 |
|||
 |
|||
|
În premieră în română, „Dialog Teologic” de Manlio Sgalambro (II)
DIALOG TEOLOGIC FILOSOFUL: Ce faci de pari așa de vlăguit, parcă aproape lipsit de viață?
FILOSOFUL: Tu însă vorbești și despre odium Dei… TEOLOGUL: Da, ura profesată de un fin intelect… Însă vreau să-ți amintesc de Ugo di San Vittore [2], ceea ce susține în De arrha animae: iubirea de Dumnezeu este iubire de târfă… (În pliurile din Vulgärhathezismus [3] se cuibărește un murdar teism. Categoria catafatică nu e lucru de nimic. Se încarcă cu toate atributele, cu flegmele, odium, fastidium, mépris… Ecce Deus). FILOSOFUL: O stercus pretiosum [4] … Spun-mi însă, aș vrea s-o știu de la tine, ce anume spunem atunci când spunem Dumnezeu?
TEOLOGUL: Nu e un cuvânt desemnat, ci numele ‘științific’ pentru această masă de ființe… Aș fi dorit, cred, următorul mod de a spune: „Doar acest Spirit merită… numele de Dumnezeu”. (Hegel). Însă numele de Dumnezeu nu e un merit. Numele acesta e o trivialitate, e o prostie. Sic tranzit Gloria Dei, dragă prietene… Dă-mi voie să reconsider teologia pe care cândva am unit-o cu necredință, așa cum mi-ai amintit, potrivit tradiției în raport cu binele și cu frumosul, dar puse la locul lor fiecare. Fiindcă, în fulguranta apariție a acestora – nimic altceva care apare, ia aminte, nu dispare atât de repede – se întâmplă ceva ca anularea lui Dumnezeu. Și el în orice caz e o licărire, fiindcă pe cadavrele noastre tronează triumful final al celui mai lăudat. Oh, dacă vrem să aerisim limbajul misticilor, e adevărat, nu există altcineva decât Dumnezeu, iar natura o iute apariție bună numai unui scop, a spune nu și a dispărea indignați. FILOSOFUL: Dacă reții că unul din scopurile filosofiei e de a ne dezobișnui de ființă, suntem de acord. Binele și frumosul înainte de toate se desfac de ființă… TEOLOGUL: Ai spus-o, se desfac de ființă. Oprește-te aici. Ființa, așadar? Da, trebuie să încerce să se desfacă de ea. Dumnezeu? Binele care ne îndepărtează. (Îți pot mărturisi că în mod tainic definesc binele îndepărtarea de Dumnezeu?). FILOSOFUL: Tu vrei binele spre a disprețui mai mult pe Dumnezeu, atunci… TEOLOGUL: Și dac-ar fi așa? Asta m-ar face pur. A voi binele pentru a putea disprețui înseamnă a fi puri față de acel gen de puritate pe care filosofii pot doar să și-o imagineze. Vei fi de acord cu asta: eu nu sunt dintre aceia care spun ‘nimic’ ușor. Se înțelege totuși că atunci când zic bine sau frumos înțeleg nimicul. Dar în sine însuși „nimicul” e de nepronunțat. FILSOFUL:Pe scurt, tu numești bine o anumită separare de Dumnezeu… Acționezi într-un mod de a anula pe Dumnezeu sau, cum spun eu, de a diminua ființa: asta e ce intenționezi? TEOLOGUL: Știu că dacă tu ar trebui să scrii un tratat de morală ne-am pune de acord cu acest imperativ: Vrei binele, distruge ființa. Eu însă, cum știi deja, nu cred decât într-o ‘ființă’ compromisă. Ființa asta de care vorbești tu e în schimb ființa căreia i-a fost sustrasă partea cea mai rea. Trebuie să i-o restituim. Dumnezeu e terminus technicus pentru ceea ce naivii numesc ‘ființă’. Prin urmare, într-un act de bine Dumnezeu s-a anulat deja. Tu vrei să negi aceasta într-o sentință? Nu poți. Actul acesta duce cu sine afirmarea sa în timp ce tu l-ai anulat voind binele, dar blestemul te urmărește din nou. FILOSOFUL: Mă tulbură mereu tot mai des această treabă a binelui. Văd orice tentativă a mea risipindu-se prin obscure meandre. Urmăresc în ea filele intricate, cu neliniște și cu răbdare. Un act al meu ce s-ar putea numi ‘bun’ îl investighez precum un detectiv abil, fiindcă vreau să știu unde sfârșește, cu cine se adună. Deseori m-am regăsit, cu teamă și regret, doar în fața necazului pe care-l făcusem… Da, binele face bine doar celui ce îl face… Dar așteaptă, aș vrea să te întreb la acest punct despre teodicee… TEOLOGUL: Sarcina teodiceei a fost asumată în chiar momentul în care ea a dispărut, nu pentru că ar fi eșuat, ci pentru că a reușit pe deplin. În ultimă analiză, ea face să dispară noțiunea însăși de rău. Just. Dacă există Dumnezeu, de unde vine răul? Străvechea întrebare a căzut în prescripție sau mai bine zis a fost alungată printr-o mânie populară. Dacă Dumnezeu e identic lumii (este cel mai neînsemnat lucru care se poate spune) este identic până la limita sa. Răul apare atunci când e prea târziu, am observat asta, ca să mai aducă mântuirea. Răul e moartea. E deci o problemă de o clipă, dar decide totul. De fapt, întrucât nu se mai poate face nimic, este târziu și pentru bine. În realitate, binele sosește cu întârziere, mereu după. Însă aceasta e rațiunea metafizică pentru care ceva există: binele a sosit prea târziu… FILOSOFUL: ‘Puterile’ binelui și ale frumosului îl supraveghează pe Dumnezeu de departe, așadar… TEOLOGUL: Da, îl urmăresc, îl hăituiesc… Ce beție! Mă agit, dansez în acest loc gnostic, mă pierd, mă recâștig… FILOSOFUL:Spune-mi, însă, cum justifici misiunea ta de teolog, acest nume discutabil… Uneori a ta mi se pare doar un act suspect ori o pretenție… TEOLOGUL: Eu sunt un teolog, adică un om oribil. Urmărește-mă, așadar. În timp ce citesc Justine de Lawrence Durrell (roman inspirat de două mari Muze, Kavafis și Alexandria din Egipt) dau peste acest fragment: „Iubirea noastră… era ca un silogism lipsit de adevăratele sale premise… Era un fel de posesie mentală”. Cu toate acestea, singura idee a iubirii, sunt convins de asta, poate conduce la orgasm două ființe bine dispuse. Platon a neglijat efectele sensibile ale ideilor ori mai exact nu s-a îngrijit decât de latura lor infamă. În schimb, singură ideea iubirii poate aduce ejacularea. Lucru pe care îl socotesc extensibil ideii de Dumnezeu. N-ar fi altceva decât o posesie mentală, ea m’enivre [5]. În orice caz, eu cercetez. Conceptul de Dumnezeu îmi e de-acum atât de familiar… Îi cunosc fiecare cută. Îmi place poate să mă definesc teolog spre a țintui ‘obiectul’ suprem în multiplele sale nedemnități? Da, poate. Însă sarcina primară a teologului e de a urmări anularea lui Dumnezeu și a-i experimenta, la sfârșit, imposibilitatea. (Ateul, ce tâmpit!). Contrar corului, eu fac să aibă valoare conceptul că nu poate exista într-o filozofie modernă când încă elementul său învechit trebuie să se explice pe de-a întregul. Filosofia nu e încă ‘modernă’ tocmai fiindcă trebuie să înceteze să mai fie ‘antică’. De aceea, nu se poate să fi sfârșit de a mai fi teologie câtă vreme încă nu s-a explicat ce anume semnifică. A fi teologi înseamnă tot ceea ce putem fi. FILOSOFUL:A noastră, spun cei pe care o adoptă filosofii, e o cunoaștere umilită. Această minunată mașină am distrus-o. Lucrul pentru care te invidiez e fericirea cunoașterii tale, siguranța, atât de detestată în cercurile mele. Văd asta: tu știi. Tentativa ta surprinzătoare iese afară din obișnuitele tirade. Există în ea o finețe fără de care a gândi nu depășește funcția fiziologică și o putem lăsa liniștit acolo unde se află. Dar suntem mereu surprinși de nedreptatea unei gândiri ce ne violează. Care vrea să ne smulgă adevărul nostru și să și-l instaleze pe al său. TEOLOGUL:Da, ai spus bine, eu știu. Conceptul de viziune cândva nobil și puternic, tipic fruct al Decadenzidee [6] asumată cu curaj, a fost după aceea făcut meschin și substituit cu ‘interpretarea’, încă și mai meschină, ce se află față de cealaltă așa cum ideea de ‘amurg’ se află față de cea de decadență. Conceptul de amurg se vinde ca pâinea caldă. El înnobilează evenimentele și le îndulcește cu melancolii autumnale. Ideea de amurg evocă dulcea imagine a întunecării, a ultimei licăriri a zilei, nu infernala decadență. Însă aici se trăiește, aici se gândește: carpe veritatem [7]. Să avem așadar curajul de a decădea. O viziune este Ideea ‘decăzută’: vizibilă și la îndemână. Dură lege ce nu admite nostalgii. Tocmai din acest infern se naște forța și grandoarea ei. Fie că o acompaniază cu cânturi ori strigăte înfricoșătoare, ori cu concepte ce trimit foc și flăcări. Fără o mare capacitate de viziune, filosofia este cultură – panem et circenses – și ca atare un gânditor cu stil se lipsește de ea. El renunță la perfecțiunea tehnică, la status-ul unei discipline respectabile și se raportează la imaginea lumii ca un animal la teritoriul său de vânat. De aceea, ceea ce-ți prezint aici nu e doar un raisonnement, ceva mizer a cărui realitate e doar realitate culturală demnă de dispreț. E o predestinare prin puterea căreia al ‘meu’ și nu al ‘tău’este adevărul. (Există o predestinare cognitivă și chiar o grație și, astfel, există aleși și damnați). În ce privește universalitatea sa, ea nu e decât propria ei impunere fără merite (ante praevisa merita [8], în limbajul nostru de teologi). Banalitatea însăși a adevărului, atribut ce i se recunoaște ca foarte natural, nu-i dă drepturi particulare, cel puțin la grămadă, Ea poate așadar să dispară fără atâtea complimente încă mai înainte de a face un pas. Cu toate acestea, cel căruia i se oferă într-o viziune fatală și pentru care ‘există’, are imperativele sale. „Să se împlinească adevărul meu, nu al tău”, spune el. „În momentul în care filosofez există o singură filosofie, a ‘mea’. După ea nu există niciuna”. Nu poate fi dată de aceea nicio interpretare. Nu-i nimic de înțeles: acel vous abêtira et vous fera connaître…[9] Însă cunoașterea lui Dumnezeu, admit asta, e o cunoaștere insuportabilă. Și cu toate acestea, totul transpare în acest concept. Întrucât noi suntem aruncați în el ca în natura noastră. Și de acolo se revarsă lumină asupra restului. Ciudate glume ale opacului… În fine, ca teolog, eu construiesc pe trufie. FILOSOFUL: Acum trebuie să atingem celălalt capăt al lucrurilor și legându-le împreună să formăm nucleul filosofic. Individul e punctul cel mai departe de Dumnezeu. Ești de acord? Nu ți se pare că asemenea epavei de lavă a unui vulcan e împroșcat în jur, aruncat de colo-acolo, ca niște țâșnituri de nămol, țâșnituri ale acelei ființe? TEOLOGUL Eu îmi trăiesc căderea din ființă cu o imensă fericire… În afara lui Dumnezeu, real este doar individul, vrei să spui? Însă doar pentru acel prea mult din care își ia puterea de la Dumnezeu însuși, unde pe urmă dispare veșnic și amin. Dacă am da dreptate tradiției aceasta ar fi nostalgica întoarcere la patria scumpă. Însă avem poftă de glumă? Dumnezeu, tot ceea ce ‘altceva’ ucide. Se întoarce, deci, cu orice preț, împotriva noastră, ca și cum cea mai groasă funie de care am fost legați încă de la naștere ar fi trasă mereu mai grăbit și orice forță i-am opune n-ar valora nimic fiindcă cine ori ce ne-o trage, cine sau ce ne ‘colectează’ cu un șuier este însăși ‘Ființa’. (Potrivit cu celebrele cuvinte din De divisione naturae – îți amintești – „erit enim Deus omnia in omnibus quando nihil erit nisi solus Deus” [10]). În acele fugace clipe, în acele zvâcniri pe care reușim să le dăm funiei, în popasurile din această cursă tâlhărească, pe scurt, în aceste clipe tu iei formă. Ești unic. Suntem unici, de fapt, uneori, în anumite momente, în vreme ce de obicei alcătuim un plicticos amestec, un totuna inform, un ‘individ’ (formă abia-abia însăilată, în fine neglijabilă). Tocmai atunci când ne opunem ființei care ne trage la sine și rezistăm, fie și puțin. În răstimp, binele și frumosul izvorăsc din această puturoasă mlaștină și ordine ale minții. FILOSOFUL: Spune-mi însă, de unde îți extragi o cunoaștere sigură asupra individului? În ce mă privește, continuă să-mi scape. TEOLOGUL:Nu din antropologie, firește, știință ignorantă și al cărui obiect e incert, mai degrabă din caracterologie… „Ori ai caracter ori nu ai”. Aceste cuvinte răsună în Anthropologie in pragmatischer Hinsicht [11]și denunță misterul caracterului, strâns legat de individualitate, ori faptul că vrei să-l păstrezi în mister. Încă nu știm. În orice caz, în el se închide în individualitatea civilizată ca într-un castel fortificat. Înainte ca acest lucru să se întâmple complet caracterul era văzut ca fiind ceva urât mirositor. De la cel închipuit la prost, de la imprudent la brutal, Teofrast vede într-o individualitate abia-abia înfiripată deja un defect. Și Les Catactéres ou Le Moeurs de ce sciécle [12] oscilează între impertinenți virtuoși și meschini inutili. Analiza montagnanilor [13] tortura orice individualitate spre descoperirea caracterului pe care ea o etala. În realitate nu se putea spune despre un individ decât că era ‘șiret’ sau ‘ingenuu’ sau ‘meschin’, ‘avar’ sau ‘ipocrit’ etc. Până când nu s-a descoperit caracterul caracterelor: era ‘burghez’. Însă, îl mai ții minte pe Schelling? FILOSOFUL: Prezența sa mă întoarce în adolescență. În rest, îl consider un filosof pentru adolescenți… TEOLOGUL: Însă același limbaj al metafizicii e dulcele limbaj al adolescenței, tandru și umbros, perturbator și neajutorat… Încercam să-ți spun, ar fi ca și cum Schelling ar fi știut totul sub acest aspect. Schelling mizează pe o teorie a separării de un înalt interes, o unește cu conceptul de individ, fructificând intuițiile sale despre caracterul inteligibil, însă pe urmă știi și tu cum încheie: „muss der Mensh aller Eigenheit absterben”, omul trebuie să moară cu fiecare element individual. Urâta Unire a învins. FILOSOFUL: Și unicul…? TEOLOGUL: Faptul pentru care ‘sunt’ unic e un act mintal sau, dacă adăugirea îți pare superfluă neoferindu-se alt mod pentru act, e un act. Dar actul e un moment, unicul e o clipită. Fără viitor, nici fără trecut, ci act în act. În momentul în care este, dacă se poate spune ‘este’ fiind integral ‘act’, el, pentru o clipă, l-a ‘anulat’ pe Dumnezeu. Însă pe urmă se reia ca mai înainte. Și dura pedeapsă a lui Dumnezeu se întoarce. FILOSOFUL: Inospitalitatea ființei nu consimte obișnuințe… Dacă îmi îngădui să definesc teologul i-aș spune ființa absolut neobișnuită. Dar oricine mânuiește binele și frumosul, vai, nu se va obișnui niciodată cu ființa… TEOLOGUL: Când frumosul se lasă văzut prin aceste locuri… Dar ce spun, frumosul dacă vrea se arată și dintr-o pereche de jeans decolorați aruncați alături, ca obiecte puse din întâmplare pe o masă peste care se năpustește deodată lumina. S-a sfârșit atunci totul, chiar și în cazul operei de artă: frumosul poate irumpe de peste tot în liniștita viață a unui om și să-l fascineze pentru totdeauna. Însă în acest caz avem în mână soluția vieții noastre. Cu binele și cu frumosul oprim iritanta origine la resursele înseși ale ființei noastre și o scoatem în afara jocului… Dar ce zic, mă scufund în chiar vorbele mele, vis! FILOSOFUL: Frumosul e evaporarea instantanee a ființei, ca și cum ar fi înecată, însă, din nefericire, nu nimicul dorit…
NOTE 1. „Îl urăsc pe Moor”. | ||
