Lelia Floarea Brînda. „Drumul cânepii” în cuvinte şi imagini

Îmi vin în minte momentele în care mergeam la culesul cânepii cu mama şi bunicul, tata fiind plecat pe şantierele patriei, era şef de echipă în construcţii. Ştiam că el construieşte termocentrale, poduri, era mai tot timpul plecat, iar când venea acasă încărcat de bunătăţi şi jucării era o sărbătoare pentru toată casa. Tata plecase departe pentru că „avem nevoie de bani să terminăm de construit casa cea nouă şi apoi să putem să vă trimitem la oraş la şcoli să vă facem fete cu şcoală, să nu vă chinuiţi ca noi la munca câmpului”, acestea erau vorbele mamei.
Era prin 1965, eram un copil neastâmpărat care se juca permanent şi voia cu orice risc să intre în lanul de cânepă, mama abia mă putea ţine pe loc, la distanţă de câţiva metri, urmărindu-mă cu coada ochiului în timp ce secera snopul de cânepă. Cu mâna în care avea secera selecta aleator în linie dreaptă mănunchiul de cânepă care încăpea în căuşul secerii, iar cu cealaltă mână ţinea snopul pentru a-l putea tăia. Urmăream fascinată procesul şi voiam să particip activ, însă mama  îmi spunea  în permanenţă să stau de o parte pentru că altfel voi ameţi şi e periculos pentru sănătate... Din când în când făcea pauze şi ea şi se retrăgea la un metru sau doi de lanul proaspăt tăiat care mirosea destul de înţepător, apoi cu bucuria vederii recoltei bogate lua din nou secera în mână şi se apuca de recoltat. „Ne trebuie cearceafuri, prosoape, saci şi haine şi e nevoie să o cultivăm. E o plantă miraculoasă – spunea mama, ne ajută să ne ducem traiul la ţară, continuând munca şi îndepărtându-mă în mod constant. Toată ţarina de lângă apă mirosea a iarbă proaspăt tăiată, iar păsările veneau în stoluri, se lăsau jos pentru câteva secunde şi tot aşa dispăreau. Eram fascinată şi, deşi soarele era puternic sus pe cer, nu mă dădeam plecată acasă, era sus pe deal la trei sute de metri.
O aduna apoi în snopi, o lega la mijloc cu o nuia din snopul de cânepă lung de doi metri, făcea colibe şi o lăsa la uscat. Mergeam după o săptămână-două de stat la soare pe câmp, să ducem snopii să îi înmuiem în Criş. Mama cu bunicul adunau din apă pietre mari şi participam cu toţii la construcţia unui pat din pietre, un baraj pe care urmau să fie stivuiţi snopii într-o cruce, ca într-un fel de rugă mută, ca sa poată fi pătrunşi de apă până în fibră. Apoi cu alţi bolovani o acopeream să poată sta complet scufundată în apă pentru a fi în siguranţă în eventualitatea ploilor mari, care făceau să crească debitul apei din râu; astfel comoara vegetală nu va putea fi luată de ape şi va sta să se odihnească la topit, pentru a fi transformată în fuior cândva...
După câteva săptămâni, mergeam să o controlăm, să vedem dacă e topită sau nu. Intram cu picioarele prin patul de pietre de la suprafaţă, se făcuse un bloc compact, confundabil cu vegetaţia subacvatică, peştii roiau în jur şi te pişcau îndrăzneţi de degetele de la picioare, iar eu săream de pe un pietroi pe altul vrând să îi prind cu mâna...
Când era topită bine, când degetele intrau cu uşurinţă în fibră, înlăturam pietrele de deasupra, scoteam snopii şi îi puneam în colibe, la uscat pe marginea Crişului. Cât era satul de mare cu case de-a lungul apei, fiecare sătean avea loculul lui de topit cânepa, păstrat din moşi strămoşi, niciodată nu intra un alt vecin pe locul tău. Toată albia râului era înţesată de construcţii pătrate abia vizibile la suprafaţa apei, de pietre sub care zăcea cânepa la topit. Apoi, când era scoasă din apă, tot malul râului avea căsuţe, colibe din cânepă lăsate pe malul apei la o distanţă de 50 de metri de ţărm, la uscat. Nu erau momente mai frumoase decât mersul la apă şi controlatul cânepii şi joaca cu peştii şi vegetaţia subacvatică care se formase în jurul pătratelor de cânepă.
La final, snopii de cânepă uscaţi poposeau în curtea casei aduşi cu carul cu boi. Tronam ca o regină în vârful carului deşi ţepii uscaţi de vegetaţie mă împungeau şi mă zgâriau, iar bunicul era obligat să îmi fie alături acolo sus, să mă păzească să nu cad de la înălţime. Când intram în curtea casei şi priveam totul de sus, mi se părea că sunt regina locului care transforma totul cu bagheta magică. Înălţimea aceea îmi dădea, în ochii mei de copil, puteri magice.

Aici munca bărbaţilor se încheia şi începea procesul de facere a fuiorului, apoi a firului şi a pânzei. Tot satul era înţesat de penelope care meliţau cânepa, apoi pieptănau fuiorul obţinut şi începeau torsul, transformarea fuiorului în fir. În casă se cobora războiul de ţesut din pod, femeile puneau urzeala şi treceau apoi la ţesut. Acest proces se desfăşura din toamnă până primăvara. Iarna, pe măsură ce se ţeseau pânzele, erau fierte în apa cu cenuşă şi leşie, apoi puse pe garduri la îngheţat şi albit. Apoi pânza era făcută suluri, din care se coseau cele necesare casei. În funcţie de grosimea firului tors, se făceau saci pentru grâne, cearceafuri pentru pat, prosoape ori cămăşi alese şi brodate, sau poale pentru femei şi pantaloni pentru bărbaţi.
Nimic nu era mai frumos decât încheierea acestui ciclu, când femeile satului făceau şezătoare, lucrau în comun până ce era trecut de miezul nopţii pentru a se susţine reciproc în muncă, pentru a avea o atmosferă de bucurie în care se petrecea procesul creaţiei. Iar noi, copiii, ne jucam, făceam păpuşi din fuior şi învăţam să toarcem şi să ţesem în război când eram puţin mai mari.
Acum mă gândesc la ce m-a determinat să mă întorc în timp, sa recreez, să reinterpretez simboluri din dantele, broderii. Simt doar că în acest mod pot sa aduc umil omagiu celor care mi-au transmis puterea şi dragul de a crea. Lucrările mele, picturi ori broderii în lut, poartă amprenta, adn-ul acelui loc în care penelope inventau modele de cusături, simboluri ce poartă în ele informaţia sufletului pur, încărcat de iubire, dragoste şi recunoştinţă faţă de creaţia divină.
În acel loc, nimic nu se făcea fără invocarea divinului care era parte la toata creaţia omului. Acea amprentă, acel adn vegetal l-am preluat, prelucrat şi l-am transpus în lut, pe masca purificatoare, trecută prin foc şi iubire, şi a rezultat acest mixt, pânză şi lut, care dă expresivitate emoțiilor şi trăirilor mele.
Focul, pământul, aerul, apa, apusul soarelui şi crivăţul iernii, veselia şezătorilor de odinioară, toate şi-au dat mâna în a fi părtaşe la dansul simbolurilor vieţii veşnice de la ţară, în celebrarea rădăcinilor, a originilor mele, mai vii şi mai prezente în fiinţa mea ca niciodată.

Lelia Floarea Brînda
(nr. 12, decembrie 2019, anul IX)