Să (re)descoperim nuvelele lui Luigi Pirandello, la 150 de ani de la naştere

Anul acesta, în care lumea literară sărbătoreşte 150 de ani de la naşterea lui Luigi Pirandello (marele prozator şi dramaturg italian căruia în 1934 i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură), nu se putea încheia decât cu un volum Pirandello. La editura Humanitas va apărea chiar zilele acestea un volum de douăzeci şi şase de nuvele ale scriitorului sicilian în traducerile foarte precise şi elegante a doi tălmăcitori remarcabili ai mai multor opere din literatura italiană, Mihai Banciu şi Florin Chiriţescu. Prin acest volum, îngrijit şi prefaţat de Miruna Bulumete, profesor de limba şi literatura italiană la Universitatea di Bucureşti, cititorul român este invitat să descopere nişte excepţionale proze de scurtă respiraţie, care au fost alese întocmai pentru a oglindi diferitele etape ale creaţiei pirandelliene. Aceste etape relevă, aşa cum critica adesea a evidenţiat, o inspiraţie veristă într-o primă perioadă, urmată de o deschidere ponderată înspre avangardele literare de la începutul secolului XX, în special înspre deformările şi patosul expresionist, iar spre finalul vieţii, înspre atmosfere şi tonalităţi suprarealiste. Independent, însă, de epoca în care au fost scrise, în toate nuvelele se regăsesc, fie şi doar in nuce, constantele filozofiei pirandelliene: întrebări angoasante asupra sensului existenţei, relativismul gnoseologic, clivajul eului sub acţiunea unor factori alienanţi, tema nenumăratelor măşti sau „forme” de care fiinţa umană nu se poate eliberă decât cu preţul de a-şi vedea devastat propriul univers, de a fi exclusă din societate şi de a deveni alienată mintal. În scriitură, tragismul unei atari filozofii este contrabalansat de umor, de acel comic pirandellian fin şi pătrunzător, care scoate la lumină ceea ce se ascunde sub aparenţe, invitând la reflecţie. Umorul lui Pirandello, pe care el însuşi îl defineşte „sentiment al contrariului”, este strategia de delegitimare a „formelor” prin care cititorul este incitat nu doar să privească dincolo de măşti, ci să şi conştientizeze întreaga însemnătate a descoperirii respectivelor realităţi cu tot cortegiul lor de consecinţe. Chiar dacă zâmbetul stârnit este unul amar şi plin de milă, efectul acestui umor este, tocmai prin valoarea sa euristică, unul reconfortant.
Pe lângă faptul că sunt o oglindă fidelă a weltanshauungului autorului lor, nuvelele, multe dintre care adevărate capodopere, reprezintă şi un veritabil laborator şi rezervor de creaţie în care autorul utilizează pentru prima dată teme, motive, personaje, situaţii dramatice, efecte stilistice şi chiar teatrale integrate apoi în romane şi în piese.
Din punct de vedere al conţinutului, nuvelele din volum ar putea fi împărţite după cum urmează. Pe de o parte, sunt cele care transcend o determinare istorică specifică: fie pentru că se dezvoltă într-un registru fantastic (precum Suflu, O zi sau Seara, o muşcată), fie pentru că personajele şi situaţiile ar putea fi plasate şi în zilele noastre sau oricând în ultimele sute de ani (precum Amintirile noastre, Şocul, Răspuns, Erezia catară, Dacă, Trenul a fluierat, O adiere de vânt sau O lume de hârtie), fie pentru că prezintă un conţinut meditativ, de natură filozofică, dialogic, ca Deasupra şi dedesubt, ori auctorial, ca în Capcana. De cealaltă parte, regăsim nuvelele care oglindesc realităţi ale vremurilor în care au fost scrise, ale epocii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Acestea îl introduc pe cititor in medias res, în vieţile unor protagonişti din lumea satului sicilian, dominat de prejudecăţi, tabuuri, superstiţii, făţărnicie, violenţă, tratarea injustă a femeii, considerată o fiinţă inferioară, şi ataşament exacerbat faţă de avuţie, sau în existenţele unor mic-burghezi, locuitori ai unui mediu citadin, sufocat însă şi acesta de lipsa de orizont, de adulter, de calcule meschine şi de nenumărate artificii menite să salveze aparenţele.
Dincolo de această specularitate, şi personajele din această a doua categorie de nuvele îşi depăşesc ancorarea istorică, prezentând valori şi trăiri universal umane. Situaţiile de viaţă în care apar, deşi construite cu naturaleţe şi veridicitate, uimesc adesea prin absurdul sau paradoxul lor.
Ceea ce, mai presus de orice, tulbură personajul pirandellian, împingându-l uneori la autodistrugere, este tocmai confruntarea cu adevărurile celorlalţi, care sunt pentru el tot atâtea neadevăruri. Viziuni despre sine şi lume clădite în timp, ordini meticulos construite, lupte duse pentru afirmarea propriilor adevăruri, sentimente de prietenie şi de iubire, întregi microuniversuri se năruie, la întâlnirea dezvrăjită cu adevărul celuilalt, întocmai ca nişte castele din cărţi de joc. În imaginarul pirandellian doar moartea mai rivalizează, în efectele sale devastatoare, cu conştientizarea acestui relativism.
Pirandello dovedeşte o deosebită propensiune faţă de tanatic, experimentându-l în scriitură în cât mai multe registre, sub cât mai multe forme şi punând în lumină multitudinea consecinţelor prezenţei lui asupra celor rămaşi în viaţă. Fără rezerve sau menajamente, scriitorul dezvăluie nenumăratele vulnerabilităţi ale fiinţei umane. Aceasta este supusă pericolelor de tot felul şi se află tot timpul sub ameninţarea morţii, care poate fi provocată de cei mai diferiţi agenţi: de la insecte şi dezastre naturale până la crime şi boli. Fragilitatea fizică este dublată de cea psihologică: într-un univers ostil, sub loviturile imprevizibile ale vieţii, protagoniştii experimentează uneori cel mai negru sentiment de nefamiliaritate a tot ce îi înconjoară. În închipuirea pirandelliană, sentimentul înstrăinării şi cel al lipsei de sens aparţin inclusiv sufletului eliberat de trup în urma morţii (stă mărturie în acest sens memorabila nuvelă Seara, o muşcată).
Date fiind varietatea şi complexitatea lor, nuvelele din prezentul volum permit înţelegerea esenţei literaturii pirandelliene, o literatură definită de însuşi autorul ei – într-un interviu* dat chiar cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă – ca fiind „periculoasă” şi angajantă în sensul în care „pretinde participarea totală a omului ca entitate morală”. Cititorul va fi cu siguranţă captivat nu doar de un stil de mare forţă sugestivă, incisiv şi concis, ci şi de o viziune asupra lumii de o luciditate dezarmantă şi cuceritoare.

* Giovanni Cavicchioli, Pirandello e la fede, interviu cu Luigi Pirandello, Termini, 1936.

Miruna Bulumete

În continuare publicăm în premieră câteva fragmente din două nuvele de Luigi Pirandello, care prin diversitatea lor vorbesc de la sine despre complexitatea volumului în curs de apariţie:

Când se pregăti să iasă cu enormul sul de hârtie sub braţ, ploua cu găleata. Şi mai erau zece minute până la ora când trebuia să înceapă lecţia! Ce era de făcut? Urcă din nou scările ca să se înarmeze cu o umbrelă şi-o porni prin potopul acela, ferind cel puţin sulul de hârtie, „excepţionala“ lui lecţie.
Când ajunse la Universitate era murat ca un şoarece şi arăta ca vai de lume. Lăsă umbrela în ghereta portarului; se scutură puţin de ploaie, tropăind din picioare, şi intră în sală. Îşi şterse faţa şi se sui pe estradă.
Întunecoasă şi când era soare, aula părea în ziua aceea o catacombă; abia vedeai la doi paşi. De cum intră, profesorul Lamis îşi aruncă ochii prin sală – cum nu făcuse în viaţa lui – şi zărind o înghesuială neobişnuită, fu cuprins de bucurie şi mulţumi în sinea sa celor doi elevi credincioşi care, după cum se vede, răspândiseră printre colegii lor vestea despre lecţia aceea extraordinară care-l costase pe bătrânul profesor atâta trudă şi-n care pusese, cu o pricepere nemaiîntâlnită, un tezaur de cunoştinţe dintre cele mai alese.
Pradă unei vii emoţii, îşi atârnă pălăria în cuier şi ca niciodată, se urcă, în ziua aceea, la catedră. Mâinile lui firave tremurau în aşa hal încât abia reuşi să-şi pună ochelarii pe vârful nasului. În aulă domnea o linişte deplină şi profesorul Lamis, desfăcând sulul de hârtie, începu să citească cu o voce puternică şi răsunătoare de care se miră el însuşi. Oare la ce notă se va ridica vocea lui atunci când, după introducerea pe care o citea, ce-i drept cam tare, se va lansa în polemică? Dar în clipa aceea profesorul Lamis nu mai era stăpân pe sine. Muşcat parcă de viperele stilului său, simţea un fel de cuţit care i se răsucea în măruntaie şi, ridicând din ce în ce mai mult glasul, da din mâini ca un ieşit din minţi. Profesorul Bernardino Lamis, de obicei atât de sobru şi de reţinut, în ziua aceea gesticula! Prea mult venin i se adunase în suflet timp de şase luni, prea multă supărare îi pricinuise slugărnicia şi muţenia criticii italiene; şi clipa aceasta era pentru el – da! era pentru el, clipa răfuielii! Căci toţi tinerii aceia de nădejde care se strânseseră să asculte cu atâta religiozitate, vor vorbi cândva despre lecţia sa, vor povesti cum el, Bernardino Lamis, se urcase în ziua aceea la catedra Universităţii din Roma, ca să dea un răspuns plin de măreţie nu numai lui von Grobler, ci întregii Germanii.
Citea aşa de vreo trei sferturi de oră devenind din ce în ce mai aprins şi mai emoţionat când studentul Ciotta, care în drum spre Universitate fusese surprins de un torent de ploaie şi se adăpostise într-un gang, crăpă puţin uşa sălii şi privi înăuntru speriat. Sperase că profesorul Lamis nu avea să vină să-şi ţină lecţia pe o vreme atât de vrăjmaşă. Ş-apoi jos, în ghereta portarului, găsise un bileţel de la Vannicoli care-l ruga să-l scuze faţă de iubitul lor profesor pentru că „ieşind din casă în seara trecută, călcase greşit, se rostogolise pe scară şi îşi scrântise o mână şi – spre marea lui mâhnire – nu putea să vină la curs”.
Atunci cui vorbea cu atâta entuziasm profesorul Bernardino Lamis?
Se strecură binişor pe uşă, în vârful picioarelor, şi-şi aruncă ochii prin sală! Venea de la lumină aşa că în primul moment zări şi el o grămadă de studenţi şi rămase uluit. Oare vedea bine? Căută să se încredinţeze. Vreo douăzeci de pelerine de ploaie erau întinse ici şi colo pe bănci ca să se usuce. Acesta era în ziua aceea tot auditorul profesorului Bernardino Lamis.

(fragment din nuvela Erezia catară, trad. Florin Chiriţescu, din volumul în curs de apariţie Luigi Pirandello, Nuvele pentru an, Ed. Humanitas, Bucureşti 2017)

S-a eliberat în somn, nu ştie cum; poate ca atunci când te cufunzi în apă şi ai senzaţia că trupul va reveni iarăşi sus, singur, dar sus nu mai revine decât senzaţia, umbră plutitoare a trupului rămas jos.
Dormea, şi nu mai e în trupul său; nu poate spune că s-a trezit; iar unde este acum cu adevărat nu ştie; pluteşte parcă în aerul odăii sale închise.
Înstrăinat de simţuri, păstrează din acestea nu atât facultatea de a percepe cât amintirea lor, cum erau; nu absente cu totul, însă deja desprinse: colo auzul, unde-i un zgomot cât de mic în noapte; dincoace văzul, unde-i abia un licăr; şi pereţii, tavanul (ce prăfuit pare de-aici), iar jos pardoseala cu covorul, şi uşa aceea, şi spaima smintită de patul cu perna de puf verde şi cuverturile gălbui, sub care se ghiceşte un trup zăcând inert; capul chel, afundat între pernele răvăşite; ochii închişi şi gura deschisă printre perii roşcaţi ai mustăţii şi bărbii, peri groşi, cvasi metalici; o gaură uscată, neagră; şi un fir din sprâncene grozav de lung, pe care dacă nu şi-l aranjează îi intră-n ochi.
El e acela! Unul care nu mai există. Unul căruia trupul îi devenise o povară prea grea. Şi răsuflarea, ce chin şi ea! Toată viaţa, închisă în odaia aceasta; să simţi încet, încet, cum te pierzi cu totul şi să te ţii în viaţă fixând un obiect, pe-acesta ori pe celălalt, înspăimântat să nu adormi. Într-adevăr, apoi, în somn…
Ce ciudate îi par, în odaia aceea, ultimele cuvinte din viaţă:
- Aşadar dumneavoastră consideraţi că, în starea în care mă găsesc, e cazul să încercăm o operaţie atât de riscantă?
- În situaţia în care ne aflăm, riscul într-adevăr…
- Nu e vorba de risc. Vreau să spun dacă mai există vreo speranţă?
- Vai, slabă.
- Păi atunci…
Lampa roz, suspendată în mijlocul odăii, a rămas aprinsă zadarnic [...]
A dispărea.
Mirare ce devine din ce în ce mai mare, nesfârşită: iluzia simţurilor risipite de-acum ce se goleşte încetul cu încetul de lucruri care păreau a exista şi care-n fapt nu existau; sunete, culori, nu existau; totul rece, totul mut; neant; şi moartea, acest neant al vieţii… Verdele acela… Ah, o dată, în zori, mergând de-a lungul unei liziere, privind tufişurile şi respirând mireasma verdelui aceluia atât de proaspăt şi de nou, cât a dorit să fie şi el iarbă! Ghem de rădăcini albe şi vii, înfipte-n lutul negru pentru a-i suge seva. O, viaţa este legată de pământ şi n-are nevoie de cer decât pentru că-i îngăduie pământului să răsufle! Acum el este însă asemenea miresmei unei ierbi ce se mistuie în răsuflarea-aceasta, abur încă sensibil ce se destramă şi se pierde fără însă a se sfârşi, fără a mai avea nimic alături; da, poate o durere; dar, chiar dacă o mai poate gândi, este de-acum departe, dincolo de timp, în melancolia infinită a unei mult prea zadarnice eternităţi.
Un lucru, să dăinui încă într-un lucru, cât de neînsemnat, o piatră spre exemplu. Ori chiar o floare care să trăiască puţin: uite, muşcata asta…
- Ah, priveşte-acolo jos, în grădină, muşcata aia roşie. Cum se-aprinde! De ce?
Uneori, seara, în grădini se aprinde, aşa, brusc, câte-o floare; şi nimeni nu ştie să-şi explice de ce.”

(fragmente din nuvela Seara, o muşcată, trad. Mihai Banciu, din volumul în curs de apariţie Luigi Pirandello, Nuvele pentru an, Ed. Humanitas, Bucureşti 2017)

Luigi Pirandello
(nr. 11, noiembrie 2017, anul VII)