În premieră în română, „Dialog Teologic” de Manlio Sgalambro (I)

Începând din acest număr publicăm, în premieră în traducere românească, lucrarea Dialog teologic de Manlio Sgalambro, apărută acum treizeci de ani, în 1993, la renumita editură Adelphi din Milano.
Manlio Sgalambro s-a născut la 9 decembrie 1924 în mica localitate Lentini, transferându-se apoi la Catania, în Sicilia, unde va rămâne întreaga viață, ca dascăl de liceu, și unde va și deceda, la venerabila vârstă de 90 de ani, în urma unui banal accident rutier.
Sgalambro a fost și a rămas nu doar o figură controversată a vieții culturale italiene, ci și, prin polivalența personalității sale – poet, eseist, cantautor, mai ales ca textier pentru mari vedete ale muzicii ușoare din Peninsulă și, în primul rând, pentru originalul său coregional Franco Battiato, actor într-un film al celui din urmă – un singular și atipic gânditor.
De orientare nihilistă, caracterizare pe care, în maniera sa proprie, o acceptă și în același timp o refuză, încadrabil, în baza propriei sale orientări în descendența Schopenhauer-Cioran, Manlio Sgalambro a debutat foarte târziu ca filosof. Abia la sfârșitul anilor șaptezeci își trimite, la vârsta de 55 ani, prima sa carte, cu titlul La morte del sole („Moartea soarelui”),  care rămâne în sertarul editurii Adelphi timp de doi ani. Cartea va apărea abia în 1982 la aceeași editură (nu întâmplător aceeași în care vor fi publicați și Nietzsche și Cioran), urmată, în ordine cronologică, de Trattato dell`empietà („Tratat despre impietate”, 1987), Anatol (1990), Del pensare breve („Despre gândirea fragmentară”, 1991), Dialogo teologico („Dialog teologic”, 1993), Dell`indifferenza in materia di società („Despre indiferență în materie de societate”, 1994), La consolazione („Consolarea”, 1995), Trattato dell`età: una lezione di metafisica („Tratat despre vârstă: o lecție de metafizică”, 1999), De mundo pessimo („Despre lumea cea mai rea”, 2004), La conoscenza del peggio („Cunoașterea mai răului”, 2007), Del delitto („Despre delict”, 2009), Della misantropia („Despre mizandropie”, 2012), spre a le numi pe cele apărute, așa cum specificam, la specializata editură milaneză Adelphi.
A îngrijit o ediție din Schopenhauer, a colaborat la alte lucrări consacrate lui Julien Benda, ori lui Giovanni Gentile. A publicat și volume de versuri, a scos pe piață și albume muzicale, ca textier dar și ca interpret, împreună cu Franco Battiato.
Cărțile sale, traduse în limbi de circulație, au fost primite, în ciuda unor controverse, cu un vădit interes și au generat dispute mai ales pentru stilul (uneori fragmentar ori de-a dreptul aforistic) caracterizat în mod asumat de o franchețe a unor poziții antiacademice și, deci, antisistemice.
Definit drept „filosoful cântăreț, maestru al ironiei”, declara că fi fost „…un om fericit de a se fi aflat pe această Insulă”, adăugând că a întreprins tot ceea ce și-a propus, neavând regrete. La vârsta de 86 de ani, într-un interviu, mărturisea cu obișnuita-i dezinvoltură că „așa cum se țintește o monedă cu pușca, eu țintesc ziua”. Ca filosof s-a definit drept european, unul care tratează în mod egal cu misterul și face să se vadă universul la îndemână crezând că, printre altele, „cosmosul e un mecanism, iar intelectual e un lucru”. O confesiune dintr-un alt interviu ni se pare emblematică pentru destinul său uman și intelectual:  „Am fost soț, sunt părinte cu cinci fii, patru fete și un băiat, am fost amant, am cântat pe o scenă în fața a mii de persoane. Și sunt un filosof”.  


Despre Dialog teologic

Sgalambro definește această scriere „o mică mașină ce demontează conceptul de Dumnezeu până la scheletul său”.
Divizată în două părți – prima un solilocviu, înțeles drept „via regia a filosofiei”, și consacrat în speță unui insolent și viguros autoportret speculativ, care pe urmă se desparte într-un „fals dialog”, acest scurt text pare a ieși din pliurile cele mai tainice ale teologiei medievale, acolo unde obsesiva atenție acordată acelei „multitudini de a fi” care e numită Dumnezeu făcuse să sporească plantele otrăvite ale aversiunii și ale neîncrederii: pe scurt, ridicase impietatea în umbra științei lui Dumnezeu. Sgalambro scoate brutal la lumină acest îndepărtat și tenebros trecut cu un gest foarte modern, posibil pornind numai de la Schopenhauer – și care afectează mult mai în adânc apaticele filosofii seculare răspândite azi prin lume decât neîndurătoarea și străvechea înțelepciune teologică. „Însă omul drept e cel care știe aceasta: că el trebuie să-l `anuleze` pe Dumnezeu zilnic astfel ca măsura eternei dreptăți să se împlinească”.
„Definesc actul de a gândi ca atenția față de tot ceea nu suntem noi înșine sau atenția pentru noi înșine ca și când n-am fi. Pentru echivocurile pe care le cauzează, sunt înclinat să folosesc în schimbul lui `a gândi`, `a fi atent`, și în loc de `gândire`, `atenție`. Unul din beneficii ar fi acela de a lăsa `gândirea` uzului curent. Ideea de efort conectată la ea ar fi foarte bine explicată de conceptul de atenție care e implicit în ea. Definesc, apoi, ideea ecartamentul dintre noi și lucruri.  Mă îngrozesc când aud spunându-se că ideile și lucrurile sunt identice. Puterea acestui ecartament e cea care definește însăși capacitatea de a gândi”...
Traducerea pe care o publicăm în continuare urmează ediția apărută la editura Adelphi, Milano,1993, în colecția Piccola Biblioteca Adelphi, nr. 301.

DIALOG TEOLOGIC

PREMISĂ SPIRITUALĂ

Eu sunt un cleric, adică unul care trăiește, ori și-ar dori, într-o continuă atenție la spirit. Faptul că vremurile mele nu o îngăduie nu-mi displace nicidecum. Îmi imaginez, uneori, pe semenii mei ocupându-se de lucrurile spiritului purtând în ele propria miasmă, mizeria propriului suflet! Ei trăiesc din adevăruri revelate: acestea fiind nu doar adevăruri religioase, ci orice fel de adevăruri de a căror responsabilitate n-au habar. Atenția față de spirit, repet, e tot ceea ce mă interesează. Întrucât eu sunt ferm convins de dualitatea substanțelor (dualitate provocată, se înțelege, de lucrul de care confrații mei au oroare preferând să trăiască pe unicul plan de care dispun fără efort), las corpului meu actele cotidiene obligându-mă cel puțin să le reglez cu habitudinea pe care o consider, și pe aceasta în răspăr cu companionii mei de credință, amprenta lăsată pe un spirit cu siguranță superior. Un alt lucru care mă deosebește, mă desparte de companionii mei este angajarea lor, aproape exclusivă, asupra problemelor `actuale`. Asupra problemelor de care epoca noastră are trebuință. A impune propriei epoci o problemă la care ea e reticentă, ori cel puțin a încerca s-o faci, îmi pare lucrul cel mai potrivit pentru cine îndeplinește onorabil această profesiune.
Aversiunea mea față de `omul practic` e un alt lucru pe care îl raportez la această profesiune. Cea a practicii este religia epocii mele. Nu doar ea a făcut posibilă șleampăta divagare, mintea care se plimbă de la un lucru la altul, distrasă și leneșă, ci și față de tot ceea ce a întipărit teribila amprentă a plictiselii. (Ca și când ea n-ar constitui temeiul condiției umane, notează cu tristețe Bossuet, căruia ca la puțini consider că i se potrivește numele de filosof așa cum eu îl înțeleg). Cine nu se afundă în miile de acte ale religiei practicii nu e pedepsit în ceruri, ci aici și imediat. O altă aversiune, pe care eu o consider una proprie spiritului însuși, vizează multiplicarea speciilor, când una singură ar fi de ajuns. Ideea de multiplicitate, dintotdeauna nepopulară intelectului, readusă pe acest teren, provoacă un profund dezgust acelor ființe cu care se cuvine împărtășit spațiul. Cu care se cuvine umbla, respira în comun. Însă între ea și unitate, nu am totuși îndoieli.
Eu prefer o nedreptate clară unei dreptăți confuze. Aceasta nu e doar o moștenire a educației mele carteziene. Cred că face parte din mine. Spre exemplu, întrucât eu scriu, am clară ideea nedreptății prezente în faptul că o carte de-a mea va fi publicată, iar cea a altcuiva nu. Însă această nedreptate nu produce în mine ideea de o anula, așa cum se întâmplă în spiritele confuze, nici de a o ascunde. Eu pot să conviețuiesc perfect cu ideea de nedreptate și cred că atât cât considerăm că ceva e o dreptate faptul acesta rămâne doar un minimum de nedreptate posibilă.
Chiar și ideea răului ce îi obsedează pe alții nu mă indignează cât mă indignează în schimb secularul. Ideea de a face minimum de rău posibil îmi pare, câteodată, că ar fi doar ideea binelui când i se dă cu tifla elocvenței. Apropo de acest lucru, gândesc că mare parte din ideile ce se schimbă în mod obișnuit sunt de stirpe oratorică. Atunci când oamenii simpli trec de la o problemă uzuală, pe care o tratează de o manieră pertinentă, la o problemă pentru ei neobișnuită, eu cred că ei fac elocvență. În spiritul lor nu corespunde nimic ideii ca atare. Cum deja am spus, oamenii nu-și asumă responsabilitatea ideilor pe care le folosesc, ci trăiesc din adevăruri revelate. Am spus și că eu consider adevăruri revelate pe acelea cărora nu le știm originea.
Întrucât eu scriu, am ceva de spus în această privință. Rețin indispensabil un ethos al scrisului. Eu nu dau o prea mare importanță moralei care vizează actele. Gândesc de fapt că după marea revoluție iezuită, în fața căreia ideile lui Nietzsche îmi par doar puerile, nu e cazul să ne facem griji din pricina lor. Însă sunt sigur că pentru cine scrie ar fi indispensabilă o morală. Mai mult, cred că nu există infamie mai mare decât cea care îi distruge legile. În legătură cu asta, mă tem de ceea ce se va întâmpla în așa-zisa literatură. (Trebuie să spun că uneori mi-e rușine de dragostea mea pentru ea).
Exercițiul gândirii, fiind singurul în care eu simt, înainte de toate, bucurie, rămâne pentru mine unica măsură a lucrurilor și a oamenilor. Nu socotesc, totuși, iar prin aceasta mă despart de maestrul meu Descartes, că toți ar gândi ori mai exact că ar putea exista identitate între ʽa gândi’ de către cei mulți și a gândi adânc, bine, în tine însuţi despre alții. Nu știu dacă există o morală a stăpânilor și o morală a sclavilor, cum s-a susținut, însă sunt sigur că există o gândire a sclavilor de care nu-mi fac probleme.
Eu cred că ar fi îndreptățiți cei care în actul de a filosofa încep de la om. Cu toate acestea, pentru mine asta presupune încercarea de a mă debarasa de acest lucru. De fapt, ființa umană reține cunoașterea și o redirecționează spre sine, în vreme ce eu consider cunoașterea un act ce trebuie să-și localizeze obiectul mai bine într-un dincolo. Cu alte cuvinte, am susținut mereu că printr-o cunoștință ori chiar printr-o cunoștință respectabilă, omul însuși nu e uman. De fapt, aceasta ar trebui să fie întâia regulă pe care trebuie s-o urmeze cel care eventual ar dori să se ocupe de acest lucru. Aceia care, în actul de a filosofa concluzionează cu ʽomul’, au apucat după părerea mea pe o cale de disprețuit. Prin aceasta, în timp ce aprob eforturile filosofării ʽmoderne’ și căile pe care le-a deschis, eu n-o urmez acolo unde ea nu tratează omul ori eul ca un inconvenient ce supraviețuiește cunoașterii, considerând că orice decentă filosofare trebuie să facă astfel încât să prevină aceasta, chiar dacă nu poate. (Însă totul stă în încercare). Aceia care au la inimă interesele cunoașterii suportă, detestându-l, punctul său de plecare. Ei concordă cu Descartes, însă nu cu triumfalismul său. Nu rețin niciun triumf care să poată reprezenta închiderea înlăuntrul limitelor speciei și a mânui cunoașterea cu miasma. Dezaprob la fel triumfalismul lui Kant și în genere al acelor filosofii care, găsind necesar să plece de la eu, se entuziasmează de el ca și când ar fi o mare cucerire și nu o soartă mizerabilă ce ne-a atins. O altă regulă pe care o urmez este de a mă apropia de ceea ce a fost gândit cu un simț de vinovăție. Numai fiindcă suntem vii și ei, gânditorii trecutului, nu sunt, noi avem dreptate. Aici funcționând niciun alt ʽmotiv’ decât victoria celui viu asupra celui mort. Întrucât ei trăiesc doar prin intermediul amintirii noastre, noi ne facem din asta deriziune și interpretare care, producându-ne avantaj, ne pare nediferit de meșteșug (artă). Scotocind interpretul în resturile unei gândiri care deja a fost vie ca în viscerele unui porc. Și cu aceleași țeluri. Cu cât e mai redusă conștiința acestei nedreptăți, cu atât mai mare e pedeapsa pe care o port din cauza neghiobiei mele.

Trebuie să mărturisesc o anumită tendință pe latura estetică a ideilor. Fapt care mă tulbură. O idee nu mi se pare demnă de încredere dacă nu-mi potolește simțurile. Trebuie să spun totuși că Metaphysica lui Aristotel ori Ethica lui Spinoza satisfac simțul meu estetic mai mult decât dialogurile lui Platon sau oricare scriere a lui Nietzsche. Și, de multe ori, în timp ce-o citesc, rămân în ascultarea lucrării Wissenschaft der Logik [1] a lui Hegel de parcă din ea ar emana sunete. Tocmai de aceea poezia, marea proză ori muzica însăși îmi par deseori inferioare filosofiei în uzul formei, ca și al unor opere ale sale. Acestea din urmă își iau savoarea în mod cât se poate de evident de la un excepțional conținut. În ciuda acestor lucruri mă tulbură, repet, această atracție și mă cuprinde până și îndoiala că statutul meu de filosof este rănit. Totuși, nu mă visez încredințându-l simplei argumentații. De aceea modul în care o idee e făcută de mine sensibilă rămâne esențial. Nu mă bucură totuși acest nenoroc de a poseda o formă, de a trebui să scriu într-o manieră plăcută ori de-a dreptul frumoasă lucruri neplăcute. Aș vrea o proză adecvată, o doresc cu ardoare, ceva ce mi-ar îngădui să închei cu bine socotelile, sângele cu sânge, urâtul cu urât... Am studiat mult timp proza lui D. F. Strauss [2], dar nu i-am descoperit secretul în altceva decât în gândirea sa. Gândirea potrivită ar fi deci o gândire frustă, spălăcită? Așa pare. Întorcându-mă la filozofie, mi se par acceptabili filosofii mediocri, tâmpeniile lor exprimă lucrurile așa cum se găsesc, se confundă cu lumea și se fac totuna cu ea. Ce morală trag din asta?
„Laetari in opere suo” [3]: da, mă bucur de munca mea, chiar dacă monstruoasă. Faptul că eu pot construi, cu spirit de bucurie, o propoziție în care să fac tabula rasa cu sentimente onorabile ori să ating ușor criminalitatea. Ori depun mărturie despre viața mea în delicioase secvențe care spun cât de bucuros sunt când scriu. Însă bucuria formei nu compensează întru nimic chiar dacă învinge cu impertinență.
Tendința mea arzătoare de a gândi se afundă, dacă trebuie să mă destăinui, în teama mea exagerată de moarte. Însă, pe de altă parte, e la fel de adevărat că e fără măsură cantitatea de nuanțe pe care o poate primi o inteligență în exercițiu. De aici se poate vedea cum mă poziționez eu pe o anumită idee de intensitate mai degrabă decât de extindere. În altă ordine, am o anumită difidență față de gândirea elocventă. (Dar și o mare atracție). Consider că cine gândește trebuie uneori să uite ideea unui interlocutor spre a putea exclude în mod sincer pretenția de a avea vreuna. Ceea ce Descartes consideră necesar să avertizeze, adică neținând cont de nicio opinie și de nicio cunoaștere primită, eu socotesc că trebuie s-o fac cu fiecare interlocutor. Presupun, însă, că nu am vreunul; căci în actul de a filosofa nu ai niciunul. Asta, dacă e luat ca adevărat și în orice caz crezut până în punctul de a avea pentru orice posibilă ființă o absolută indiferență, generează în cel ce filosofează o atare ‘libertate’ încât el poate foarte bine susține că nu are nici limite, nici condiționări. Eu socotesc însă că limitele în cunoaștere se ivesc din existența celuilalt sau, mai degrabă, din faptul de a ține cont de el. În orice caz, astfel se ivesc compromisurile, adică din mila ce ne-o trezește celălalt pentru răul pe care i-l facem revelându-i lucrurile așa cum sunt și din trebuințele ce suntem induși să le satisfacem cu cunoașterea.

În ceea ce-i privește pe cei care mă citesc le-aș dori o favoare necondiționată sau nimic. Însă, întrucât, așa cum simt, eu le împărtășesc favorurile lor cu altele de ordinul miilor, asta mă face furios. Mă minunez cât de mult e apreciată fidelitatea în ordinea cărnii și cât este ea de ignorată în ordinea spiritului. După ce un spirit va fi făcut experiențele sale aș vrea ca el să rămână cumva legat exclusiv de mine. Dar fidelitatea aceasta e văzută de alții cu un absolut dispreț și știu cum în realitate se află la mare căutare spiritele libere mai degrabă decât spiritele legate. Eu iubesc mai mult ideea de necesitate decât pe cea de libertate și mă umple de o mai mare bucurie gândul de a fi determinat în toate actele mele. Nu văd în ce anume figura triunghiului, susținută de riguroase legi, ar conta mai puțin decât mine. Însă știu totuși că într-un fel sunt constrâns să mă consider liber, libertatea aceasta nefiind altceva decât reflexul necesității actelor mele într-o cunoaștere exersată.
Eu cred deci că oricine gândește e obligat să-și delimiteze trăsăturile propriului spirit. Rămân cu fermitate la ideea de a descrie caracteristicile propriei mele minți. Consider că a oferi un cadru al modului meu de a gândi este mai important decât a-i dezvălui o tratare generală. Aici se află încă un alt punct de contrast cu tendința vremii mele. Ea îl apreciază pe Kant din acest motiv. Însă eu îl stimez mai mult pe Descartes pentru un alt motiv.
Nu mă interesează cui aparține o gândire, ci adevărul său sau, dacă se preferă, potrivirea sa cu a mea. Într-un astfel de caz mi-o însușesc ca și cum mi-ar aparține.
Oricât aș scotoci prin modul meu de a fi nu găsesc acolo nicio idee morală; îmi dau seama că ea ar fi o idee-reflex și ca să existe ar trebui să fie cel puțin a altcuiva. Ideile de acest tip îmi par prin urmare derivate ca toate ideile de relație. Cu toate acestea, imperativul categoric ce ține cont de una din posibilitățile cele mai înalte ale speciei ori cel puțin ale unora dintre membrii ei mi se pare una dintre cele două ori trei lucruri pentru care merită osteneala existenței sale.
De aceea am luat decizia de a gândi cu mintea mea și cred să o fi păstrat în întregime. Faptul că asta capătă forma unei hotărâri e ceea ce mă pune în contrast cu atâția care apreciază gândirea spontană. Încerc să examinez această decizie fiindcă îmi pare că poate fi o contribuție valoroasă în general. Definesc gândirea ca atenție față de tot ceea ce suntem noi înșine ca și când n-am fi. Din cauza echivocurilor pe care le cauzează, sunt înclinat să folosesc în loc de ʽa gândi’, ʽa fi atent’, iar în loc de ʽgândire, atenție’. Unul din beneficii ar fi acela de a lăsa ʽactul de a gândi’ uzului curent. Ideea de efort conexă acesteia ar fi foarte bine explicată de conceptul de atenție ce este implicit în ea. Apoi, definesc ideea decalajului dintre noi și lucruri. Îmi stă mintea în loc când aud spunându-se că ideile și lucrurile sunt identice. Puterea acestui decalaj e cea care definește însăși capacitatea de a gândi.

Eu cred că cine a ales să filosofeze a ales să cunoască. Nici nu reușesc să iau în considerare pe cel ce spune contrariul. Nu mă surprinde firește profesiunea îndoielii, dar mă uimește că o asumă cel ce o face din filosofie. O mărturisesc cu sinceritate: eu recunosc deschis profesiunea de dogmatism. Ca Spinoza, consider că lucrurile sunt așa cum le spun; le spun, adică, așa cum sunt. De fapt, eu cred că am ajuns la filosofie în același moment în care am pus deoparte două ori trei idei indubitabile. În lungii ani petrecuți înainte de a se întâmpla acest lucru nu mă simt în stare să spun că eu deja aș fi făcut filosofie. A fost mai degrabă o lungă răbdare în timpul căreia ceva se cocea.
Dacă eu examinez, în raport cu mintea, ideea de istorie, ea îmi apare o idee militară. Chiar și aceea de cunoaștere, de vreme ce Nietzsche poate vorbi de bravii soldați ai cunoașterii. (Dar să se vadă totuși extinderea acestei idei la morală: „Cinstiți față de noi înșine, mărinimoși față de învinși, mereu politicoși”). Prin urmare, istoria îmi apare, contrar contemporanilor mei, dominată în toate privințele de ideea militară, asupra căreia totuși lipsesc reflecții oportune. Revenind pentru o clipă la ideea de cunoaștere, aprob cuvintele lui Nietzsche: „orice om învață să se cunoască aproape numai în relație cu puterile sale de apărare și de atac”, însă în ce privește cunoașterea mai lărgită îmi pare că e departe de a spune totul. Ideea eternă a soldatului este sensul miliției care de altfel înseamnă răzvrătire. În soldat doar furia naturală se liniștește. Că e vorba de soldații religiei și nu de ai cunoașterii asta mă face și mai trist.
Aș vrea să descriu mai bine un anumit sentiment de jenă ce-mi însoțește existența. După ce analiza durerii și-a ratat intenția – convingându-ne în baza ei despre starea mizerabilă a lumii – s-a putut ivi, în spatele smiorcăielilor infantile, mecanismul său. Fericiți aceia pe care până atunci durerea îi protejase și îi îndepărtase de lamentările lor. Asurziți de propriile lor urlete nu simțiseră, nici nu văzuseră, ofensa.
Împărtășesc ideea că seriozitatea care, ca să zic așa, mă persecută pe mine, este doar o anumită posomorâre ce corespunde a ceea ce alții numesc sentimentul evidenței. Acesta din urmă pentru mine nu e de fapt nimic altceva decât un ascuțit simț al înstrăinării. Însă nu ca și cum acest lucru m-ar satisface ori m-ar împlini, ci precum ceva obscur pe care-l port în mine și de care nu știu să mă eliberez ori nu vreau. Am definit cândva adevărul drept lumea fără om. Am încercat să imaginez o lume în care n-aș exista sau aș exista doar spre a constata că nu exist. Această magnifică stare, în care eu nu eram ori eram acolo doar spre a constata că nu eram, mi-a părut că se putea numi mai simplu ʽadevăr’ și m-am complăcut în această situație. Amăgirea solicitată de acest lucru nu cred să fie printre ultimele calități pe care un filosof trebuie să le aibă. Mai mult, îl consider pe acesta un spirit amăgitor cel puțin în aceea că el trebuie să imagineze totul ca o altă stare de lucruri spre a putea abia avea vreun semn asupra a ceea ce i se prezintă. I s-a cerut mereu să uite tot ceea ce vedem și auzim spre a putea cunoaște într-o oarecare măsură ceva numai despre ceea ce nu există cu adevărat. Nu ultima calitate a spiritului meu, așa cum am căutat s-o delineez, este această capacitate de uitare pe care îmi permit s-o contrapun aceleia, mai reputate, a memoriei în care se complac confrații mei. Uitând, eu mă sporesc.

Cât privește lucrurile asupra cărora am făcut filosofie trebuie să spun că eu însumi, înainte de oricine, mă minunez. De unde am scos această cunoaștere? Mai precis, cum am ajuns la ea? Toate acestea îmi trezesc mereu uimirea. Cum știu ceea ce știu? Și cu toate acestea asupra subiectelor felului meu de a filosofa procedez cu siguranță. Eu nu am nicio îndoială, iar aceasta nu mi se pare vreo inferioritate spirituală, cum obișnuiesc să gândească anumiți „cartezieni”, ci însăși condiția indispensabilă pentru ca întreprinderea filosofică să demareze. Atâta vreme cât există îndoieli, continuu să susțin, există încă un spirit ce se maturizează, nu un filosof. De fapt, nu am încredere în filosofiile în devenire, în filosofiile ce se dezvoltă azi. Aspir la o filosofie simultană. În care toate părțile sunt coprezente și nu există nimic de ʽdescoperit’. De fapt, în filosofie trebuie inventate mijloace de abordare care să fie diferite de interpretare, ale cărei daune sunt evidente pentru toți. Am spus cândva că trebuie să îngenunchem în fața unei opere filosofice. O reconfirm, chiar dacă mi se pare dificilă trecerea de la metaforă la un concept adecvat.
Limbajul pesimist ar poseda, potrivit unora, o capacitate de excitare întru nimic străin de cel erotic. Sau, spre a folosi proprii lor termeni, „putem fi excitați de oroarea vieții, de imaginea fragilității sale, de mizeriile sale, la fel ca și de idei erotice și de pofte senzuale”. Eu, care practic primul limbaj, sunt convins de acest lucru. Iată de ce limbajul pesimist are rezonanțe cu cele ale mâncării, stimuli pasionali. Precum acele mângâieri atât de îndrăznețe încât conduc până la urmă la trezirea tuturor simțurilor. Însă motivul poate fi și următorul: spre a atinge culmea unei inveterate habitudini de a trăi e necesară o sensibilitate pentru ororile și mizeriile sale care să-i înfrângă rezistențele dar care, în ultima instanță, ca în orice problemă ce implică simțurile, să nu sfârșească în pat.
Revenind la ʽobiectele’ filosofiei mele, trebuie să fac înainte de toate o precizare. Se va fi înțeles faptul că am definit ʽobiecte’, ʽʽlucruri’ și nu teme ori, mai rău, probleme, pe cele de care m-am ocupat. În realitate, nu am nicicum impresia, în ce mă privește, de a fi avut ceva de-a face cu acestea din urmă. Ceea ce în mod obișnuit se numește problemă mi-a apărut mereu semnul unei deficiențe sau, când acest termen e adoptat de o manieră exagerată, nimic altceva decât un timid artificiu. Mă iluzionez că în calitate de filosof am de-a face nemijlocit cu ʽlucruri’. Strigătul ce s-a ridicat la începutul secolului „să trecem la lucruri” mi-a apărut în conștiință drept superfluu, eu fiind permanent în mijlocul lor. Poate părea aproape o mărturisire, însă e o declarație formală a spune că eu mă simt mai degrabă un ʽlucrător’ și că dintre cele două mentalități, cea legată de cele ce aparțin lucrurilor și cealaltă, am preferat-o pe prima cu hotărâre. Încă înainte de orice opțiune intelectuală, eu mă simt situat printre lucruri și nu reușesc să disting, din acest punct de vedere, o mișcare a sufletului de una a unui scaun ori a unui copac.
Trebuie s-o spun, eu m-am ocupat de existențe, iar nu de ʽființă’. Însă eu, pot s-o jur, am găsit mereu entități. Atunci când am decis să filosofez știam că această decizie m-ar fi îngustat ca orizont. Aș fi pierdut o cunoaștere înnăscută și edenică. Nu căutam totuși să recuperez fărâmiturile. Tot ceea ce era posibil de știut mi-a fost la îndemână.

Concepția mea despre celălalt, oricine ar fi, e aceea a unui obstacol opus lucidității mele. (Eu sunt unul ce nu dispune de un semen). În anumite privințe, mă simt un dumnezeu, de aceea numai prezența sa mă umilește. Prin celălalt mă văd ca el: ceea ce mă indignează. Știu și că dacă n-aș avea reticențe în această privință, folosindu-mi toate puterile, aș cădea la picioarele sale plângând, De aici poate am moștenit anumite neputințe: n-am ajuns încă să disting o ființă umană de un lucru. Da, ea e un lucru, dar în același timp dezlănțuie compasiunea mea ca o ființă umană. (Confirm că raporturile cele mai bune le avem cu cei din afara noastră. Ne trec prin față lin și se pierd. Chiar și când mor, ei nu ne dau dureri. ʽĂla’ a murit, gândim, și trecem la altul). Am făcut unele experiențe cu semenii mei. Am întrerupt pe neașteptate prietenii ce durau de mulți ani, m-am amăgit în acest fel făcând astfel încât amăgirea s-o descopere. (Am incitat pe vreunul la sinucidere?) Pe vreunul îl voi fi corupt. Am lărgit astfel baza experienței mele și am nutrit gânduri oribile. Mi le-am păstrat pentru mine.
Interogându-mă încă o dată asupra gândirii, eu consider că ea ar avea responsabilitatea lumii. Conceptul de responsabilitate introduce cu totul altceva decât o gnoseologie vulgaris. Nu există nicidecum vreo urmă a acestei neutralități gnoseologice pe cât de sumbre pe atât de neverosimile. Actul de a gândi e compromis încă din plecare: el are responsabilitatea lumii (astfel traduc „lumea e responsabilitatea mea” și nu ascund ambiția de a voi s-o înlocuiesc). Însă a găsi bucurie în acest răspuns e un semn de rătăcire. În ce mă privește, mă rușinez că gândesc. În schimb, pe prost îl bucură. Gândirea îi apare, în viziunea sa, eternul Tantal tinzând continuu spre realitatea pe care o adună niciodată pe cât ar vrea. Apare și dispare, în același timp, contradicția în care e pusă gândirea. Dacă ea epuizează toată realitatea nu mai are nimic de gândit și de nimicit. Dacă nu acostează niciodată la întreg, trăiește însă veșnic nesatisfăcută. Tot așa între durere și plictiseală oscilează gândirea și cel ce gândește. În acest fel văd eu obsesiva prezență a gândirii și sufăr de ea și simt teamă. Numai prostul o crede dezirabilă și se bucură de nesecătuita sete de ea. Numai că în gândit, acolo gândirea apare stinsă și liniștită. Însă e de ajuns să gândești ca ea să reînvie și astfel să continue povara și suferința.
Gândirea e, deci, autoafirmativă. De nimic altceva nu se ocupă decât de a gândi. Las altora deliciile gândirii care triumfă. Eu însă îi caut înfrângerea. Azi, destinul filosofiei pare a impune întoarcerea la a gândi, plecând cumva de la propria sa extincție. De la sfârșit, adică, ce se vrea continuat gândind. Că se impune cu putere a defini ce anume ar însemna aceasta depinde doar de răspuns, ca după aceea să ne întoarcem la întrebarea despre gândire. Între gândire și extincția sa există doar un pasaj ideal, un moment logic. Însă pentru cel ce-ar vrea să se oprească la el ori ar vrea altceva, o clipă e suficientă. Gândită până în profunzime gândirea se stinge? În orice caz am probat pe mine, repet, obsesiva prezență și am îndurat-o.

Cu totul alta e opinia mea. O identitate de gândire și voință mi s-a părut mereu evidentă. Am trăit, ca s-o spun mai pe șleau, o imposibilitate de a rezista la această convingere. Nu știu dacă toate acestea s-ar putea numi evidență. În orice caz, ele dezvăluie cadrul în care e dintotdeauna sistematizată gândirea. În acest fel, deci, tuturor acelor probleme le-am făcut loc ca probleme ale voinței, văzându-le gravitând în jurul gândirii. Ceea ce s-a spus despre voință eu o aloc de fapt gândirii. Îmi pare că așa ar arăta natura obscură a ei. Se dezvăluie, într-un mod abrupt, esența sa autoafirmativă (cum s-a spus cândva, cu multă inteligență, propriul său act de a fi). Că el ar fi de fapt act înseamnă că își devoră continuu conținuturile. Iar noi suntem constrânși să gândim continuu, sărind de la un gând la altul, într-o perpetuă gâfâială. Cu toate acestea gândesc, uneori, că un curent tainic traversează filosofia modernă, atât de secret încât să nu fie revelat decât o dată ori de două ori. Și că prin cine știe ce ocolișuri mi-a parvenit. Acest curent susține ne-gândirea și a început când Descartes abia și-a impus discursul său în odiosul, bine-cunoscutul relief. Abia ce această monstruozitate avusese loc, ea se născuse, astfel generată, foarte pervers. Gândirea care a asumat în acest fel responsabilitatea întregii realități îmi apare, o repet, o oroare. Fără tainica aspirație la a-nu-gândi văd risipită orice demnitate și atinsă cea mai completă abjecție. Ce raporturi există între ne-ființă și non-gândire? Și ce anume face astfel că în timp ce prima a ocupat fiece interogație, cea din urmă e proscrisă? O problemă neliniștitoare și aceasta.
Filonul ce se reclamă de la Descartes, cel predominant adică, nu contenește să-și exalte descoperirea cu orice prilej. În timp ce celălalt, umbra sa, se înspăimântă atunci când celălalt se bucură. Însă acolo unde omul obișnuit, ca și filosoful obișnuit, apelează la orgoliul și la demnitatea sa, nu lasă să treacă celălalt. Exaltarea gândirii e făcută din această duplex în vreme ce, chiar și tainic, crește refuzul în cel ce deapănă firele. Pe de altă parte, la fel se întâmplă cu tehnicul care, cu ceva înțelepciune, scotocește fiece colțișor și, separându-l de tot restul, îi descoperă puțin câte puțin identitatea. În același mod, dorința de a stinge această nesătulă sete de a gândi, inutilul retrezește truda, apasă asupra a ceea ce, soartă derizorie, se definește tocmai prin ceea ce nu e de stimat. Acesta este ʽgânditorul’, ce-și dă seama că în ornamentul titlului se ascunde un nu știu ce neplăcut, ca și cum el ar lua nume de la ceva imund. Însă faptul de a afla de ce s-ar stabili prin aceasta o clară conștiință și de ce din ostilitatea unui sentiment s-ar naște o coerență sistematică trebuia să străbată timpul și era nevoie să se intersecteze mai multe destine.
Trebuie să fim în stare de a nu gândi în timp ce gândim și a socoti că ar fi posibil să gândim fără să gândim. Firește, există mai multe căi… Una trece prin exaltarea a ceea ce obstaculează gândirea ori o face nesigură. Învălmășindu-ne astfel cu pasiunile corpului și cu zgomotele, lăsându-ne cuprinși de tresăririle corpului, un câine supus. A-ți imagina că ea, gândirea, te-ar atinge și să nu poți să nu aderi. Însă o gândire deschisă tuturor viciilor nu riscă să ne hrănească în loc să se stingă? În fine, o alta distruge resurse gândirii îndepărtând una câte una pasiunile. Însă gândirea nu riscă să triumfe mereu dacă pasiunile n-o hărțuiesc? M-am decis să încerc aceste căi împreună și să aștept salvarea de la amestecul tuturora. O altă cale mai rămânea: degradarea, însă mi-am interzis să o încerc. O altă în fine revine la începutul cercului și încredințează gândirii sarcina de a elimina gândirea. E cea pe care am ales-o. Lucrul care mă atrage este în orice caz pacea gânditului.

N-am dorit nicicând să mă cunosc. Am apreciat aceasta ca fiind puterea mea. Am vorbit totdeauna pe șleau despre spiritul meu ca despre un lucru oarecare. Aceasta era ceea ce mă atrăgea: a-l ține la distanță și înconjurându-l din toate părțile cu vârful degetelor. Mi-am dat carnea figurării utilului, am cedat acestuia umilința. Întrucât filosoful trebuie să se încarneze, am socotit că în ce mă privește ar fi astfel de îndurat răul cel mai mic. Am filosofat mereu contra propriilor mele interese. Acolo unde ceva mă liniștea, am adulmecat capcana și am respins-o cu toate puterile mele. Am sfârșit prin a face filosofia altcuiva. Era tot ceea ce putem să împlinesc contra naturii mele. Da, am filosofat ca și când aș fi fost un altul. Aici mi-am găsit victoria.
Îmi recunosc cea mai bună definiție a mea în conceptul de parte. Toate celelalte: individ, persoană etcetera mi se par insuficiente. De altfel, răspund dinainte-mi ca în fața oricărui altul: eu sunt o parte. Astfel, n-am marșat la obligația de a mă defini, ci am dat un mod de a mă putea înțelege ceea ce am numit ʽcontra’ care, după părerea mea, exprimă situația complexă a ceea ce numim lume. Și e ceea ce susțin și despre Dumnezeu. Dacă s-ar putea spune asta, aș fi înclinat să afirm că Dumnezeu este contra mea fără s-o știe. Aceasta deoarece conceptul de parte îl include și pe Dumnezeu. Adică Dumnezeu e o Parte. Teologia occidentală studiată de mine cu asiduitate m-a condus la această concluzie. Analiza conceptului lui Dumnezeu juxta propria principia [4] nu a făcut decât să mă confirme.
În sfârșit, consider că am oferit teologiei o contribuție ce nu va putea fi uitată cu ușurință. Pentru o vreme, am folosit onorantul nume de teologic, cedând la apelurile care-mi soseau din marea mea descoperire. Am preferat această definiție, prea puțin actuală, și deoarece consider că rezultatele mele științifice s-ar afla pe acest teren. Am adunat aici, în același timp, ca în niciun alt loc, ceea ce am numit condiția spiritului meu. Este punctul în care mai mult decât în oricare altul mă apropii de Descartes. Consider totuși că am înțeles mai bine de la Descartes ideea de Dumnezeu. În orice caz banalitatea sa. Socotesc că m-am supus instrucțiunilor sale de a-l trata ca pe o oricare idee. Precum ideea de triunghi ori ideea de insectă.

P.S.

Socotind că interlocutorul ar fi totdeauna un insipiens [5], prost cel puțin fiindcă nu ʽștie’ despre ce e vorba aici, fiece dialog cade în această năstrușnicie. În timp ce solilocviul, cum s-a spus (Sf. Augustin, Retractationes, I, 4, 1), se prezintă „ca și când s-ar produce în doi”, dar în realitate nu e așa, divulgă întregul adevăr care e în unul: „Augustinus ipse cum Augustinus [6]” (Sf. Augustin, Epistolae, 3, 1). Pe scurt, calea regală a filosofiei este solo-ul. Însă uneori e nevoie de a intra nevăzuți. Aici se oferă o atare intrare. Adică un dialog fals. Cât despre restul, ceea ce urmează presupune Tratatul de impietate [7] și la el se face trimitere. Nicio atenție pentru tema sa nu depășește meritele și nemeritele și trebuie căutată, dacă ne e îngăduită gluma, în ʽuitarea’ lui Dumnezeu. În orice caz, în loc de a ne pierde vremea cu conceptul său privat, aici ar fi nevoie de a-i stabili un concept public. În linie generală rămâne valabil principiul stabilit de Cano [8]: „In principis…non ea sunt habenda quae private et singulariter quibusdam hominibus signficata sunt… sed quae communiter et publice locatus este Deus” (Melchor Cano, De loci theologicis, XII, 280, 2-a col.). Cât despre adevăr, el e aici și acum, iar autorul nu consideră că trebuie să-i spună interlocutorului său decât aceasta: agață-l. Se tot vorbește că trebuie regândit conceptul de Dumnezeu. Însă dacă se vrea cu adevărat acest lucru, atunci sunteți bineveniți aici, domnii mei. Pe curând.

Traducere de George Popescu
(nr. 9, septembrie 2023, anul XIII)