Lorenzo Renzi: Amintiri cu Alexandru Niculescu

Alexandru Niculescu s-a stins din viață la Paris pe 22 decembrie 2024, la vârsta de 96 de ani. Născut la Craiova în 1928, a studiat Literele la București. A fost elevul lui Alexandru Rosetti, dar și al lui Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Jacques Byck și, pentru italiană, al Ninei Façon. Din 1950, începând ca preparator, a predat la aceeași facultate unde fusese student, parcurgând treptat etapele carierei universitare. În perioada 1963-1965 a fost profesor invitat la Universitatea din Viena. După o scurtă revenire la București, a fost invitat de Carlo Tagliavini și Gianfranco Folena să predea la Universitatea din Padova, unde a rămas între 1965 și 1971.
Aici începe perioada italiană a lui Niculescu, care se integrează în atmosfera științifică și umanistă efervescentă a „Cercului filologico-lingvistic” condus de Gianfranco Folena. După cum mărturisește el însuși în scrierile sale autobiografice, la Padova i se lărgesc orizonturile, descoperă noi subiecte de studiu. Dar, deși formația sa era mai amplă, de romanist, în centrul intereselor sale a rămas mereu limba română. A format discipoli, iar printre aceștia mă număr și eu, care îl cunoscusem deja la Viena, unde eram, foarte tânăr, lector de italiană. Acum îl reîntâlneam la Padova. Și timp de șaizeci de ani nu ne-am mai pierdut din vedere.
După plecarea din Padova și un nou sejur la București, Niculescu a fost chemat ca professeur associé la Universitatea Paris IV-Sorbona (1980-1993). Situația din România se degrada treptat, iar în 1985 Niculescu a cerut azil politic. A rămas la Paris. După încheierea mandatului său la Sorbona, a obținut prin concurs un post stabil de profesor universitar în Italia, de primă categorie, desigur (cea mai înaltă), la Universitatea din Udine. A rămas acolo din 1986 până la pensionare, în 2002.
În această perioadă, Niculescu s-a împărțit între Paris, unde se refugiaseră și fiul său, Adrian, iar mai târziu și soția sa, Florica Dimitrescu, ilustru lingvist și filolog, și Udine, unde avea un mic apartament. În ultimii ani, chiar și după pensionare, a vizitat frecvent Italia, oprindu-se mai ales la Udine (unde nu mai preda, dar rămânea profesor emerit, titlu de care era mândru) și la Padova. Însă bătrânețea sa înaintată, petrecută între București și, mai ales, Paris, a fost marcată de suferință. Treptat, i-a devenit din ce în ce mai dificil să se deplaseze. Dar a continuat să scrie. Așa cum făcuse toată viața, a urmărit politica mondială și, chiar și de la distanță, pe cea românească. A privit cu îngrijorare destinul României în etapele succesive ale istoriei și actualității politice. Autorul atâtor studii despre occidentalizarea limbii române a devenit un convins susținător al Europei unite. Prin firea sa, era adesea înclinat spre pesimism. Să sperăm că nu a avut dreptate.
Înainte de a vorbi despre opera lui Alexandru Niculescu și de a menționa vasta sa știință și numeroasele sale publicații, să dedicăm câteva rânduri omului de școală. Mulți sunt profesorii, puțini sunt maeștrii. Niculescu a fost un maestru. Nu doar că își atrăgea studenții prin lecțiile sale frumoase și captivante, era şi profesorul care se apleca împreună cu studentul asupra cărților, care îi împărtășea succesele, dar mai întâi de toate îi înțelegea dificultățile și intervenea în momentele de criză. Nu îi favoriza pe cei mai buni studenți, ci îi încuraja și îi urmărea și pe cei mai puțin dotați, îi stimula și, uneori, sunt martor în această privință, îi și mustra – lucru rar întâlnit în mediul universitar. Nu era niciodată indiferent.

Opera scrisă a lui Alexandru Niculescu este vastă. Publicată în diverse locuri și în mai multe limbi, dar în primul rând în România și în limba română, ea rămâne astăzi singura mare moștenire accesibilă celor care nu l-au cunoscut personal. Cei care l-au cunoscut – colegii, studenții și discipolii săi – vor regreta însă pentru totdeauna prezența sa vie, afectuoasă și expansivă, învățătura sa orală, care nu se desfășura doar în sălile de curs, ci, așa cum spuneam, în orice loc posibil. În sala de așteptare a gării din Udine, devenită un spațiu suplimentar pentru consultațiile sale, sau pe terasa cafenelei de la colțul străzii San Fermo din Padova, s-ar putea așeza plăci comemorative pentru a-i aminti prezența. Acestea erau unele dintre locurile sale de dialog și predicare – căci era un profesor itinerant.
Bibliografia sa este reunită în cele două volume omagiale dedicate lui și Floricăi Dimitrescu: Studi rumeni e romanzi. Omaggio a Florica Dimitrescu e Alexandru Niculescu, îngrijit de Coman Lupu și Lorenzo Renzi, Padova, Unipress, 1994, pp. 17-28; în Revue de linguistique, XLIII, 3-4, 1998, pp. 131-133; în Études romanes: hommages offerts à Florica Dimitrescu et Alexandru Niculescu, sub coordonarea lui Dan Octavian Cepraga, Coman Lupu, Lorenzo Renzi, Editura Universității din București, 2013, pp. 21-27; și în Studii romanice: omagiu profesorilor Florica Dimitrescu și Alexandru Niculescu la 90 de ani, îngrijit de Coman Lupu, Alexandru Ciolan și Alessandro Zuliani, București, Editura Universității din București, 2018, p. 10. Ne dorim ca aceste bibliografii, uneori dificil de accesat, să fie reunite și publicate online, așa cum se întâmplă deja cu lucrările marilor cercetători.
În ultima parte a acestei bibliografii este deja anunțată marea operă pe care autorul a publicat-o aproape nonagenar, în 2017: Creștinismul românesc. Studii istorico-filologice, București, Spandugino, 506 pagini. La revizuirea acestui volum, autorul a lucrat până în ultimele clipe, așa cum mi-a spus fiul său, Adrian, lăsând în urmă o mulțime de note. Cine știe, poate vor vedea lumina tiparului într-o zi. Creștinismul nu este doar o lucrare istoriografică despre un subiect căruia Niculescu îi dedicase deja numeroase studii. Este și o operă de reflecție personală. Componenta creștină a devenit, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai importantă pentru el, marcând chiar o apropiere de catolicism.
Ce se poate spune despre producția sa științifică? Abordarea lui Niculescu era eminamente monografică, iar el însuși spunea că problemele trebuie tratate una câte una. Totuși, nu lipsește o lucrare de sinteză, și este una de mare valoare: Outline History of the Romanian Language, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981 (apărută ulterior, tot în engleză, și la Padova, Unipress, 1990).

Desigur, faima sa este legată de tetralogia dedicată individualității limbii române, care reprezintă exemplar cercetarea sa istorică și sincronică asupra românei: Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuții gramaticale (București, 1965, 1978; Cluj, 1999, 2003). Un al cincilea volum, similar ca structură și stil, este dedicat stilului și se deschide către literatură. Este vorba despre volumul Între filologie și poetică, București, Editura Eminescu, 1980.
În limba italiană apare, în schimb, o altă culegere fundamentală de scrieri ale sale: L’altra latinità. Storia linguistica del romeno tra Oriente e Occidente (Verona, Fiorini, 2007), îngrijită de colegii și discipolii săi italieni, Alvaro Barbieri, Dan Octavian Cepraga și Roberto Scagno. Studiile reunite în acest volum fuseseră în parte deja publicate, dar asocierea lor în această carte permite o perspectivă generală originală asupra limbii române în contextul său istoric și geografic: Europa, Balcanii. Sunt analizate în profunzime, prin contribuții originale, aspecte precum deschiderea limbii române nu doar către franceză și, într-o măsură mai mică, către italiană, ci și către limbile de contact: maghiara, turca, neogreaca, germana și, desigur, limbile slave. Aceste influențe nu sunt enumerate în mod abstract, ci sunt integrate fiecare în contextul său istoric. Cartea se deschide cu o dedicație, din care cităm primele rânduri:
Autorul / dedică această carte / Italiei / și prietenilor săi dragi italieni…
Aceasta nu este însă singura lucrare a lui Niculescu apărută în italiană. Pe lângă numeroase articole, în perioada petrecută la Padova fusese publicat și prețiosul volum Testi romeni antichi (secoli XVI-XVIII), realizat împreună cu Florica Dimitrescu, Padova, Antenore, 2000, în colecția „Vulgares eloquentes”, coordonată de Gianfranco Folena. Este o lucrare care umplea și încă umple un gol evident în domeniul studiilor românești din Italia. Deosebit de valoroasă este schița gramaticală a românei arhaice, de la grafie și fonologie până la sintaxă.
Unele teme revin frecvent în opera lui Niculescu, adesea îmbogățite sau privite dintr-o perspectivă nouă. Printre subiectele mai generale se numără originea limbii române între latină și slavă, occidentalizarea românei în secolele XVIII-XIX, dar și răspândirea protestantismului în Transilvania și importanța sa pentru dezvoltarea ulterioară a limbii române, în special prin opera tipografului Coresi. Un alt studiu este dedicat textului Tatăl nostru (în „Vatra”, 2006, 11-12, pp. 99-116, și într-o formă extinsă în „Dacoromania” s.n. XI-II, 2006-2007, pp. 17-75). Urmărește traseul de la textul grecesc din Evangheliile lui Luca și Matei până la versiunile românești, care își au originea în perioada Reformei. De asemenea, analizează denumirea Fecioarei Maria în diferite limbi romanice: Madonna în italiană, Notre Dame în franceză etc. (Atributele Fecioarei Maria, în „Altarul Banatului”, 10-12, pp. 132-142). În Despre numele lui Dumnezeu în limba română (în „Dacoromania” 21, 2016, 1, pp. 31-45), tratează, printre altele, interjecția zău „adevărat!”, provenită din Deum, coborând astfel de la înălțimile cerului până la registrul cel mai popular al limbajului vorbit.
Deosebit de interesante sunt incursiunile pe care Niculescu le-a făcut, mai ales în a doua parte a vieții sale, în lexicul limbii române. A identificat în domn și împărat singurii doi termeni ai puterii pe care româna i-a moștenit din latină; rege este un neologism din secolul al XIX-lea (vezi Țara Românească, în Popolo e spazio romanzo tra diritto e profezia, Atti del III seminario internazionale „Da Roma alla terza Roma”, 1983, pp. 455-458). Aceste cercetări nu sunt rodul unei simple erudiții. Niculescu nu era indiferent la temele politice și de actualitate. În abuzul postcomunist din România al cuvântului neam (din maghiarul nem, „neam, națiune”), vedea un substrat hiper-naționalist, șovin.
În ultimii săi ani, Niculescu a încercat să facă un bilanț al vieții și operei sale. În 2008 publică articolul Autoportret științific (sau „critica de mine însumi”) în „Dacoromania” s.n. XIII, 2008, 1, pp. 13-32. Revine asupra acestui subiect într-o formă extinsă doi ani mai târziu, în volumul Peregrinări universitare europene – și nu numai. Dar va mai trăi încă paisprezece ani și nu fără rod.

În ultimii ani ai vieții, atâta timp cât sănătatea îi permite, vizitează frecvent Italia, în special Udine și Padova. Însă, treptat, bolile îl copleșesc și, în cele din urmă, îl reduc treptat la imobilitate. Rămâne prizonier în apartamentul său. Bătrânețea sa din urmă este marcată de suferință, iar viziunea sa asupra lumii, care a oscilat mereu între bucurie și pesimism, se întunecă. Vocea i se pierde.
Una dintre curiozitățile lui Niculescu era să afle dacă oamenii pe care îi cunoștea, fie ei mari sau mici intelectuali, scriau poezie, măcar pentru ei înșiși. Considera că acest lucru putea dezvălui dacă aveau o sensibilitate interioară, o profunzime sufletească. Odată, după ce l-a întâlnit pe marele, dar temutul filolog Gianfranco Contini, mi-a spus: „Știi că și Contini scrie poezii?” I-o mărturisise chiar acesta.
Și Niculescu scria poezie. Nu știu câte a scris. A publicat rareori câte una. În colecția mea de extrase din lucrările sale, un dosar plin, se află un decupaj cu două poezii publicate în „Gazeta literară”, XIV, 44 (783), 2 noiembrie 1967, p. 3. Cele două poezii, pe care le transcriu aici, sunt diferite între ele din anumite puncte de vedere: prima este rimată și punctuată, a doua este fără rimă și fără punctuație [1].

Preludiu

[În fiecare zi, din cerul nostru închis
cade o speranţă, se stinge un vis,]
din suflet ni se ciunteşte rând pe rând
câte un bob, câte un gând
şi rămânem singuri, sub Adevăr,
fiindcă am iubit, fiindcă am fost buni
sau fiindcă am crezut în minuni.

Rămânem de carne, de oase, de zgură
sub legea mută şi dură
fără vârstă, fără vatră.
Rămânem în pământ, de piatră.

Spirală

O tu eşti zona calmă a existenţei mele
aşa cum este o insulă, o oază sau un adăpost
neatins, necuprins în tulburarea cea mare a vânturilor,
dincolo de tot ceea ce este undă sau pâlpâitoare ezitări,
dincolo de tremurarea nisipurilor mişcătoare ale efemerului,
într-o indiferentă, îndepărtată tăcere,
tu eşti steaua imobilă, polară,
tu eşti axa.

O fi continuat Niculescu să scrie poezii și mai târziu? Nu mă îndoiesc și am dovada. În același dosar pe care l-am menționat anterior, se află un scurt text scris de mâna lui, pe un frumos carton alb, datat 2007. Trecuseră patruzeci de ani de la poeziile precedente. Textul conținut este și el o poezie, deși la prima vedere acest lucru ar putea să nu fie evident. Cred că, la vremea aceea, nici eu nu am recunoscut-o ca atare, dar am păstrat-o și o public aici. Titlul său, în italiană, ar putea fi, în stil leopardian, Appressamento della morte (Iminența morții).


Vine sfârșitul

Vine Sfârșitul, dragul meu Cino.
Aștept să vină. Să-i spun chiar: vino!?
În juru-mi răsună un vid.
Porțile se închid.
Nu se mai poate: nici înainte, nici înapoi.
Lumea rămâne, dragul meu Cino,
fără noi.
fără noi [2].

Paris, 13 decembrie 2007

   
Afrodita Cionchin, Alexandru Niculescu, Lorenzo Renzi și Alvise Andreose
la Trattoria “al Basso Isonzo” din Padova, 2008

Lorenzo Renzi și Alexandru Niculescu la Trattoria Basso Isonzo, Padova, 2008



Alexandru Niculescu la Trattoria Basso Isonzo, Padova, 2008

Lorenzo Renzi
Traducere de Lucia Ileana Pop
(nr. 3, martie 2025, anul XV)