Porțile de lemn, între simbolurile cele mai de preț ale Maramureșului

Sunt convinsă că armonia lumii satului a fost mereu sursă de inspirație pentru cei care au avut binecuvântarea să o citească sau să o intuiască. Mă întorc și eu acolo, în lumea aceea căreia simt că îi aparțin, mereu cu bucurie, ori de câte ori am ocazia. Cu atât mai multă bucurie mă cuprinde atunci când mă întorc în satul meu natal, la Desești. De aici îmi iau energia necesară pentru a merge înainte pe orice drum mi se deschide în față.
Ulița copilăriei mele, care este și ulița bisericii, centrul lumii satului și cea pe care de patruzeci și cinci de ani umblă și cete de poeți-îngeri binecuvântând-o cu sămânța miraculoasă a cuvântului lor (ce-și trage, poate, tot de aici, seva), este presărată de porți monumentale și case de lemn, de biserica înconjurată cu tot mai multe cruci create din același material, care amintesc, la fel ca tot Maramureșul, în special Maramureșul Voievodal, de rânduiala din lumea satului în care sacrul și profanul erau bine delimitate și cunoscute. Îmi place să cred că mai sunt încă.
În curtea casei îngrădite se intra în Maramureș printr-o poartă de lemn care făcea trecerea dintr-un loc unde spiritele rele puteau fi întâlnite (ulițele satului sau drumurile mai îndepărtate) la locul în care erai protejat (casa și tot ce ținea de ea) din momentul în care intrai pe sub poarta de lemn încrustat cu însemnele apărătoare, purificatoare, care îți dăruiau, atunci când treceai pe sub ea, purificarea și siguranța.
Construirea porților se făcea după un ritual bine știut: lemnul construcțiilor era de stejar (cea mai rezistentă esență de lemn prezentă în zonă) și ales cu grijă, tăiat în timpul iernii, când viața copacilor era în repaos, când era lună plină, ca să nu putrezească, și era adus acasă în zilele lucrătoare în care se mânca „de dulce”, zile în care nu se ținea post, adică marțea, joia sau sâmbăta, ca să poarte noroc, deci trebuiau să fie îndeplinite toate cerințele pentru a putea da siguranță oamenilor care vor sta în acea casă și curte. Cu cât era mai trainică și mai însemnată cu simbolurile protectoare, cu atât era mai sigur că ținea la distanță spiritele rele, duhurile necurate. Uneori se mai îngropau sub pragul porții: apă sfințită, tămâie, bănuți, sare și piper, iar în anumite perioade ale anului precum de Sângeorz (Sfântul Gheorghe), poarta era purificată cu ramuri verzi.
În trecut, porțile monumentale de lemn din Maramureș, prezente în special pe văile Mara, Cosău și Iza, indicau casele în care trăiau nemeșii (nu puțin numeroși, vreo 15.000), familiile mai înstărite, nobilii din rândul cărora se alegeau odată voievozii. Celelalte familii aveau o poartă mai mică. După ce s-a instaurat comunismul și toți oamenii au devenit egali, au putut să și le construiască și ceilalți. Acum, poarta monumentală nu mai este însemn al nobilimii, ci mai degrabă al apartenenței la o lume arhaică având rădăcinile adânc înfipte în tradițiile milenare, dar este, totuși, un însemn al unei stări materiale bune, pentru că nu își permite oricine costul unei porți monumentale.
De obicei, construcția porții, tot mai impunătoare în zilele noastre, este alcătuită din trei stâlpi verticali solizi, ciopliți pe toate cele patru fețe, care sunt uniți în partea de sus prin altul orizontal, numit „fruntar”, pe care se ridică acoperișul din șindrilă, uneori în formă conică, având o cruce deasupra. Stâlpii porții încadrează cele două intrări ale acesteia, una mai mică, pentru oameni, și alta mai mare, pentru animale și căruțe.
Mai noi sunt porțile cu cinci și cu opt stâlpi. Cele cu cinci au început să fie construite în 1936, când artistul plastic Traian Bilțiu-Dăncuș (1899-1975) a realizat, pentru prima dată, o asemenea poartă, plasând alți doi stâlpi paraleli cu stâlpii exteriori, lărgind acoperișul și creând astfel un spațiu de întâlnire, primire socială, materializat uneori într-o băncuță care se plasează între stâlpii paraleli. Această primă poartă cu cinci stâlpi, care a fost amplasată în satul Crăcești (Mara de azi), deci în comuna Desești, se poate azi admira la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș din Baia Mare. Cele cu opt stâlpi, și mai recente, s-au născut, probabil, din dorința de echilibru estetic și/sau de a impresiona, de a crea ceva și mai impunător.
Având o suprafață mare atât stâlpii, cât și cele două tăblii de pe poartă, spațiul acesta mare care se ornamentează permite să cuprindă toate tipurile de motive tradiționale, de la cele mai simple, geometrice (cercuri, romburi, triunghiuri...), la cele vegetale (flori, ramuri înfrunzite...) zoomorfe (cocoș, cal – simboluri solare, porumbel – simbolul sufletului, șarpele – păzitorul casei...) sau antropomorfe (mai puține și foarte stilizate, în general), dar și unele care vorbesc despre concepțiile despre viață ale oamenilor din acest colț de lume sau despre universul lor spiritual.
În general, motivele care apar pe porți sunt încărcate de simboluri, având funcții apotropaice în special, nu doar estetice (așa cum se întâmplă în cultura arabică, de exemplu). Simbolul solar, legat de cultul solar practicat în trecutul îndepărtat pe teritoriul țării noastre, semnificând izvorul vieții, fără de care aceasta nu s-ar putea imagina, este un simbol nelipsit. La fel și frânghia răsucită, desfășurată vertical (semnificând aspirația omului spre înalt, spre infinit, legătura dintre spațiul terestru și cel celest, conviețuirea dintre bine și rău, viață și moarte... ) sau în diverse forme, precum cercurile (simple sau concentrice), colacul, rozeta, morișca, vârtejul, romburile... Desfășurată în ambele sensuri, aceasta dă naștere uneori unui alt motiv foarte des întâlnit, acela al pomului vieții, care exprimă armonia dintre uman și divin, legătura dintre cei morți, cei vii și cer, ce poate apărea și sub formă de brad, vas cu flori sau copacul cu trei ramuri care se termină în vârf cu o cruce. Aflându-ne într-o mare comunitate creștină, crucea nu putea nici ea lipsi dintre aceste simboluri aflate pe orice poartă de lemn din Maramureș și este prezentă și sub alte forme.
Unicitatea porților de lemn din Maramureș însă, o creează fiecare meșter popular în parte prin măiestria cu care scoate la lumină diferitele forme și imagini din lemnul pe care a învățat să-l asculte, prin modul propriu de a îmbina simbolurile și prin capacitatea sa de a crea o adevărată poveste sculptată în lemn.
Pentru maiestuozitatea lor, porțile maramureșene au fost numite de Tancred Bănățeanu în Arta populară din nordul Transilvaniei (Casa Creației Populare a Județului Maramureș, 1969) „adevărate arcuri triumfale ale fiecărei gospodării țărănești”.
Porțile din Maramureș sunt printre cele mai importante creații populare, reprezentative pentru arta tradițională din regiune, unice prin valoarea lor estetică, dar și prin încărcătura lor spirituală, însă Maramureșul este o regiune etnografică bogată în creații populare originale, specifice. Fie că vorbim de vestimentație, de obiecte din material textil, lemn sau ceramică, artizanii din zonă s-au impus printr-un stil aparte, contribuind la diversificarea tehnicilor și motivelor ornamentale ale artei populare românești. Pe toate aceste obiecte folosite ca îmbrăcăminte, cu care își împodobesc casele, curțile, sau uneltele folosite în diferite împrejurări, artizanii maramureșeni au însemnat simbolurile menite să îi protejeze, să atragă asupra lor norocul, fertilitatea, prosperitatea, să îi purifice etc., iar frumusețea tuturor acestor lucruri care au rezultat din mâinile numeroșilor meșteri populari au făcut din Maramureș un adevărat „muzeu viu”, admirat de oricine îi calcă pământul.
De câte ori merg acasă, în Maramureș, nu pot să nu îmbrățișez măcar cu privirea porțile acestea maiestuoase și să încerc să le descifrez povestea scrisă în lemn. Îmi crește inima de bucurie când văd că tradițiile sunt duse mai departe, că oamenii de la mine din sat și din județ construiesc porți monumentale și case din lemn, se îmbracă, de la mic la mare, în haine tradiționale, au în casă obiecte create de mâinile lor sau camere întregi îmbrăcate în stil tradițional, că mai învață și azi copiii noștri dansurile pe care ni le-au lăsat strămoșii și cinstesc tradițiile moștenite de la aceștia. Mă întristez când văd că modernitatea câștigă teren în fața tradiției, dar am încredere în maramureșeni că vor ști să prețuiască ce au mai de valoare. Dacă fiecare în parte vom face câte ceva pentru păstrarea și propagarea tezaurului pe care l-am moștenit, sunt convinsă că vom reuși să salvăm bogăția care ni s-a lăsat moștenire.

Lucia Ileana Pop
(nr. 5, mai 2025, anul XX)