Maestrul Ciprian Radovan: „Pictura pentru mine a fost mereu un suport de echilibrare afectivă"

Invitatul special al rubricii noastre Orizonturi de Artă este, în acest număr, maestrul Ciprian Radovan, unul dintre exponenţii reprezentativi ai artei româneşti contemporane. Născut în 13 mai 1939 în Sânmihaiul Român, Timiş, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România (UAP), secţia pictură, din anul 1966, şi membru AIAP/IAA (International Association of Art) din 1997. În paralel cu activitatea artistică profesională, a lucrat în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământul superior, fiind profesor de electrochimie la Universitatea de Vest din Timişoara.
Creaţia sa artistică prezintă următoarele perioade: 1956-1962, desen şi exerciţiul picturii; 1963-1972, explorări onirice şi experimentări; 1972-1974, relaţii cromatice şi ambient psihocrom; 1974-1984, portrete onirice, ritmuri vegetale, „oglinzi”; 1984-1987, aspiraţii spre o „mistică” vegetală; 1987-1995, studiul naturii; după 1995, „contopirea” cu vegetalul, aspiraţia spre limpezirea culorii şi revelaţia „reluării” – recuperare culturală, o „reîncepere”; după 1970 publică cronici şi texte despre artă şi prezintă numeroase expoziţii ale colegilor (inclusiv după 1990).
Începând cu 1962, anul debutului expoziţional, participă la peste 300 de expoziţii, între care: saloanele anuale ale Uniunii Artiştilor Plastici Timişoara, expoziţii naţionale (pictură, grafică) şi expoziţii de grup la Bucureşti, Reşiţa, Cluj, Arad, Iaşi, Galaţi şi în alte localităţi din România, cât şi expoziţii de artă românească în străinătate: Berna, Torino, Tunis (1968-1970), Novi-Sad, Belgrad (1969-1970), San Giovani Valdarno (1973), Modena (1974), Gera-Jena (1982), Novi Sad (1989), Szeged (1972), Zug, Elveţia (1991), Tirol (1991), Landshut (1993), Essen (1995), Szeged (1995), Krya Vrisi, Grecia (1995), Hamburg (1997), expoziţiile de grup ale galeriei „Dure” în Norvegia (Oslo, Enerbak, Sandvika, Bergen, Moirana, Stein-Kier, Namsis, 1997), în Danemarca (Copenhaga, 1998), în Austria (Viena, 1998), în USA, Springfield, Missouri (1999). Alte participări: Trienala Internaţională de Desen, Wroclaw (1974, 1978); A 11-a Expoziţie de Desene Originale, Rijeka şi Zagreb (1988); expoziţie internaţională Gera (1993); participare în retrospectiva pictorului George McCullough cu „Portretul Artistului” la Lincoln National Co., Fort Wayne, SUA (1995).
Laureat cu numeroase premii și distincții pentru activitatea sa artistică, pictorul Ciprian Radovan este prezent cu lucrări în colecţii particulare şi de stat atât din România, cât şi în colecţii particulare din străinătate: Germania, Italia, Iugoslavia, Austria, Anglia, Brazilia, Canada, SUA, Elveţia, Grecia, Israel, Japonia, Olanda, Suedia, Franţa.

Pictura pentru mine a fost mereu un suport de echilibrare afectivă. În mod aparent paradoxal, cred că cercetarea ştiinţifică şi cea artistică au elemente comune, care implică documentare şi cultură în domeniu, practică minuţioasă şi susţinută, culminând cu o intuiţie temeinică şi o logică interioară, susţinută cu pasiune. Pictura oferă în plus sentimentul de libertate a explorării momentului afectiv, intrarea imperceptibilă într-o lume a visării.
Criticii care s-au apropiat cel mai bine de lumea preocupărilor mele artistice, preocupări ce au o anume particularitate şi aparenţe adesea neuzuale, dominate de semne, asocieri, adesea ciudate, neobişnuite, în esenţă constanţe predominant complexe, au fost Deliu Petroiu şi Mihai Ispir (ultimul plecat dintre noi la nici patruzeci de ani), implicaţi emoţional şi la un grad de înţelegere concordant programului meu. Ataşată, de asemenea, de pictura mea, dar mai cerebrală, doamna Ileana Pintilie a preferat o abordare mixtă, atât de apropiere, cât şi de integrare a unor puncte de vedere opuse, făcând în cele din urmă o medie constructivă şi realistă, cu accentul pus pe constanţa dedicată de mine expresivităţii semnului.
Indiferent de ce poate însemna o privire exterioară, care ar putea fi şi rezervată, privirea mea interioară, care m-a condus întreaga viaţă, drept crez personal, a fost trăirea picturii ca o modalitate specifică de a mă autodefini şi echilibra pe plan existenţial, cu dăruire pasională.

Ciprian Radovan în 1968

Publicăm în continuare câteva extrase critice din Artindex.ro cu acordul domnului Mihai Constantin, autorul domeniului, şi o galerie reprezentativă de lucrări ale maestrului Ciprian Radovan, cu fotografii din arhiva sa personală.

Mihai Ispir: În atelierul pictorului Ciprian Radovan

Cea mai bună introducere la pictura lui Ciprian Radovan – în faza sa actuală – este o plimbare prin Timişoara veche şi îndeosebi prin acele cartiere ale oraşului unde se face simţit „farmecul discret” al arhitecturii „Secession”. Întorşi de aici în atelierul pictorului, vom regăsi cu plăcere, între altele, o rafinată şi somptuoasă documentaţie fotografică, reunind detalii ale clădirilor abia văzute: ferestre, fantaste sculpturi decorative, scări cu balustrade capricioase, feronerii florale, din nou ferestre. Lucrate în alb-negru sau sepia, fotografiile mărturisesc ceva din aplicaţia spre analitic (…), ceva, deopotrivă, dintr-o vocaţie a urmăririi metamorfozelor materiei, vocaţie cu deplinătate desluşită abia sub zodia experimentelor sale picturale. Dacă vom părăsi apoi, vremelnic, seducţiile retro, spre a ne acomoda privirea cu prezentul atelierului, ceea ce ne va atrage întâi atenţia va fi probabil starea de tensiune, mai mult sau mai puţin latentă, imprimată de artist ambianţei lui de lucru zilnice. Un fel de horror vacui permanent ar fi legea dominantă a acesteia, manifestată în particular prin acoperirea până şi a şevaletului cu o scriitură plastică „coup de fouet”, dar de o rezonanţă mai degrabă „pop-psihedelică”. Şi pentru a valida ultima asociaţie, poate servi drept argument un martor izolat al expoziţiei din 1973 de la Galeria „Apollo” – unul din componentele obiectuale ale scenografiei „pop”, sui generis, create atunci. Preocupările de sinteză a artelor şi de organizare plastică a spaţiului au fost însă convertite de Ciprian Radovan, treptat, într-o concentrare absolută asupra şevaletului, paralelă atacării cu totul neinhibate a unui „istoricism” de natură specială. Ceea ce-l obsedează acum pe artist este recuperarea vitalităţii biomorfismului florei de tip „Art Nouveau”, fără teama de o modernitate ce adoptă ca limbaj curent demitizarea. Păşim, între pânzele pictorului, ca într-un domestic Bomarzo, la început miraţi, captaţi în cele din urmă prin intropatie în vârtejul arabescurilor abstracte sau figurale ce-l populează. Modelul, pattern-ul lucrărilor rămâne pretutindeni omogen, fie că este vorba de sisteme de semne pure, ivite din dezlănţuiri gestuale, fie că ni se înfăţişează „citate” ale unor detalii arhitectonice, şi ele „secessioniste”, desigur, (ferestre de pildă) conspectate mai înainte în seturile de fotografii amintite, sau învolburări vegetale. Mai curioase sunt îmbinările ornamentului şi figurii umane tratate „realist”, sintagmă vizuală, cum bine se ştie, preluată cu evidentă conştiinţă a eclectismului ei bizar, dar fără ironie, cu o îndrăzneală de bun augur. Se vede că pictorul afişează o manifestă neglijare a canoanelor clasicizante insinuate în arta modernă de tipul reine Sichtbarkeit, în favoarea şocului expresiei, virulenţei comunicării. La Timişoara, Ciprian Radovan a descoperit de mai multă vreme un „genius loci” care aparţine deopotrivă oraşului şi lui însuşi.

(Mihai Ispir, „Arta”, nr. 7-8, Ateliere timişorene, pag. 59, 1982)

Ciprian Radovan în 1969

Deliu Petroiu: O atitudine de factură „postmodernistă”

Ciprian Radovan (Helios, Timişoara), în ansamblul picturii timişorene, reprezintă, într-o ipostază cristalizată pe parcursul anilor din urmă, o atitudine de factură „postmodernistă”. Afirmaţia se întâlneşte în sugestiile unor comentatori recenţi (Mihai Ispir, Livius Ciocârlie) ai artei sale în care fervoarea avangardistă de la începuturi (tentaţia expresiei inedite şi şocante) se metamorfozează într-o imperioasă şi aparent umilă nevoie de a repune în discuţie figuri şi forme aparţinând unor stiluri revolute.
Într-un acord necăutat – şi, astfel, poate mai relevant – cu idea bahtiană, „…orice sens va avea, în timpul mare, sărbătoarea renaşterii sale”, pictorul reînvie, prin intermediul unui dialog larg deschis, conceput într-o regie proprie, reminiscenţe baroce, secessioniste sau de tip „Arta 1900”, atât de prezente încă în colţuri urbanistice timişorene. La acestea se adaugă structuri compoziţionale, ritmice şi cromatice de tradiţie locală, bizantină şi etnologică, totul reformulat şi redistribuit într-o viziune originală. Elementul vegetal se regăseşte, ca un „etimon”, în mii de feţe frust, proaspăt, insinuant sau difuz, adiacent şi subiacent în „spaţii picturale”, cu punctele de plecare în peisaj, natură statică sau portret. Depăşind rigorile genurilor, această pictură este o metaforă, preponderent simbolică, revelând zone psiho-morale adânci, în pofida splendorilor quasi decorative de culoare şi lumină.
Cojoacele migălite de meşterii bănăţeni, ornamentele scânteietoare din vechi bucoavne constituiau fascinante bucurii ale ochiului, celebrând însă în acelaşi timp ideea de simetrie, înţeleasă ca reflexul unei profunde armonii dintre raţionalitate şi afect.

Ileana Pintilie: Autonomia semnului plastic şi spaţiul afectiv

Evoluţia creaţiei lui Ciprian Radovan, artist ataşat spaţiului bănăţean prin excelentă, s-a construit pe structura sa interioară specială, înclinată spre visare şi afectivitate, pe anumite variaţii stilistice şi tematice constante, revenind oarecum ciclic. Apetenţa pentru reverie şi opulenţa unei viziuni abstract decorative l-au urmărit mereu, artistul ajungând să-şi construiască un drum propriu în arta locală şi naţională, adesea în contra curentului general, a modelor şi modelelor unanim acceptate.
Indiferent de tematica abordată în picturile sale, artistul a atins un fel de autonomie a semnului plastic, devenit abstract, iar prin metoda repetiţiei şi a aglomerării acestor semne, amintind de o structură de tip horror vacui, a reuşit să creeze un fel de spaţiu afectiv în care îşi imersează privitorul. Căci această afectivitate pare să fie liantul întregii sale construcţii şi ea se bazează pe o atitudine conciliantă şi unificatoare tip „New Age” (recunoscută chiar de artistul însuşi).
Cea mai recentă expoziţie a lui Radovan, deschisă la Timişoara în luna iunie, s-a intitulat Transornamental, autorizând o interpretare a transgresării ornamentului, de fapt a semnului plastic, devenit autonom, pentru a ajunge într-o zonă a proliferării sale libere… din dorinţa mărturisită de a comunica cu privitorul în mod empatic…”