Laurenția Dascălu-Jinga. O amintire

Laurenția Dascălu-Jinga a murit la București în septembrie 2023, după o lungă boală. A fost cercetătoare timp îndelungat, până la pensionare, la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Alexandru Rosetti” al Academiei Române din București. În Italia, a fost lector de limba română la Padova între 1992 și 1996, colaborând cu mine și cu profesorul Roberto Scagno. 
S-a născut la Fruzaru, în Oltenia, și a trăit la Brașov și București. Domeniul său de studiu a fost prozodia limbii române în aspectele sale constitutive: intonația, accentul, pauza, studiate atât teoretic, cât și experimental. Aceasta este partea cea mai dificil de cercetat a unei limbi și, în fapt, adesea cea mai puțin studiată, așa cum a fost și în cazul limbii române înaintea cercetărilor ei. Rodul muncii sale în acest domeniu a fost publicat de-a lungul întregii sale cariere de cercetătoare. Din câteva lucrări pe care le am la îndemână, pot extrage o bibliografie impresionantă a activității sale de peste treizeci de ani, reflectată într-un număr mare de articole apărute în reviste științifice. [1] 
De la sfârșitul anilor ’80, încep să apară lucrările sale în volum. Prima, Melodia vorbirii în limba română, București, Univers Enciclopedic, 2001, este o sinteză a domeniului căruia i-a dedicat atât de multă energie în îndelungatele sale cercetări. A doua este prețiosul Corpus de română vorbită (CORV), Eșantioane, București, Oscar Print, 2002. Ultima, Corectare și autocorectare în conversație spontană, București, Editura Academiei Române, 2002, tratează mijloacele prin care vorbitorul se corectează în timp ce vorbește, o temă originală, despre care cred că în multe limbi, nimeni nu a încercat să scrie. [2]
Înainte de a menționa cele două cărți pe care le-a dedicat unui domeniu mai vast și diferit, predarea limbii române italienilor, vreau să amintesc pe scurt măcar câteva aspecte ale șederii sale la Padova, care sunt strâns legate de această experiență. 
În anul universitar 1992-93, odată cu Laurenția Dascălu-Jinga, a fost reluat, după opt ani de întrerupere, lectoratul de limba română la Padova, prevăzut de acordul cultural dintre cele două țări, în vigoare la acea vreme. Acesta fusese suspendat unilateral de România în perioada lui Ceaușescu, în 1984, odată cu retragerea bruscă a profesorului Ion Neață. Predarea disciplinei fusese încredințată, prin suplinire, mie, iar predarea limbii unui „colaborator și expert lingvistic”, un rol instituit chiar atunci. În acei opt ani, colaboratorii au fost doi și doresc să le menționez numele aici, pentru că sunt demni de mare stimă și laudă: Andreia Roman și Anca Bratu, din păcate, aceasta din urmă a decedat prematur. Amândouă erau exilate din România în Franța, dar au fost fericite să predea limba lor maternă într-o a treia țară, Italia, în ciuda sacrificiului pe care îl presupuneau călătoriile constante. După prăbușirea comunismului din România în decembrie 1989, era timpul pentru o reluare a relațiilor italo-române la nivelul celor două state. Laurenția a fost propusă de ministerul român celui italian şi a fost acceptată la Facultatea de Litere din Padova. Salariul pentru colaboratorul lingvistic era modest, ca să ne exprimăm frumos, iar începuturile șederii Laurenției Jinga la Padova nu au fost ușoare. Mai mult, comunismul indusese o frică de toți şi de toate, de care românilor din străinătate, după cum am putut vedea, le era greu să se elibereze. Așa că stabilirea sa la Padova nu a fost ușoară. Am avut încă parte de o iarnă foarte friguroasă, cum erau pe vremuri, iar cei veniți din România își aduceau aminte de lipsa încălzirii și de întreruperile de curent care făcuseră numeroase victime prin țară. Și-a revenit treptat. Între timp, predarea limbii române la universitate mergea bine, foarte bine. Studenții nu numai că îi urmau cursurile cu interes, dar se şi atașau de ea și ea de ei. Ca cercetător, ea nu mai predase decât ocazional, dar a descoperit că are un talent deosebit pentru predare și că îi plăcea să predea. Un mic indiciu al acestui fapt se găsește în Prefața Gramaticii românești pentru italieni unde își amintește și mulțumește atât unor profesori, cât şi unui număr de  doisprezece studenţi ai săi, dând fiecăruia prenumele (nu numele), și adăugând la sfârșit: „și celorlalţi”.
Rezultatele muncii sale de profesor le regăsim în: ​​Gramatica română pentru italieni, Alessandria, Edizioni dell'Orso, 2004, tocmai menționată și, în colaborare cu Angela Tarantino, aflată pe atunci la primii pași ca asistent al Luisei Valmarin, acum profesor titular la Universitatea Sapienza din Roma: Limba română. Morfologie și exerciții, București, Fundația Culturală Română, 1996. Amintesc și de un articol dedicat de data aceasta limbii italiene în dimensiunea sa pragmatică, scris cu Laura Vanelli: Mi raccomando, eh! O analiză pragmatică și fonetică a interjecției italiene, „Limbă și stil”, XXI, 3, 1996, pp. 393-431. Acest articol, și poate și altele, arată extinderea intereselor sale către alte niveluri ale limbajului vorbit, cum ar fi în acest caz „particulele” (sau, mai științific, „semnale discursive”), care în acei ani devenise un domeniu roditor de cercetare în diverse limbi.
Se poate spune că Laurenția Dascălu-Jinga a reprezentat astfel cel mai bine în Italia nivelul excelent și soliditatea pe care lingvistica românească le atinsese în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, în ciuda contextului istoric dificil în care se dezvoltase.

Lorenzo Renzi

Traducere de Julia Costin, Raluca Nicoară și Daria Lungu
Master CMM, Facultatea de Litere, Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napocai
Coordonator: lect. univ. dr. Delia Morar
(nr. 4, aprilie 2025, anul XV)

1. În sinteza în franceză Intonation et prosodie (a limbii române) în Lexicon der romanistichen Linguistik (LRL) editat de Günter Holtus, Michael Metzeltin și Christan Schmitt, vol. III, 1989, pp. 7-13, în bibliografie apar șaptesprezece dintre lucrările sale dedicate acestei teme, opt în română și opt în engleză, plus una în limba franceză în colaborare cu Sanda Golopenția-Eretescu, apărute între 1969 și 1985. Alte șase titluri de articole, dintre care unul în colaborare, din 1975 până în 2001, sunt citate în articolul lui Antonio Romano, Contributo allo studio della variazione intonativa di frasi dichiarative e interrogative, „Quaderni di Studi Italiani e Rumeni”, 2006, 2, pp. 121-133.
2. Pentru italiană, Leo Spitzer s-a ocupat de această temă într-un sens, să spunem, oarecum special, în  Lingua italiana del dialogo, ediţie îngrijită de Claudia Caffi și Cesare Segre, traducere de Livia Tonelli, Milano, Il Saggiatore, 2007, vezi termenii Autocorrezione și Correzione din index, pp. 372-73; ediţie orig. germană Italienische Umgamgssprache, 1914.