despre ce se petrecuse acolo și mi le povestea cu tot sarcasmul lui iluminist. Îl credeam? Sigur că îl credeam. Numai că mă gândeam că, fiind comunist, trebuia să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă decât a lui, cu o altă balanță a binelui și răului. Iar apoi, consecințele viziunii lui at fi însemnat să părăsesc mișcarea, organizația, masele etc. etc., să pierd posibilitatea de a participa la ceva care, pentru mine atunci, conta mai mult… Această netransmisibilitate a experienței, sau, să spunem, slaba eficiență a transmisibilității experienței continuă să fie una dintre realitățile cele mai descurajante în mecanismul istoric și social, nu e chip să împiedici o generație să-și astupe ochii, drept care istoria continuă să se miște din impulsuri incomplet stăpânite, din convingeri parțiale și neclare, din alegeri care nu sunt alegeri și din necesități care nu sunt necesități.
Aici pot încerca să-mi precizez propria definiție: stalinismul se considera necesar, lucrurile nu puteau merge altfel decât merseseră, chiar dacă istoria nu avea un chip prea plăcut. Numai atunci când am ajuns să înțeleg că și înăuntrul unei necesități de fier există un moment în care alegerea este posibilă, iar alegerile lui Stalin fuseseră în mare măsură dezastruoase, orice justificare a stalinismului devenea de negândit.
Firește, exista un teren pe care negativitatea stalinismului nu mi-o putea nicicum ascunde, iar terenul acela era chiar domeniul meu de activitate. Literatura și arta sovietică – după epuizarea perioadei revoluționare – erau de o neagră tristețe, estetica oficială constând în niște grosolane directive soldățești. Nefiindu-mi clar cum funcționa sistemul conducerii sovietice, înclinația mea era de a nu da vina direct pe Stalin (care în declarațiile lui „semnate” părea să fie mai deschis decât acoliții săi). Situația mi-o explicam așa: în anii în care în URSS conducerea comunistă se impusese în diversele sectoare ale culturii și ale vieții sociale, unele domenii avuseseră norocul să fie conduse de personalități creatoare în sens cu adevărat comunist, în vreme ce alte domenii – de pildă chiar literatura și arta, după diferitele decese și sinucideri bine cunoscute – intraseră pe mâna unor canalii și oportuniști. Ceva, mă rog, înțelesesem eu, dar nu ce era mai important: anume că în cultură tocmai sistemul stalinist era cel care impunea cu necesitate dominația canaliilor, și că acest sistem era o monarhie absolută și nu o conducere participativă.
Pentru a le bara drumul în politica culturală celor necinstiți credeam că era necesară, în propriul domeniu, o intervenție practică și teoretică neatacabilă politic și care să servească drept scară de valori pentru noua societate. Asta însemna să excluzi multe lucruri din propriul orizont: comunismul era o pâlnie strâmtă ce trebuia străbătută pentru a afla de cealaltă parte un univers infinit. Atunci pot adăuga acest corolar „postulatului necesității” enunțat înainte: stalinismul avea forța și limitele marilor simplificări. Viziunea asupra lumii luată în considerare de el era foarte redusă și schematică, dar înăuntrul ei se repropuneau alegeri și lupte menite să dea întâietate propriilor alegeri, prin care multe dintre valorile care se presupuneau excluse reveneau de fapt pe tapet.
În spatele tuturor acestor lucruri eu vedeam ca model operativ acea convergență extraordinară dintre intelectualii animați de spirit practic și inventiv și proletariatul cu exigența lui de înnoire, care fusese miracolul revoluției ruse. Faptul că această convergență (poate o moștenire naturală a tradiției revoluționare ruse și socialiste mai degrabă decât rezultatul intenției conștiente a lui Lenin și a bolșevicilor) durase doar câțiva ani, iar apoi fusese spulberată de Stalin, privându-i pe muncitori de orice putere revendicativă și decimându-i pe intelectuali prin teroare, l-am înțeles doar mai târziu. Iată că acum pot introduce un postulat cu valoare mai generală: stalinismul se prezenta ca linia de sosire a proiectului iluminist de a supune întreg mecanismul societății dominației intelectului. În vreme ce el era înfrângerea cea mai absolută (și poate ineluctabilă) a acestui proiect.
La acest lucru trebuie să adaug un detaliu mai personal: utopia mea de a ajunge la o concepție despre lume care să nu fie una ideologică. Atmosfera acelor ani era cu siguranță mai puțin ideologizată decât cea de acum, însă lumea în care mă mișcam eu era saturată de ideologie. Iar eu îmi făcusem ideea că ori de câte ori vorbea Stalin, ideologilor le stătea dumicatul în gât. Or asta îmi dădea o mare satisfacție. Mi se părea că Stalin era mereu de partea bunului-simț contra ideologiei. Această atitudine mi-a fost aspru criticată de prieteni, atunci și mai târziu, dar ea răspundea nevoii de a mă adresa interlocutorilor mei obișnuiți, foarte ideologizați. Greșeam, cel puțin în privința lui Stalin. Pentru că Stalin nu era defel depășirea ideologiei, pentru că superficialitatea mea mă îndemna să mă identific cu ideologismul cel mai rău, deoarece atunci când exemplele de gândire liberă vin de la un monarh ele nu contează câtuși de puțin, căci doar el și le poate permite, fiind rege. Așadar, la seria mea de concluzii mai adaug una: stalinismul părea să instituie primatul practicii asupra principiilor ideologice, în realitate însă silea ideologia să ideologizeze ceea ce de fapt se baza doar pe forță.
De-abia acum încep să înțeleg cum stăteau cu adevărat lucrurile. Mă refer la lucrurile dintre mine și Stalin, dintre mine și comunism. Patosul revoluționar, Octombrie roșu, Lenin, au fost întotdeauna pentru mine niște fantasme îndepărtate, fapte petrecute demult, irevocabile și irepetabile. Intrasem în problematica comunismului în timpul lui Stalin, dar motivat de istoria italiană, și îmi trebuia un efort continuu să vâr în tabloul meu Uniunea Sovietică. Despre democrațiile populare îmi făcusem destul de repede ideea că erau o trecere cât se poate de forțată și artificială, impusă din afară și de alții. Dar gândeam că în URSS fusese altfel, că acolo comunismul, odată depășită perioada durelor încercări de la început, devenise un soi de stare naturală, ajunsese la o anume spontaneitate, seninătate și înțelepciune matură. Proiectam asupra realității rudimentara simplificare a concepției mele politice, pentru care scopul final era acela de a regăsi, după ce trecuse prin toate deformările, nedreptățile și masacrele, un echilibru natural dincolo de istorie, dincolo de lupta de clasă, dincolo de ideologie, dincolo de socialism și de comunism.
De aceea în Jurnalul unei călătorii în URSS, publicat de mine în 1952 în cotidianul Unità, notam aproape numai observații mărunte privitoare la viața cotidiană, aspecte senine, liniștitoare, atemporale, apolitice. Această manieră nemonumentală de a prezenta Rusia sovietică mi se părea cea mai puțin conformistă. În schimb adevărata mea vină de stalinist a fost tocmai asta: pentru a mă apăra de o realitate pe care nu o cunoșteam, dar pe care întrucâtva o presimțeam și căreia nu voiam să-i dau un nume, colaboram prin limbajul meu neoficial care ipocriziei oficiale îi prezenta ca senin și zâmbitor ceva ce era de fapt dramatic, încordat și sfâșietor. Stalinismul era și masca dulceagă și bonomă care ascundea tragedia istorică în curs.
Bubuiturile de tunet din 1956 au desființat toate măștile și toate paravanele. Mulți dintre cei care s-au recunoscut în acel ceas al adevărului s-au reconectat pe urmă la tiparele revoluționare ale comunismului (și aproape toți au acceptat o nouă imagine mitică, cu aspecte diferite, dar nu mai puțin pasibile de mistificare: Mao Tze-dun). Alții au urmat calea mai practică, aceea de a recunoaște starea de fapt, pentru a încerca s-o reformeze, unii animați de un spirit raționalist, alții de simțul limitei, al răului care trebuia evitat, al relativității rezultatelor. Nu i-am urmat nici pe unii, nici pe alții: îmi lipsea și temperamentul, și convingerea necesare unui revoluționar, iar modestia orizontului meu reformator (al lumii socialiste sau a celei capitaliste) nu părea în stare să mă vindece de amețeala prăpastiei pe lângă care trecusem. Astfel, rămânând totuși prieten cu mulți, și din rândul unora și din al celorlalți, treptat am redus tot mai mult locul politicii în spațiul meu interior. (În vreme ce politica ocupa tot mai mult spațiu în lumea din afară.)
Poate că în experiența mea politica rămâne legată de acea situație-limită: de un sentiment de necesitate inflexibilă și de o căutare a diferitului și a multiplului într-o lume de fier. Așa că până la urmă voi spune: dacă am fost stalinist (chiar în felul meu), n-a fost o întâmplare. Există componente caracteriale proprii acelei epoci are fac parte din mine însumi: nu cred în nimic ce este ușor, rapid, spontan, improvizat, aproximativ. Cred în forța a ceea ce e lent, calm, obstinat, fără fanatisme și fără entuziasme. Nu cred în nici o eliberare, nici individuală, nici colectivă, care s-ar obține fără prețul unei autodiscipline, unei autoconstrucții, unui efort. Dacă cineva socotește că felul meu de a gândi este stalinist, ei bine, atunci nu-mi va fi greu să admit că în acest sens puțin stalinist mai sunt și acum.”

Smaranda Bratu Elian
(nr. 7-8, iulie-august 2023, anul XIII)