Luigi Pirandello: „Şirul”, un roman în curs de apariţie în română

Luigi Pirandello (1867-1936), considerat unanim geniul literar italian modern,  a produs o adevărată schimbare de optică literară dramatică în literatură. Cu această motivaţie, Juriul Nobel îi decerna în 1934 Premiul Nobel pentru Literatură ,,pentru îndrăzneaţa şi ingenioasa renaştere a artei dramatice şi scenice”.
Creaţia literară pirandelliană are o precisă cheie de lectură. Autorul spunea despre romanul (de unii numit nuvelă) Şirul, apărut în 1895, nu cel mai reuşit, că „este vesel, dar neliniştitor”. Romanul Şirul, tradus şi cu titlul Rândul, ne întregeşte imaginea asupra personalităţii literare pirandelliene. Întâmplările autobiografice se reflectă, ca în majoritatea scrierilor sale, doar ca pretexte; căsătoria este „o formă” impusă de societate, după convenţii care trebuie respectate, sugerează scriitorul. Din când în când, forma îşi va asuma aspectele unei farse, a unei comedii a echivocului.
Bătrânul don Mercantonio Ravì, personajul-cheie al romanului, proiectează căsătoria fiicei sale Stellina cu bătrânul şi bogatul don Alcàzar care-şi îngropase patru soţii. Tema literară este clasică, dar e valorificată cu mijloace moderne. Despre Ravi, personajul menit să sugereze eşecul raţiunilor prestabilite şi deficitare, Pirandello spunea că „este un cugetător care nu cugetă”. Romanul urmăreşte falimentul tuturor previziunilor lui don Marcantonio. Morala este aceasta: viaţa nu este programabilă, fiecare avem un destin, realitatea nu poate fi cunoscută în profunzime. În această fază a creaţiei pirandelliene cineva mereu închide o poartă-simbolul lipsei de comunicare. Pe cât de vastă, pe atât de persuasivă şi labirintică, opera pirandelliană a generat ceea ce critica a numit „fenomenul Pirandello”. Tehnica narativă contribuie la crearea unor stări de aşteptare, contextul sugerează numeroase variante, în acelaşi cerc de exprimare, care te implică sufleteşte şi intelectual; aş zice că te răscoleşte dramatismul, toate scrierile pirandelliene te obligă să-ţi pui întrebări deloc comode, să te întrebi asupra a tot ce e în jurul tău. Viaţa nu este comodă, dacă omul care îi dezleagă iţele este un geniu şi se numeşte Pirandello.
Traducerea lui Luigi Pirandello este o adevărată provocare şi pare să nu-ţi ofere niciodată o satisfacţie deplină. Mereu crezi că poate nu ai transpus ceea ce a gândit el, închizi cartea, dar rămâi cu numeroase semne de întrebare. Frământările acestea nu ţi le dau mulţi scriitori. Prezentăm un fragment din traducerea integrală a romanului Şirul, aflată în curs de apariţie.

I

Tânăr, da, tânăr de viitor, era Pepè Alletto! Nu i-ar fi stat bine lui Ravì să nu o recunoască, dar asta nu înseamnă că ar fi fost de acord să-i acorde în niciun chip mâna Stellinei; nu voia să vorbească despre asta nici măcar în glumă.
- Să ne gândim!
I-ar fi plăcut totuşi să-şi căsătorească fiica cu consensul tuturor, cum se spune; se plimba prin oraş, oprea prieteni şi cunoscuţi ca să le ceară părerea. Toţi, însă, auzind numele celui cu care voia să-şi căsătorească fiica rămâneau uimiţi.
- Don Diego Alcozèr?
Ravì strângea din dinţi, se străduia să surâdă şi repeta frământându-şi mâinile:
- Staţi aşa… Să judecăm!
Dar ce să mai gândim! Unii chiar îl întrebau dacă vorbeşte serios:
- Don Diego Alcozèr?
Izbucneau în râs.
De aceştia Ravì se îndepărta indignat, spunând:
- Mii de scuze, credeam că sunteţi oameni cu judecată.
Se gândea cu adevărat la acea partidă, se gândea cu cea mai mare convingere că ar fi fost un noroc pentru fiica lui. Era interesat să afle şi părerea altora, măcar a celor care îi permiteau să le arate exasperarea care-i creştea pe zi ce trece.
- Aţi dorit libertatea, Sfinte Doamne! Regele care domneşte, dar nu guvernează, o descoperă tuturor, într-un exerciţiu formidabil: poduri şi străzi, căi ferate, telegraf, iluminare; lucruri frumoase, foarte frumoase, care îmi plac şi mie, dar ele se plătesc, domnii mei! Şi consecinţele sunt două, în cazul meu. Numărul unu: am lucrat ca un sclav toată viaţa în mod cinstit, dar, din păcate, nu am reuşit să pun mult de o parte ca să-mi pot căsători acum fiica aşa cum doreşte ea, dorinţă care ar fi şi a mea. Numărul doi: tineri bogaţi nu sunt care să poată asigura prin căsătorie fericirea fetei mele. Întâi ar trebui ca părinţii să-şi facă o situaţie, ceea ce Domnul ştie cât ar dura, fiindcă toţi pretind dotă şi bine fac. Fără să aibă o poziţie, care tată şi-ar căsători fiica? Deci? Deci este nevoie să se căsătorească cu un bătrân, dacă bătrânul este bogat. Tineri care doresc moartea celor bătrânilor sunt câţi vrei.
- Ce este de râs? spunea el cu înţelepciune, fiindcă apoi zicea:
- Să judecăm…
Dacă don Diego Alcozèr ar fi avut cincizeci sau şaizeci de ani, nu: zece-cincisprezece ani de sacrificiu ar fi fost prea mulţi pentru fiică, ea nu ar fi acceptat partida. Dar don Diego avea şaizeci şi doi şi nu erau pericole care să te sperie de niciun soi. Mai mult decât atâta, căsătoria ar fi de fapt o simplă adopţie. Stellina ar fi intrat ca o fiică în casa lui don Diego, nici mai mult nici mai puţin. În loc să stea în casa tatălui ar fi stat în alta mai comodă, ca stăpână a casei – casa unui om galant aflat la sfârşitul vieţii, nimeni nu putea să se îndoiască de asta. Deci, care ar fi fost sacrificiul? Să aştepte aici sau acolo. Diferenţa era că în casa tatălui ar fi fost timp pierdut, el neputând să facă nimic pentru fiică, dar aşteptând acolo trei-patru ani…
- Să mă mai explic? întreba în acest punct Ravì, tot mai convins el însuşi de cele două raţionamente.
Don Diego Alcozèr a fost căsătorit de patru ori? Şi ce-i cu asta? Cu atât mai bine. Stellina nu va fi atât de proastă să nu-i pună coarne acestui bătrân, ca şi celelalte patru. Cu timpul şi cu ajutorul lui Dumnezeu îşi va conduce spre cele veşnice soţul binefăcător, şi atunci, iaca, va pune mâna pe unul tânăr! Frumoasă, bogată, o adevărată principesă, va fi o dulceaţă de femeie, iar tinerii vor roi în jurul ei ca muştele.
I se părea de neconceput ca oamenii să nu fie capacitaţi de acest nou raţionament; nu era potrivit, încurajator să te împiedici de sacrificiul de moment, al nunţii cu bătrânul. Şi altele fac la fel, nu este aşa de mare lucru. La asta, da, la asta trebuia să te gândeşti!
Dacă ar fi fost bogat, dacă ar fi putut să o facă fericită el însuşi pe fiica sa, ar fi fost mare lucru! Da, aşa ar fi fost, nu ar mai fi căsătorit-o cu bătrânul acesta: Stellina desigur, pentru moment, nu putea să înţeleagă acest lucru şi era scuzabil: de acum, în puţin timp, era sigur de aceasta, ea îi va lăuda strădania, îi va mulţumi şi îl va binecuvânta
Nu spera, nu dorea nimic pentru el de la acea căsătorie; dorea totul numai pentru ea şi considera că este datoria lui de tată, datoria unui om bătrân trecut prin viaţă, să se ţină tare şi să-şi constrângă fiica fără experienţă să-l asculte. În schimb îl amăra profund dezaprobarea celor cu experienţă ca şi el.
- În numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt, se lamenta în acelaşi timp în casă soţia lui Ravì, doamna Rosa, care făcea semnul crucii cu un gest care-i era obişnuit şi pe care-l repeta ori de câte ori se simţea nenorocită şi lovită grav în sufletul ei.
- Lăsaţi-l să facă cum vrea el, tot ceea ce face Marcantonio pentru mine, este bine făcut, spunea rudeniilor cu voce joasă, prin care lăsa să se înţeleagă că nu era de acord cu acel proiect monstruos de căsătorie.
- Păcat de moarte, doamna Rosa! se încumeta să o spună Camelia Mèndola, purtătoarea de cuvânt a vecinilor vorbind aproape gâtuit, ca să nu strige, lovindu-şi pieptul osos cu pumnii.
- Dacă îl laşi să o spună, în cunoştinţă de cauză, este un păcat mortal, care cere judecată în faţa Domnului!
Şi foarte obosită îşi strângea pe frunte cocul şi punea peste el baticul roşu de lână. Doamna Rosa îşi strângea buzele, închidea ochii şi lăsa să-i iasă pe nas un lung suspin.

                                                               
II

Don Diego Alcozèr putea fi văzut deja prin oraş în compania viitorului socru.
Marcantonio Ravì, om cumsecade, foarte gras, cu faţa foarte roşie, cu picioarele care păreau nişte beţe atârnate de burtă şi care atunci când mergea se mişcau de ici-colo cu dificultate, parcă ar fi vrut să compenseze puţin câte puţin figura lui don Diego, subţirel, micuţ, ţinându-şi pălăria în mână sau pe mânerul bastonului. Parcă ar fi vrut să arate singurul smoc de păr pe care îl mai avea, puţin vopsit în apă cu tinctură (aproape de culoare roşie), aranjat în mod studiat ca să îi ascundă mai bine craniul. Don Diego nu avea mustăţi, nici sprâncene, ochii îi erau căprui, apoşi. Hainele lui cumpărate cel mai recent erau de acum douăzeci de ani. Nu din zgârcenia bogatului, ci fiindcă nu voia să le arunce aşa de uşor la gunoi în folosul altora.
Aşa arăta, după cum v-am spus, cel mai irezistibil cuceritor de mirese tinere din timpul lui Ferdinand, regele celor două Sicilii; cavaler în toată regula, spadasin, balerin. Dar meritele sale nu se reduceau numai la aceasta, cum s-ar spune pe câmpul Venerei şi al lui Marte: don Diego vorbea latina foarte bine, îl memorase pe Catul şi cea mai mare parte din odele lui Horaţiu:
„Să nu doreşti nefericirea, nici mie şi nici ţie/ niciodată, până la sfârşitul vieţii…”
Vai, Horaţiu, de la el, poetul său preferat, învăţase normele epicuriene. S-a bucurat toată viaţa şi voia să trăiască până la sfârşit în bucurie. De aceea ura solitudinea, în care se simţea adesea înfuriat de fantasme înfricoşătoare, iubea tinereţea a cărei companie o căuta, suportând cu stoicism glumele şi răutăţile.
Iată-l: bătea în capul de argint al bastonului de abanos în faţa cafenelei Falcone, în timp ce Ravì se lăfăia într-un fotoliu, îşi trăgea pălăria mare pe frunte şi-şi ştergea sudoarea cu o batistă.
- Ca de obicei – spunea Alcozèr ospătarului – dă-mi o oranjadă.
Îşi însoţea comanda cu un râs sec şi rece, încercând să nu se stropească din cauza mâinilor care  îi tremurau.
- Eh, eh…
Aşezaţi la cafenea, reîncepeau discuţia despre căsătorie, care era întreruptă din când în când de răspunsuri la saluturile pe care Marcantonio le împrăştia cu gesturi largi, într-o parte şi în alta, nenumăraţilor lui cunoscuţi.
- Sărut mâna! Câtă frumuseţe! Umilul dumneavoastră servitor!
Don Diego nu intrase încă în casa logodnicei sale. Stellina ameninţa că îl va desfigura, îi va scoate ochii, dacă ar fi îndrăznit să vină în faţa ei. Ravì se înţelege că nu-i spunea lui Don Diego despre aceste ameninţări ale fiicei sale. Spunea doar că trebuie să aibă puţină răbdare, pentru că fata, oh, Doamne, se ştie…
- Bine, bine, cum spui tu, când va fi de acord Stellina… în puţin timp sper, să se îndrăgostească, răspundea Don Diego, liniştit şi surâzător. Dar până atunci, uite, dă-i asta şi scotea din buzunar o cutiuţă din mătase.
Astăzi o brăţară, ieri un ceas cu lănţişor de aur şi cu perle, mai înainte un inel cu perle şi briliante, un colier cu smaralde, o pereche de cercei… Alcozèr nu cheltuia nimic: toate bijuteriile fuseseră ale fostelor soţii. Acum ce să facă cu ele? Le trimitea logodnicei, curăţate de aurar, puse în cutii noi.
Marcantonio Ravì îi aducea laude, scotea exclamaţii admirative, rostea mulţumiri.
- Dar dumneavoastră, don Diego, dragul meu, ne confundaţi..
- Nu te confund, catârule! Am experienţa vieţii, ştiu că darurile sunt iubite şi dorite.
Don Marcantonio punea cadoul în buzunar, turba de furie gândindu-se la încăpăţânarea fiicei, care nu voia cu nici un chip să cedeze, se mulţumea să stea în camera ei, chiar dacă era asediată, refuza până şi ceaiul.
Mama făcea de gardă în faţa uşii camerei, ca o santinelă. Veneau rudeniile, Mendola sau o altă vecină, încercând să-i vorbească despre căsătorie, dar ea îşi făcea întotdeauna semnul crucii.
[…]

Prezentare şi traducere de Livia Mărcan
(nr. 9, septembrie 2016, anul VI)