O fată cam prea specială

Sunt sigură că fiecare emigrant poartă cu sine o poveste care, cel mai adesea, nu este fericită. Nimeni nu ar pleca din țara sa, din locul în care îi rămân pentru totdeauna rădăcinile, dacă nu ar fi constrâns de ceva, cel mai des de lucruri neplăcute. Toate poveștile emigranților sunt într-o mare măsură triste, dar o poveste pe care am cunoscut-o cu șase ani în urmă, a unei foste eleve, pare să întreacă și cea mai productivă imaginație.

Am cunoscut-o când avea paisprezece ani. Eram abia intrată în proiectul de predare a cursului de limbă, cultură și civilizație românească în Italia și, cu primul meu grup de elevi ai școlii I.I.S Carlo e Nello Rosselli din Aprilia, un oraș de lângă Roma, am pus în practică un joc ce cuprindea întrebări care ar fi trebuit să mă ajute să-mi cunosc elevii înscriși la curs, dar și să-i fac pe ei să se cunoască, să înlătur barierele care ar fi putut exista între ei, legate de timiditate, de unele nesiguranțe pe care un adolescent de vârsta lor le-ar fi putut avea.
Jocul ar fi trebuit să fie fără nicio problemă, dar nu a fost așa, pentru că am pus o întrebare greșită unei fete foarte frumoase, fericită și zâmbitoare în aparență. I-am pus o întrebare legată de părinți, dar ea părinți nu mai avea… O umbră de tristețe a trecut peste fața sa frumoasă, dar a fost imediat ascunsă în spatele unui zâmbet fără urme de supărare.
De fapt, eram eu cea care în acel moment mă uram. Cum am putut fi așa de incapabilă să citesc în sufletul acestei fete și cum am putut să lovesc exact acolo unde nu ar fi trebuit nici măcar să ating, în problemele legate de familie? Nu puteam să mă iert și continui și azi să nu înțeleg și să-mi reproșez.
O secundă de jenă și un moment de tăcere înghețată au urmat întrebării mele, după care fata zâmbitoare a răspuns destul de natural, zicând foarte simplu și fără a arăta vreo urmă de supărare, că ea nu mai avea părinți. Și răspunsul l-a sfârșit cu un alt zâmbet, la fel de plin de… iertare.
Dacă cerul ar fi putut cădea vreodată pe capul cuiva cu toată greutatea norilor plini de apă, de tunete și de fulgere înspăimântătoare, atunci ar fi trebuit să cadă pe al meu, dar nu a căzut. Am învățat însă o utilă lecție în acea zi, o lecție pe care aș fi crezut că nu aveam nevoie să o mai învăț, aceea de a nu crede niciodată că aș putea cunoaște o persoană după zâmbetele sale și de a pune întrebări cu mai mare grijă.
Am învățat apoi, încet-încet, cunoscând mai bine fata și dându-i posibilitatea de a-și descărca greutatea destinului său, că persoanele care zâmbesc mai mult nu sunt acelea cărora viața le-a surâs, ci acelea care au trecut chiar prin infernul vieții și de acolo au renăscut mai puternice. Am învățat că persoanele care știu să-și ascundă rănile sunt acelea care au suferit foarte mult, dar care au reușit să depășească suferința.
Sigur că, din fericire, cursul meu nu s-a încheiat cu acea întrebare inoportună și, continuând, mi-a dat posibilitatea de a repara ceea ce am stricat, de a îndrepta greșeala mea. Pentru fata aceea frumoasă el a fost oricum o salvare și chiar cred că nu exagerez când spun asta, pentru că, ajunsă doar la sfârșitul lunii iunie în Italia, nu știa încă limba țării în care urma să studieze din septembrie.
În aceste condiții, era o bucurie pentru Diana să poată participa la un curs la care putea vorbi limba ei și în care putea cunoaște alți tineri români cu care să se împrietenească, cărora să le ceară informații și sfaturi așa de necesare în situația ei. Cred că…și de a cunoaște un profesor care să–i înțeleagă problemele, nevoia de comunicare și aceea de a fi ascultată și înțeleasă.
De fiecare dată când mergeam în școala sa pentru a ține cursul, era prima mea elevă și, așteptându-i pe ceilalți, aveam un pic de timp pentru a putea asculta povestea vieții sale pe bucăți, câte un pic de fiecare dată, poveste care s-a compus ca un puzzle la sfârșit. Voi încerca să pun totul într-o ordine cronologică pe care eu am reușit să o refac la sfârșit, rezultat care nu încetează să mă uimească. Mă mai întreb cum e posibil ca viața unei persoane să fie atât de zbuciumată la doar 14 ani, când nici nu a pus bine încă piciorul pe drumul vieții…

Problemele au sosit în viața sa ca niște bolovani pe care cineva îi arunca în spatele său fără a se întreba vreodată dacă va putea să-i poarte, dacă nu va cădea sub greutatea lor, dacă nu o vor răni căzându-i pe spate…
O imagine pe care și-o amintește bine, probabil una dintre primele, dacă nu chiar prima, pentru că avea în jur de trei ani, era aceea în care ea, speriată, auzind gălăgie afară, a deschis ușa casei pentru că era singură, părinții săi dispăruseră, pentru a-și vedea cu îngrijorare tatăl care-i amenința mama cu o secure la tăietor.
După nu mult timp, când Diana avea doar patru ani, s-a întâmplat un lucru iremediabil: tatăl său i-a ucis mama cu un cuțit, lucru care nici azi nu știe exact cum s-a întâmplat și nici nu a avut apoi posibilitatea de a primi un răspuns din partea tatălui său.
Ce poate simți o fetiță așa de mică și de nevinovată când îi moare mama, știind că nu o va revedea niciodată, când nu putea fi consolată nici de tatăl său care, ca pedeapsă pentru ceea ce a făcut, a fost închis pentru opt lungi ani? O întrebare la care doar ea ar putea încerca să răspundă, dar din moment ce nu am vrut să-i mai pun o întrebare care să o rănească în vreun fel, am încercat doar să-i ghicesc durerile și eventualele stări de spirit din frânturile sale de poveste, din privirile, din tăcerile și din zâmbetele ei.
Cei opt ani în care tatăl său a fost închis i-a petrecut cu bunicii paterni, dar au fost lungi, plini de întrebări la care uneori câte cineva răspundea, dar răspunsurile erau foarte diferite și povesteau scenarii contrastante legate de moartea mamei sale dragi. Îi rămânea speranța că într-o zi, când tatăl său se va întoarce acasă, îi va limpezi lucrurile legate de nefericita întâmplare. Pentru moment se mulțumea cu gândul acesta.
Acei lungi opt ani au trecut, Diana a crescut cu bunicii de care s-a atașat foarte mult, dar când, în decembrie 2012, tatăl său s-a întors din închisoare, s-a mutat cu el. După puțin timp, Diana începe să se simtă rău și este dusă de la un spital la altul, până când, în decembrie 2013, face o operație. Se face bine și o duc acasă. Credea că s-a terminat calvarul său, dar era doar începutul.
După doar opt zile de la întoarcerea sa acasă, bunica paternă, de care era foarte atașată, moare din cauza unui atac cerebral. Moartea acesteia și întrebările Dianei l-au determinat pe tatăl său să treacă prin cinci tentative de sinucidere, iar la sfârșit o tentativă obține rezultatul pe care el și-l propusese. După doar două săptămâni de la moartea bunicii, va trebui să-și salute pentru ultima dată și tatăl, având în conștiință o întrebare în plus, fără al cărui răspuns ar fi putut poate trăi aşa cum trăise și până atunci.
Era în clasa a VIII-a când tatăl său s-a sinucis și cum nici bunica nu mai trăia, pentru a o ajuta să termine anul școlar la timp, o duce la ea, la oraș, o mătușă, o soră a mamei sale, cu promisiunea unei alte mătuși din partea mamei sale de a o lua la ea după terminarea școlii generale, pentru a nu o lăsa să ajungă la o casă de copii.
Foarte curând, în martie, Diana are parte de o altă pierdere, îi moare o altă persoană dragă, bunicul patern, iar ea trebuie să-și adune toate forțele care i-au mai rămas pentru a putea termina clasa a VIII-a și a putea depăși examenul care nu era ușor și pentru care trebuia să se pregătească mai mult decât ceilalți colegi, pentru că problemele sale de sănătate și cele familiale, numeroase, au ținut-o mult timp departe de școală.
Înconjurată de probleme din toate părțile, fata reușește să treacă examenul și o altă mătușă, soră a mamei sale, care trăia în Italia, căsătorită și cu un copil mic, o întreabă dacă i-ar plăcea să vină să stea cu ea. Așa ajunge Diana în Italia.
Începutul liceului va fi încă destul de șocant, pentru că se regăsește într-o curte plină de elevi dintre care nu cunoștea nici măcar unul, tineri care vorbeau o limbă pe care nu reușea să o înțeleagă aproape deloc. Aceasta și mulțimea de lucruri noi cu care trebuia să se obișnuiască în grabă o speriau un pic.

Cam în aceste condiții s-au intersectat drumurile vieților noastre și sper că am contribuit într-o oarecare măsură la „renașterea” sa. Diana e aceeași fată solară, a terminat între timp liceul fără probleme și a luat cu bine examenul final, dar a ales să lucreze imediat după aceea, probabil în numele dorinței sale de independență economică. Ar vrea să continue să studieze în viitorul apropiat și sper să o facă, pentru că i-am promis că o voi ajuta. Visează să devină asistentă. Ea, cea care a suferit și a văzut suferind persoanele dragi, dorește să fie în măsură să-i ajute pe cei care au nevoie.
Mi-am zis întotdeauna că în viață fiecare persoană primește o grămadă de lucruri frumoase, dar și urâte, iar cum ei i-au venit multe dintre acelea urâte foarte devreme, după o logică destul de acceptabilă, ar fi trebuit să îi ajungă din acel moment încolo la fel de multe lucruri frumoase. Sper din inimă acest lucru pentru că, dacă există o fată care merită, aceea e cu siguranță ea, Diana, fata care a trecut prin toate încercările vieții cu zâmbetul pe buze, care a iertat totul și i-a iertat pe toți, fata care nu dorește altceva decât să îi ajute pe cei din jur.

Lucia Ileana Pop
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)