 |
|||
 |
|||
|
160 de ani de la nașterea lui Italo Svevo. Povestiri inedite în română
Smaranda Bratu Elian În Serenella I
Lumina ajungea încet să trezească culorile mlaștinei, ale canalului, ale plajei verzi a insulei. Întinderea imensă se luminase treptat toată în același timp. Soarele încă nu se vedea, dar lumina care se reflecta din cer se propaga fără obstacole pretutindeni în același timp. Dincolo de mlaștină se zărea orașul cu înfățișarea modestă pe care o are în partea aceea, părând un stup nelocuit. Contururile caselor se deslușeau clare, limpezi, de parcă noaptea le-ar fi spălat. Într-o atare întindere încremenirea, tăcerea, păreau absolute, neașteptate. La ora aceea, mlaștina bătea în roșu; văzută de aproape părea murdară, dezolată, părăsită cum era de mai multe ceasuri de apa ce continua să scadă. Canalul care despărțea mlaștina de insulă zâmbea de-acum, transformând într-o culoare fermă lumina încă palidă și era transparent și albastru, iar apoi din nou galben și roșu acolo unde, mai puțin adânc, atingea mlaștina. Pe plajă, reședința stăpânilor care din afară părea un șopron lung împărțit în mai multe secțiuni de acoperișurile ascuțite era încă închisă și tăcută. În schimb, spre deosebire de acesta, în partea aflată departe de mal, casa muncitorului Cimutti dădea unele semne de viață. La parter ardea o lampă slabă, iar în sobă focul se străduia să se aprindă. Apoi ușa s-a deschis și pe ea a ieșit Cimutti, un bărbat încă tânăr, slab, cu un cap mic acoperit de un păr des, negru, tuns scurt. Odată cu el a intrat în imagine frigul. Ca să se încălzească, bătea din picioare și făcea cruce cu mâinile. Probabil avea obiceiul să vorbească cu voce tare. A aruncat o privire plină de antipatie către casa stăpânilor și a zis: – Dacă leneșul ăla s-ar fi trezit, am fi putut deschide depozitul și aranja butoaiele [1] – În clipa aceea, pe tăcute, ușa reședinței s-a deschis fără să scârțâie și a ieșit domnul Giulio. Trebuie că avea cam patruzeci de ani, puțin gras și flasc, o față rotunjoară, binevoitoare, cu doi ochi blânzi, albaștri, puțin nesiguri. Cimutti l-a salutat surprins să-l vadă treaz și i-a spus: –Tocmai chibzuiam că poate vă gândiți să aranjăm butoaiele în depozit... – Celălalt l-a întrerupt: – Nici vorbă de aranjat butoaiele! Mi-am amintit că apa scade și că aseară am uitat să scoatem barca afară. Dacă mai întârziem pățim ca acum o lună când am rămas fără barcă până la 10. – Cimutti, care avea întotdeauna, deși într-un mod respectuos, o tendință de a obiecta: – A! apa crește! – Frigul și neplăcerea de a fi trebuit să părăsească atât de devreme patul l-au făcut nerăbdător pe domnul Giulio. A devenit vorbăreț fiindcă a încercat să înfrângă ușoara rezistență pe care o întâlnea întotdeauna la Cimutti: – Hai! Du-te imediat la adăpostul unde e barca! Ce tot vorbești de apă când nici n-ai văzut-o încă? Așa e felul tău! Dacă aș fi putut avea încredere în tine, aș fi putut dormi liniștit! Dar acum, că tot te-am prevenit, nu pierde timpul – Și s-a înfuriat văzând că Cimutti se îndrepta în partea opusă adăpostului bărcii. – Bine! Dacă nu vrei să scoți tu barca, o voi scoate eu! – Și se pregătea să o facă. Cimutti s-a revoltat: – Mă duc să iau vâsla de sub plase! Doar nu vreți să vâslesc cu mâinile! – Domnul Giulio a fost descumpănit! Dăduse dovadă de atâta prevedere, iar acum i se reproșa pe drept cuvânt că a uitat că, pentru a pune în mișcare o barcă, era nevoie de vâslă! Cimutti se întorcea de-acum de la plase cu vâsla în spinare, cu pasul său mic și rapid. Domnul Giulio l-a urmat. Activitatea sa principală consta în a urmări munca altora. Afară de asta acum trebuia să câștige timp. Nu voia să își trezească nici soția, pe doamna Anna, nici copiii înainte de șapte. El trebuia să piardă timpul. Apoi și-a amintit că trebuia să ridice și gondola din adăpost fiindcă avea nevoie de ea la ora 8. L-a urmat mai încet pe Cimutti prin lunga livadă populată cu mici copaci destul de firavi. A realizat că Cimutti se abătuse de la adăpostul bărcii și se dusese pe plajă. Privea apa. A aruncat un pai ca să vadă încotro era dus. – Scade! Într-adevăr scade! Cum oare? – și a devenit gânditor ca și cum ar fi vrut să dovedească faptul că vina era a apei. – Aseară la opt scădea... – Domnul Giulio se amuza de socotelile lui Cimutti: – Sigur, tu ai calendarul apei în cap! – Nici vorbă! – a protestat Cimutti – Aveți dreptate! Ați făcut foarte bine să vă sculați. – De pe adăpostul bărcii pornea un mic podeț ce scurta drumul până la străduța următoare. Era acoperit cu o învelitoare făcută dintr-o tablă subțire recuperată din ambalajul anumitor mărfuri ce soseau în depozit. Cimutti s-a întors cu spatele spre apă cu un strigăt: – Dar alaltăieri apa scădea la 8... Nu la 8, la 9 – Și-atât s-a încurcat în zile și în ore încât pentru a se clarifica a exclamat: – Acum înțeleg, înțeleg! – și a coborât în adăpostul bărcii. Domnul Giulio l-a urmat pe mica scară făcută din pietre care se mișcau. Cimutti ajunsese jos dintr-o săritură. Domnul Giulio, deși se afla în lagună de patru ani, puțin cunoscător în materie de bărci și adăposturi pentru bărci, mergea cu grijă. Când a ajuns jos l-a găsit pe Cimutti care dezlegase de-acum barca. Apoi s-a dus la pupa și s-a aplecat în afară. Punctul cu cea mai puțină apă al adăpostului se afla la ieșire, iar barca, trecând de el, a produs frecarea aceea care în lagună e un zgomot cu totul neplăcut. Îi anunță marinarului ore de trudă. Nechibzuitul a dat de fund. – Vezi că era timpul! – a zis domnul Giulio. Apoi Cimutti a început să vâslească împotriva curentului pentru a duce barca la debarcaderul unde trebuia să fie încărcată. – După aceea vino să iei și gondola – a anunțat domnul Giulio care ieșise cu greu afară din adăpostul bărcii. Soarele nu trecuse încă dincolo de orizont, însă lumina era de-acum foarte clară. Biserica San Micel [2], elegantă, de un alb strălucitor, privea spre mlaștină precum o oază privește spre deșert. Privea spre mlaștină doar pentru domnul Giulio care o vedea dintr-o parte. Peste puțină vreme vaporașele aveau să treacă pe uriașul canal dintre biserică și mlaștină. Cimitirul mascat de zidul de incintă ar fi putut, cum spunea domnul Giulio, să ascundă ceva mai vesel: el n-avea acolo pe niciunul dintre ai săi care odihneau cu toții pe uscat, la Santa Anna din Trieste. A inspirat cu voluptate aerul rece al dimineții. Lucrurile acelea: mlaștina, canalele, baptisteriul alb de la San Micel precum și zidul roșu ce ieșea din apă ori din noroi erau tovarășii săi dragi de patru ani. Principala sa activitate fusese să le privească și să le studieze, ba chiar să le și viseze. Ce frumos ar fi fost ca toată biserica să fi avut culoarea baptisteriului, de marmură albă! Oaza de desen uman ar fi fost impunătoare și importantă asemenea enormei mlaștini care, atunci când apa era scăzută, ajungea până la îndepărtatul pod feroviar. Iar soției care îl asculta, îi spunea zâmbitor: – Da, e sigur că vechii venețieni au făcut biserica în întregime albă. Când era vorba de asemenea lucruri, nu se uitau la cheltuieli! – Și nu știa nimic din istoria ținutului pe care îl iubea atât. În casă se aflau cărți pe care doamna Anna le procura ca să-i facă plăcere soțului, însă el n-avea timp să le citească. Oare nu se sculase cu nopatea-n cap ca să lucreze? Privi către Venezia dincolo de mlaștină. Acolo, deasupra mlaștinii – dacă ar fi fost milionar – ar fi pus să fie construită o enormă Pietà din marmură de Paros care ar fi sintetizat splendidul templu de marmură... care – poate – fusese odată San Micel. Statuia Pietà o văzuse la Trieste dar trebuia să fie reprodusă în forme colosale astfel încât la distanța de un kilometru, respectiv de la Fondamenta Nuove [3], s-ar fi putut observa cele două figuri, a Femeii care îl consolează pe Omul îngenuncheat ce se odihnește în poala ei. Urcând, apa ar fi trebuit să poată acoperi soclul și atinge ușor picioarele celor două figuri. Desigur, monumentul trebuia să fie orientat spre cimitir și astfel chiar de pe plaja sa domnul Giulio l-ar fi putut vedea în întregime, nemișcat în apa mereu proaspătă și vie. Cimutti s-a întors ca să ia gondola. După obiceiul său, mergând în pas vioi, vorbea cu glas tare. Vorbea tot despre apa care scădea așa fără noimă. – Și trebuie să ne și grăbim fiindcă peste jumătate de ceas n-am mai avea timp! Ce bine că v-ați gândit! – i-a spus patronului. Și pentru a-i intra în grații a adăugat: – Și-apoi mai zic că Dumneavoastră nu munciți. Vai de noi dacă n-ați fi! – La aceste vorbe, domnul Giulio, care-și răsucea o țigară, a făcut acea mică mișcare inevitabilă pentru unul care simte că-i intră un ac în carne. Careva trebuie că spusese că el nu muncea. Și, privind țigara, buzele care în curând trebuiau să lase limba să treacă pentru a umezi hârtia s-au crispat. Frații săi, Nino și Ugo, îl trimiseseră în acel loc ca la o sinecură. Acceptând, el știa bine că nu fuseseră atât de buni, și-apoi nu era el omul care să accepte o sinecură. Odată ajuns aici se pusese pe muncă cu toată energia. Era în picioare de dimineață până seara. Se simțea foarte bine, dar să zică cineva că nu muncea! Depindea foarte mult de fratele mai mare și de cel mic, două persoane ce-și însușiseră toate calitățile de întreprinzător aflate la dispoziția familiei Linelli. Lui nu-i mai rămăsese nimic din ele. Iar ei fuseseră vinovați de ruina sa, fiindcă până la un punct el se limitase să ducă mai departe mica afacere moștenită de la tatăl lor, obținând acel mic profit de care avea nevoie. Însă între timp ei descoperiseră în exterior afaceri nemaiauzite cu America, Japonia, China și câte și mai câte iar el, dorind să dovedească că nu era mai prejos, se avântase la rândul său în afaceri de anvergură care una-două îl terminaseră. – Am avut ghinion! – îi spunea soției. – Fiindcă nu munca mi-a lipsit. Așa cum muncesc acum, am muncit mereu. – Iar îngăduitoarea doamnă era atentă să nu lase să se întrevadă zâmbetul pe care îl simțea c-o gâdilă pe toată fața. Ea, care acum stătea lângă el toată ziua, știa cum obișnuia să muncească. Se uita la muncitorii care stivuiau lăzi și butoaie făcându-i să trăncănească și repetându-le cuvintele înfrumusețate de graiul lor natal. După care se ducea să vadă biserica San Micel și laguna și mlaștina, iar apoi colinda pe partea cealaltă uitându-se la Chiesa degli Angeli [4] și la marele canal de la Murano și la balta din partea mai înaltă și mai dezolată. El nu cerea altceva de la viață. Duminica mergea în sandolino [5] condusă de tânărul Sandro, având sub pupa o sticlă de rom iarna și o oranjadă rece vara. Aveau la bord pușca și permisul de vânătoare, dar era interzis să tragi, iar barca trecea pe canalele cele mai ușoare. Când venea apa mare o lua prin mlaștină, iar domnul Giulio stătea acolo visând afaceri, bogății, monumente și fiind preocupat de echilibru. Câteodată a luat-o cu el și pe micuța lui Maria, însă la întoarcere o găseau la debarcader, deosebit de îngrijorată, pe doamna Anna care n-avea prea mare încredere în felul cum știa el să aibă grijă de fetiță. Între timp Cimutti, împingând puternic, ieșise din adăpostul bărcii și vâslea în mijlocul canalului. Acum era destulă lumină pentru a observa fiecare mișcare a figurii sale ușor musculoase ce îndeplinea acțiunea plină de răbdare a vâslitului. Și, fumând, mergând încet, domnul Giulio s-a îndreptat spre casă. De-acum casa lui Cimutti era cu totul animată. Lisa, soția, era la albie, în vreme ce copiii Maria, Tonin și Nilda se aflau încă în bucătăria slab luminată mâncând mămăligă rece rămasă de ieri cu puțină cafea caldă. Domnul Giulio era atât de obișnuit să asiste la munca altuia că s-a oprit în fața albiei de rufe a doamnei Lisa. – Vreme bună – a zis ca să înceapă vorba și privea focul pe care Lisa îl aprinsese sub două oale mari pline cu apă. Focul continua să facă mult fum și puțină căldură. Așezată în patru labe, Lisa îl ațâța. Apoi a început să scoată rufele murdare dintr-un coș. Ea a privit spre cer: – Măcar de-ar ține! – Se gândea c-ar fi avut nevoie de timp frumos și de soare după ce o să spele rufele. Lisa avea un chip mic și încă plăcut deși cam trecut din pricina greutăților. Erau de patru ani în acel loc și veniseră fără nimic, cum îi făcuse Dumnezeu. Doamna Anna își amintea cum cumpărase pentru ei primele pături. În schimb, acum mâncau toată ziua mămăligă sub diferite forme combinată cu ceea ce rămânea de la masa patronilor, dar aveau tot ce le trebuia ca să se învelească și să se încălzească. Cimutti – după cum se zvonea în Serenella – ducea o viață mai mult decât mulțumitoare. Cu orele suplimentare câștiga cu puțin sub treizeci de lire pe săptămână, dar consuma pentru el aproape jumătate. Din această cauză, familia ar fi rămas cu adevărat săracă dacă Lisa n-ar fi lucrat pe contul ei. Spăla și cosea pentru patroni și își petrecea multe ceasuri din zi la reședință făcând diferite munci. Tot muncind fețișoara ei se făcea tot mai mică în timp ce corpul său – lucru ciudat – devenea mai mare. Acum, îmbrăcată în trențe, aplecată din nou ca să ațâțe focul, părea un butoiaș; basmaua de pe cap legată sub bărbie îi făcea și mai mică fețișoara palidă. Iar domnul Giulio văzând-o – fiindcă ea, din respect, imediat ce părăsea focul își ridica capul spre el – și-a amintit de ultima boală a Lisei. Simțindu-se rău, se târâse timp de o săptămână de la albie la mătură, apoi într-o dimineață începuse să urle de durere și o duseseră la spital. Rămăsese acolo vreme de două săptămâni și se întorsese cu chipul puțin mai colorat și corpul ceva mai slab. – Acum sunteți iar bine, Lisa? – a întrebat domnul Giulio. – Da, domnule, întotdeauna! – a zis ea cu un zâmbet blând care părea de satisfacție. El a mai vrut să știe dacă de când părăsise spitalul se simțea mai bine ori mai rău. Ea a răspuns că nu știa; era nehotărâtă. I se părea puțin nepotrivit să-i spună patronului că nu se simte bine. Și Cimutti își pierduse slujba precedentă ca urmare a unei boli. Ea putuse să vadă că membrii familiei Linelli erau făcuți altfel, dar totuși era mai bine să se păzească. Ezitarea n-a fost percepută de domnul Giulio. El era permanent în căutarea frumosului și a mai binelui și, chiar atunci când acesta nu exista, îl găsea. Prin urmare doamna Lisa se simțea bine, iar familiei sale îi erau garantați toți acei bani pe care ea știa să-i câștige, iar doamnei Anna îi era asigurat un ajutor care le făcea lor șederea cu atât mai ușoară în acel loc pustiu. Iar el n-a mai spus nimic ca să nu o mai întrerupă din munca ei. Ea lua din coș lenjeria murdară, iar el privea visând: uite ciorăpeii fetiței sale Olga. Păreau cei ai unei adulte în vreme ce, acum patru ani când veniseră în lagună, fuseseră mult mai mici. Ciorapii și cămășuța micului Nino. Lucrurile acelea aveau să crească, iar peste câțiva ani aveau să aibă dimensiunile lucrurilor Olgăi care acum mergea la școală... la școala mixtă... care încă nu se putea ști dacă era un lucru bun... dar bine că se trezise ca să pună să scoată gondola de pe fundalul uscat... și-apoi în general Cimutti nu era foarte inteligent. Și astfel, când domnul Giulio s-a întors ca să se ducă să-și ia cafeaua în casă, era plină zi. Primele raze ale soarelui curățaseră mlaștina care acum părea limpede, galbenă și albastră, limpede asemenea canalelor de argint care-o înconjurau precum orașul colorat în care, la distanța aceea, primul semn de viață perceptibil era fumul ce plutea al unor hornuri și cămine. II Casa cu un singur etaj în ceea ce din exterior părea o baracă era lipsită de eleganță, dar foarte comodă. De la ușa de intrare se ajungea, urcând câteva trepte, într-o mare anticameră în jurul căreia erau dispuse trei dormitoare, baia, bucătăria și sufrageria. În anticameră ardea de-acum o sobă uriașă care-ar fi fost suficientă să încălzească tot apartamentul. Domnul Giulio urca treptele cu grijă să nu trezească copiii, însă dinspre camera din dreapta s-a auzit o larmă veselă de glasuri care i-a redat libertatea de mișcare. Olga spunea că își aștepta tatăl de multă vreme. Giulio a intrat în cameră și s-a dus să deschidă larg fereastra. Olga era complet trează și și-a salutat tatăl aruncându-i brațele pe după gât cu o uitare de sine care, deși inocentă, parcă te făcea să te gândești la viitoarea mamă, la viitoarea soție. Copilul Nino fusese în schimb trezit de lumină și se străduia să-și țină ochii deschiși pe când somnul încă îl stăpânea, cu mânuțele lăsate moale pe pernă. Domnului Giulio i-a părut rău că-l trezise și ar fi închis bucuros fereastra din nou, redându-i odihna micului organism care mai avea încă nevoie de ea. Dar copilul nu se putea întoarce la tihna somnului. Imediat ce-a priceput că tatăl voia să închidă obloanele la loc a început să plângă și, cu gura larg deschisă și ochii somnoroși închiși, plângea suferința de a fi fost trezit ori supărarea că doreau ca el să mai doarmă. Domnul Giulio s-a dus să-l mângâie, cu sufletul numai zâmbet în fața trupului aceluia rozaliu. În trecut Nini le făcuse probleme părinților; laguna îl întărise, iar în ochii domnului Giulio sănătatea copilului era unul din meritele apei aceleia care pleca și venea. Și într-atât îl socotea fiul lagunei încât în glumă îi spunea „masinetta” [6]. În sfârșit Nini a încetat să mai plângă și a vorbit: dorea cafeaua. Mica Olga sărise în patul lui Nini și-l liniștea cum știa mai bine. Și toți urlau numele femeii de serviciu, Italia. Nini o spunea plângând, împreună cu el îl spuneau Olga și domnul Giulio, iar din cealaltă cameră îl spunea doamna Anna care înțelesese perfect ce însemna toată gălăgia aceea, întrucât era o scenă ce se repeta zilnic la ora cafelei. Italia a venit repede cu o tavă și cu cele două cești de cafea pentru Nini și pentru Olga. Iată pe altcineva care făcea viața mai ușoară în pustietatea aceea. Doamna Anna o cunoscuse la Venezia, croitoreasă destul de pricepută, dar fără o clientelă prea mare. Pe atunci trăia împreună cu o soră care mai apoi s-a măritat și cu mama ei care-a murit. Doamna Anna, care se atașase de ea după atâtea zile petrecute lucrând alături de Italia în singurătatea din Serenella, într-o bună zi i-a spus în glumă: – Știi că femeia mea de serviciu a plecat? De ce n-ai veni dumneata să îi iei locul? – Italia a acceptat pe loc spre marea surprindere a doamnei Anna și a stânjenelii deloc neglijabile, fiindcă nu se gândea că face o afacere atât de bună cum s-a văzut mai apoi. Italia acceptase și ea aproape în glumă însă în câteva momente hotărârea era luată. Ea, care-și iubea meseria de croitoreasă, nu o putea părăsi cu plăcere pentru cea de femeie de serviciu, dar cum să faci, din mândrie, să continui să trăiești absolut singură pe lume? Cu câțiva ani mai înainte avusese o dezamăgire din dragoste, uitată de-acum, însă de dragoste în ceea ce-o privea nu mai putea fi vorba. Cu toată sinceritatea, ea se vedea destul de urâtă și la anumite lucruri nu se mai gândea. Era slabă, înaltă, cu spatele puțin aplecat, cu doi ochi blânzi, cenușii și cu părul care fusese castaniu de-acum foarte alb în pofida vârstei sale tinerești. Ea acceptase înainte de toate din dragoste pentru mica Olga și micuțul Nini, apoi din dragoste față de marea doamnă Anna și în sfârșit din simpatie față de acel visător blajin care era domnul Giulio. Prin urmare, în casa aceea era mult de lucru, dar prin compensație era și multă căldură, un conglomerat de viață a cărui necesitate Italia o resimțea și din care dorea să facă parte. Iar acum zilele se scurgeau repezi, tot timpul era ocupată, mare parte din zi în gondolă s-o ducă la școală și înapoi acasă pe mica Olga, apoi s-o supravegheze pe Nilda prostănaca, cealaltă servitoare, care nu știa nici să gătească nici să facă curat, dar care trebuia totuși să gătească și să facă curat fiindcă altminteri nimeni n-ar fi făcut-o; dar gătea și făcea curățenie sub stricta supraveghere a Italiei care pentru ambele lucruri avea un talent special. Iar Italia, stâlcind un cunoscut refren, cânta Eu sunt camerista... cu aparentă amărăciune, dar în fond cu satisfacție și fără niciun regret. Doamna Anna întotdeauna puțin indispusă îi lăsa bucuroasă locul de aproape stăpână a casei. Olga era mai atașată de mamă din partea căreia avusese parte de primele îngrijiri când era mică, însă Nini era în întregime al Italiei. Iar aceasta și-l ținea strâns numai pentru ea. Gelozia i se citea în priviri când îl vedea în brațele altcuiva. Se reținea respectuoasă să i-l ia mamei, dar i l-ar fi smuls cu-atâta violență încât să-i facă rău. În schimb tatălui i-l lăsa bucuros și i se alătura atunci când el stătea cu copilul. În jurul copilului avea loc o luptă nemărturisită ca să-i intre în voie, astfel încât el era „stricat” cât se poate de mult de familie. Acum avea doi ani, însă în Serenella el era adevăratul stăpân. Bortolo, dogarul, care era malițios, a fost întrebat într-o zi de domnul Giulio la ce timp să se aștepte pentru a doua zi. Își băteau joc de el fiindcă nu avea nimic dintr-un marinar și nu știa nimic despre vreme. A răspuns că trebuia să-l întrebe pe Nini, întrucât timpul în Serenella depindea de el. Pe lângă calitățile privind munca și ordinea, Italia mai avea și alte calități care o făceau prețioasă în Serenella. Era o actriță înnăscută; avea tot talentul care în lagună este răspândit din belșug. În Serenella serile erau lungi când vremea nu era frumoasă, iar Italia îi ajuta să le petreacă. Repertoriul ei nu era amplu, însă pentru copii era suficient. E-adevărat că cereau mereu repetarea acelorași lucruri. Ba chiar, aproape întotdeauna, când erau singuri în sufragerie, cereau repetarea, pe rând, a tuturor lucrurilor pe care ea le știa despre spectacolele diferitelor învățătoare de școală primară sau ale fetelor la dans ori imitații ale diferitelor personaje din familie precum soția adevăratului stăpân al locului, adică fratele mai mare al domnului Giulio, o doamnă cam autoritară și nerăbdătoare, totdeauna alergând grăbită prin viață. Când venea în Serenella nu se mai putea vorbi de Serenella. Micuța Olga juca ascultătoare al doilea rol în toate micile comèdii ale Italiei și se distra grozav. Chiar și Nini știa la o adică să colaboreze cu anumite glumițe de-ale sale care sfârșeau întotdeauna prin a-l face să se rostogolească pe covor. Doamna Anna îl chema acum la cafea și pe soț. Ea obișnuia să-și ia cafeaua în pat, iar domnul Giulio megea în fiecare dimineață să-i deschidă obloanele iar apoi să se așeze lângă pat ca să ia cafeaua împreună. După nașterea lui Nini doamna Anna nu se mai simțise bine și între alte nenumărate tratamente care-i fuseseră impuse era și acela de a rămâne la pat cam jumătate din zi. Doamna Anna fusese o bună gospodină, iar acum nu mai făcea decât să privească. Cei doi frați ai domnului Giulio o stimau foarte mult pe ea în timp ce pe el, ca om de afaceri, îl disprețuiau sincer. Abia abia de-și ascundeau acest dispreț. N-ar fi vrut să-l ia cu ei la birou, fiindcă niște oameni vii și activi nu puteau suporta lângă ei un etern visător ca acela, bolnav și de un fel de nebunie a suspiciunii care făcea din orice afacere un haos fiindcă – se știe – fiecare afacere poate da naștere la zece îndoieli. Și nu-i ascundeau nici doamnei Anna că serviciul acela la Murano fusese creat din considerație mai curând față de ea decât față de el. Prin urmare, doamna Anna nu-și putea face iluzii despre capacitățile comerciale ale soțului, însă afecțiunea sa nu era mai mică din această cauză, ca și considerația pe care i-o arăta. Întrucât una peste alta inclusiv visurile domnului Giulio erau lucrul care făcea mai veselă și mai ușoară viața solitară în Serenella. Și apoi conștiința că, în ținutul acela solitar, fusese în sfârșit aflat locul unde domnul Giulio, indolent și bun, era și se simțea fericit, făcând șederea aceea întrutotul agreabilă. Pe de altă parte, indolența atât de favorizată de solitudinea aceea era și în avantajul ei care avea picioarele bolnave. La Trieste cu toții au fost surprinși să-i vadă pe cei doi soți adaptându-se atât de bine noii vieți. Nimeni n-ar fi crezut-o, nici măcar ei. Singurătatea era mare, continuau să spună soții Linelli și rudele lor, însă existau atâția oameni buni și săritori încât această singurătate se îmblânzea... Fără îndoială, acești oameni buni și săritori nu erau deajuns ca să elimine singurătatea. Domnul Giulio, dacă ar fi fost sincer, ar fi trebuit să recunoască faptul că unicul neajuns al Serenellei era dependența de Trieste. Fără Trieste, Serenella ar fi însemnat un sejur căruia nu i-ar fi lipsit nimic. Fratele Nino, care era cel care verifica socotelile ce soseau de la Serenella, trimitea din când în când scrisori ce explodau în locul acela atât de liniștit. Observa orice creștere cât de mică a cheltuielilor în gestiune și trimitea scurte scrisori prin care își făcea cunoscute concluziile și totodată hotărârile sale. Odată aveau loc în Serenella mari lucrări pentru confecționarea de saci pentru exportul mărfii care sosea aici „vărsată” în niște bărci mari. Într-o bună zi Nino a făcut o vizită la depozit. S-a învârtit vreo două ceasuri prin depozit și a asistat la umplerea sacilor într-adevăr anevoioasă dat fiind că un muncitor trebuia să țină de gura sacului în timp ce altul îl umplea. Domnul Nino a privit o vreme la ditamai bărbatul pus să facă o muncă atât de ușoară. A propus să pună în locul acestuia pe una dintre femeile care coseau sacii. Domnul Giulio a început să obiecteze: femeile folosite pentru cusutul sacilor erau numărate; nu puteai să le atingi. – Mâine o să mai angajezi încă una – a răspuns sec Nino. – Sezonul nu e prea favorabil ca să angajezi femei la Murano – a spus Giulio cu un zâmbet de superioritate față de cineva care voia să se amestece fără să se priceapă în treburile de care se ocupa el. Fără să răspundă, Nino s-a adresat femeii care ținea sacul: – Aș avea nevoie de o altă femeie pentru munca asta la saci – Femeia a dat drumul sacului crezând că-i fusese dat ordin să dea fuga la Murano ca să caute imediat una. – Nu-i nevoie să te grăbești atât – a spus Nino îndepărtându-se zâmbind și și-a continuat turul. A trecut pe la dogar, Bortolo, un om tot timpul zâmbitor, unicul venețian din Serenella, slab și șmecher. S-a informat de la el cu privire la prețul doagelor la Venezia și imediat a reieșit că se aduceau în mare parte de la Trieste. Nino și-a făcut o însemnare în carnețelul său și n-a mai vorbit despre acest lucru. La masă, glumind, a vorbit iar despre cât de greu era să găsești la Murano femei care să vrea să muncească. Cumnata asculta zâmbind până a reușit să priceapă că în această glumă era un reproș la adresa soțului său. Și atunci a încercat să dovedească faptul că, la Murano, nu era atât de ușor să găsești femei pentru munca aceea la saci. Iar Nino să se înfurie: – Câte femei din Murano doriți pentru dessert [7]? –. Avea dreptate. Erau anii când în Lagună munca se oferea aproape gratis. Însă vizita aceea a lui Nino a avut urmări grave. De la Trieste a venit ordinul să fie concediate toate femeile care făceau saci și să fie angajați în schimb alți trei dogari. Dacă Nino ar fi fost în Serenella, Giulio ar fi putut să-i facă obiecții. Dogarii costau mai mult decât femeile. Pânza de sac costa mai puțin decât doagele și decât cercurile de fier și decât fundurile și capacele. E-adevărat că butoiul se manevra mai bine însă într-o barcă de transport încăpeau mai mulți saci decât butoaie. – Iar apoi cine știe de câte ori butoiul, care e rotund, n-o să se rostogolească în canal! – îi spunea domnul Giulio soției. – Ei, la Trieste, habar n-au de meleagurile astea și dau ordine stricând toată organizarea noastră. – Femeile au trebuit să plece și a fost o mare durere pentru domnul Giulio fiindcă munca aceea feminină oricât de puțin retribuită reprezenta totuși un mare ajutor pentru unele familii. Au venit dogarii, iar doagele au sosit în bărci cu vele direct de la Trieste. Domnul Giulio a trebuit să admită imediat că munca era foarte mult ușurată. Lui nu i-au fost comunicate calculele pe baza cărora se luase hotărârea și ca atare s-a consolat mereu că putea spune că butoaiele erau bune, însă costau mai mult ca sacii. Nino, de câte ori a venit în Serenella, n-a discutat niciodată această problemă cu el. Cumnatei îi spunea că lui nu-i plăcea să discute cu Giulio despre afaceri ca să nu se încontreze cu el. – Și-apoi – adăuga ca să mai îndulcească pilula – sunt temeri care vin de la fratele meu; sunt îndoieli ce provin de la ai mei și sunt prea îngăduitor față de ele – Iar dispozițiile de la Trieste tulburau de fiecare dată mica așezare. În primul an avuseseră două mari bărci de transport cu care făcuseră singuri expedițiile proprii. După primul an au trebuit să le trimită în șantier pentru reparații și, imediat ce-a primit socoteala cheltuielilor, Nino a dat ordin ca bărcile de transport să fie vândute întrucât dăduse de-acum dispoziție unui expediționer de-al său ca să-i încredințeze activitatea care până atunci o făcuseră cu bărcile respective. Atunci Giulio a considerat că obiecțiile sale erau atât de întemeiate încât să le poată comunica printr-o scrisoare la Trieste. Prin vânzarea bărcilor de transport ar fi pierdut atât și atât, iar costul fiecărei expediții ar fi fost de atât și atât... Răspunsul de la Trieste a fost imperativ, iar bărcile au fost vândute pentru jumătate din prețul care costaseră. Giulio a rămas pentru mult timp de părerea că el avusese dreptate și conchidea: – Unul din noi doi nu știe să facă socoteli – Doamna Anna nu îl privea pentru ca el să nu poată citi pe chipul său cine considera ea că nu știe să facă socotelile dintre el și fratele său. Într-o bună zi Nino a explicat de ce nu puteau fi ținute bărci de transport pe un canal însorit de dimineață până seara precum cel din Serenella, iar când Giulio a vorbit despre asta cu prieteni din Venezia a aflat că toți erau de acord să-i dea dreptate lui Nino. Iar domnul Giulio se simțea întrucâtva umilit din pricina evidentei superiorități a lui Nino. Ca să îl consoleze, doamna Anna îi spunea: – Vezi! Oamenii ăștia de afaceri sunt altfel făcuți decât noi. Chiar dacă ai fi priceput că era mai avantajos să încetezi să mai folosești sacii drept ambalaj, tu nu ți-ai fi acceptat propriile concluzii fiindcă ar fi trebuit să începi să arunci în stradă atâtea nevoiașe. – Domnul Giulio nu accepta reproșul nici sub formă de laudă: – Înainte de toate eu sunt un om de afaceri – afirma el. – Dacă-aș vedea că interesul firmei ar presupune ruinarea tuturor angajaților, aș decreta acest faliment fără nicio ezitare. – Nu era chip să-i spui adevărul în nicio formă. Și totuși în casă era cunoscut de mulți. Italia, Bortolo și mulți alții considerau că Giulio era un om cumsecade, dar că avusese norocul să se nască ca frate al lui Nino și al lui... În sinea sa, Giulio trebuie că avea o bănuială despre acest adevăr căci mult prea des își încheia calculele cu observația: – Sigur, sunt lucruri pe care trebuie să le hotărască la Trieste fiindcă ei știu ceea ce vor. Eu nu am registrele aici. – Și de aceea îngâmfarea domnului Giulio nu dăuna nimănui. Nici comerțului firmei întrucât el, neavând registrele, nu hotăra nimic, nici vieții de familie, fiindcă toți îl iubeau și îl respectau ca om care, cu entuziasmul său pentru lagună – marea distracție care în Serenella nici vorbă să lipsească – îi făcea pe toți atenți la fericirea că acolo te bucurai de o priveliște frumoasă și de un aer bun. Atunci când el descoperea o culoare interesantă în lagună, doamna Anna se cățăra pe fereastră s-o vadă, după care o striga pe Italia s-o admire. Venețiana care în viața ei anterioară n-avusese prilejul să înțeleagă bine și să iubească frumusețile naturale ale propriei patrii se obișnuise într-atât încât acum ea însăși i le arăta deseori domnului Giulio. Astfel, ea a fost cea care a descoperit că, la anumite ore, în Serenella era de-ajuns să te ridici câțiva centimetri pentru a vedea cum se schimbă spectacolul. Trebuia ca apa să nu fie nici mare nici mică, să fie pe punctul de a părăsi ori de a inunda mlaștina. Atunci era suficient să te urci la un metru înălțime de pe mal pentru a descoperi micile lacuri ce se formau în mlaștină, limpezi, cu contururile schimbătoare. Apoi domnul Giulio a constatat că, la orice oră, cu excepția orelor de flux maxim, dacă te ridicai puțin, spectacolul se schimba. Brusc, ridicându-te eventual în vârful picioarelor, frânturile îndepărtate de canale se lărgeau și acest lucru nu era de mică importanță în zilele cu soare când fiecare panglică de canal era egală prin lumină și culoare cu o fâșie de cer. Cu tot ceea ce domnul Giulio trăia, se poate spune. (In Serenella, în vol. Italo Svevo, Tutti i romanzi e i racconti,
a cura di Mario Lunetta, NOTE 1. Toate intervențiile în cursive sunt în dialect venețian. | ||
