Să redescoperim nuvelele lui Luigi Pirandello

În 28 iunie 1867 s-a născut Luigi Pirandello, renumit dramaturg, scriitor şi poet, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1934. Dintre numeroasele traduceri româneşti ale nuvelelor sale, semnalăm volumul volume Nuvele pentru un an, publicat la editura Humanitas în 2017, la 150 de ani de la naşterea lui Pirandello.
Volumul cuprinde douăzeci şi şase de nuvele ale scriitorului sicilian în traducerile foarte precise şi elegante a doi tălmăcitori remarcabili ai mai multor opere din literatura italiană, Mihai Banciu şi Florin Chiriţescu. Prin acest volum, îngrijit şi prefaţat de Miruna Bulumete, profesor de limba şi literatura italiană la Universitatea di Bucureşti, cititorul român este invitat să redescopere nişte excepţionale proze de scurtă respiraţie, care au fost alese întocmai pentru a oglindi diferitele etape ale creaţiei pirandelliene. Aceste etape relevă, aşa cum critica adesea a evidenţiat, o inspiraţie veristă într-o primă perioadă, urmată de o deschidere ponderată înspre avangardele literare de la începutul secolului XX, în special înspre deformările şi patosul expresionist, iar spre finalul vieţii, înspre atmosfere şi tonalităţi suprarealiste. Independent, însă, de epoca în care au fost scrise, în toate nuvelele se regăsesc, fie şi doar in nuce, constantele filozofiei pirandelliene: întrebări angoasante asupra sensului existenţei, relativismul gnoseologic, clivajul eului sub acţiunea unor factori alienanţi, tema nenumăratelor măşti sau „forme” de care fiinţa umană nu se poate eliberă decât cu preţul de a­-şi vedea devastat propriul univers, de a fi exclusă din societate şi de a deveni alienată mintal. În scriitură, tragismul unei atari filozofii este contrabalansat de umor, de acel comic pirandellian fin şi pătrunzător, care scoate la lumină ceea ce se ascunde sub aparenţe, invitând la reflecţie.
Umorul lui Pirandello, pe care el însuşi îl defineşte „sentiment al contrariului”, este strategia de delegitimare a „formelor” prin care cititorul este incitat nu doar să privească dincolo de măşti, ci să şi conştientizeze întreaga însemnătate a descoperirii respectivelor realităţi cu tot cortegiul lor de consecinţe. Chiar dacă zâmbetul stârnit este unul amar şi plin de milă, efectul acestui umor este, tocmai prin valoarea sa euristică, unul reconfortant.
Pe lângă faptul că sunt o oglindă fidelă a weltanshauungului autorului lor, nuvelele, multe dintre care adevărate capodopere, reprezintă şi un veritabil laborator şi rezervor de creaţie în care autorul utilizează pentru prima dată teme, motive, personaje, situaţii dramatice, efecte stilistice şi chiar teatrale integrate apoi în romane şi în piese.
Din punct de vedere al conţinutului, nuvelele din volum ar putea fi împărţite după cum urmează. Pe de o parte, sunt cele care transcend o determinare istorică specifică: fie pentru că se dezvoltă într-un registru fantastic (precum Suflu, O zi sau Seara, o muşcată), fie pentru că personajele şi situaţiile ar putea fi plasate şi în zilele noastre sau oricând în ultimele sute de ani (precum Amintirile noastre, Şocul, Răspuns, Erezia catară, Dacă, Trenul a fluierat, O adiere de vânt sau O lume de hârtie), fie pentru că prezintă un conţinut meditativ, de natură filozofică, dialogic, ca Deasupra şi dedesubt, ori auctorial, ca în Capcana. De cealaltă parte, regăsim nuvelele care oglindesc realităţi ale vremurilor în care au fost scrise, ale epocii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Acestea îl introduc pe cititor in medias res, în vieţile unor protagonişti din lumea satului sicilian, dominat de prejudecăţi, tabuuri, superstiţii, făţărnicie, violenţă, tratarea injustă a femeii, considerată o fiinţă inferioară, şi ataşament exacerbat faţă de avuţie, sau în existenţele unor mic-burghezi, locuitori ai unui mediu citadin, sufocat însă şi acesta de lipsa de orizont, de adulter, de calcule meschine şi de nenumărate artificii menite să salveze aparenţele.
Dincolo de această specularitate, şi personajele din această a doua categorie de nuvele îşi depăşesc ancorarea istorică, prezentând valori şi trăiri universal umane. Situaţiile de viaţă în care apar, deşi construite cu naturaleţe şi veridicitate, uimesc adesea prin absurdul sau paradoxul lor.
Ceea ce, mai presus de orice, tulbură personajul pirandellian, împingându-l uneori la autodistrugere, este tocmai confruntarea cu adevărurile celorlalţi, care sunt pentru el tot atâtea neadevăruri. Viziuni despre sine şi lume clădite în timp, ordini meticulos construite, lupte duse pentru afirmarea propriilor adevăruri, sentimente de prietenie şi de iubire, întregi microuniversuri se năruie, la întâlnirea dezvrăjită cu adevărul celuilalt, întocmai ca nişte castele din cărţi de joc. În imaginarul pirandellian doar moartea mai rivalizează, în efectele sale devastatoare, cu conştientizarea acestui relativism.
Pirandello dovedeşte o deosebită  propensiune faţă de tanatic, experimentându-l în scriitură în cât mai multe registre, sub cât mai multe forme şi punând în lumină multitudinea consecinţelor prezenţei lui asupra celor rămaşi în viaţă. Fără rezerve sau menajamente, scriitorul dezvăluie nenumăratele vulnerabilităţi ale fiinţei umane. Aceasta este supusă pericolelor de tot felul şi se află tot timpul sub ameninţarea morţii, care poate fi provocată de cei mai diferiţi agenţi: de la insecte şi dezastre naturale până la crime şi boli. Fragilitatea fizică este dublată de cea psihologică: într-un univers ostil, sub loviturile imprevizibile ale vieţii, protagoniştii experimentează uneori cel mai negru sentiment de nefamiliaritate a tot ce îi înconjoară. În închipuirea pirandelliană, sentimentul înstrăinării şi cel al lipsei de sens aparţin inclusiv sufletului eliberat de trup în urma morţii (stă mărturie în acest sens memorabila nuvelă Seara, o muşcată).
Date fiind varietatea şi complexitatea lor, nuvelele din acest volum permit înţelegerea esenţei literaturii pirandelliene, o literatură definită de însuşi autorul ei – într-un interviu* dat chiar cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă – ca fiind „periculoasă” şi angajantă în sensul în care „pretinde participarea totală a omului ca entitate morală”. Cititorul va fi cu siguranţă captivat nu doar de un stil de mare forţă sugestivă, incisiv şi concis, ci şi de o viziune asupra lumii de o luciditate dezarmantă şi cuceritoare.


* Giovanni Cavicchioli, Pirandello e la fede, interviu cu Luigi Pirandello, Termini, 1936.

                                                                                                                 Miruna Bulumete
(nr. 6, iunie 2025, anul XV)