Remember Pier Paolo Pasolini

Pier Paolo Pasolini a debutat şi a sfârşit cu un imens scandal. Accattone (1961) este un „oratoriu funebru” pentru neorealism (curent cinematografic remarcat prin folosirea actorilor neprofesionişti, o empatie sporită faţă de lumea celor „umiliți și obidiți”). Salò o le centoventi giornate di Sodoma (1975) a fost considerat un „împătrit delirium tremens al erotismului: scatofag, sodomic, sadic şi masochist” (Ecaterina Oproiu, revista „Cinema”, nr. 2, 1976).

Între aceste două momente de referință se află o filmografie înnobilată de cinematografierea nefestivistă (și cu atât mai îmbucurătoare) a câtorva momente semnificative din viața lui Iisus (Il Vangelo secondo Matteo), ce înregistrează câteva din temele obsesive ale cineastului: modificarea de valori adusă de noua cultură de masă de tip utilitarist-hedonist, renegarea modelelor culturale reale (în favoarea interesului exacerbat pentru modă, pentru mass-media), nevrozele tinerilor în noul context ultrapermisiv. Ele se regăsesc frecvent în controversatele editoriale ale cineastului, apărute în prestigiosul cotidian „Corriere della Sera” între 1973-1975. În 2006, editura Polirom le-a publicat sub titlul Scrieri corsare.

Dacă omul mediu din vremea lui Leopardi „încă mai putea interioriza puritatea ideală conţinută în natură sau în umanitate”, scria Pasolini, omul mediu de astăzi poate „interioriza” doar automobile sau bunuri de larg consum. Atitudinea antifascistă de la mijlocul secolului XX era îndreptățită, dar – adaugă el – „fascismul nu a fost, practic, în stare nici măcar să rănească sufletul poporului italian” spre deosebire de „noul fascism” care, „prin intermediul noilor mijloace de comunicare şi de informare (în special televizorul), nu doar că l-a rănit, dar l-a sfâşiat, l-a violat, l-a urâţit pentru totdeauna”. Iar Pasolini avea în vedere efectele nocive devastatoare aduse de televiziune până la mijlocul anilor ’70 (atunci când avea să fie lansat celebrul Network de Sydney Lumet, în 1976).

Oricât ar fi fost de blamabil, „vechiul fascism” cel puțin „îţi permitea să faci distincţii”, față de „noul fascism” (care „nu este umanisto-retoric, ci americano-pragmatic”), unde nu mai încape loc pentru nicio deosebire. Scopul său: „reorganizarea şi omologarea brutal-totalitară a lumii” prin instaurarea unei noi supraputeri. Este chiar „noua putere consumistă şi permisivă”, care avea să-și ducă „la limita extremă singura sacralitate posibilă: sacralitatea consumului ca rit, a mărfii ca fetiş”. Nimic nu i se mai poate opune pentru că ea „nu mai are niciun interes, sau nicio nevoie, să mascheze prin religii, idealuri şi altele asemenea ceea ce a demascat Marx”.

Care să fie atunci salvarea, ieșirea la liman? Pasolini pare să o fi aflat în poezie, în lupta cu – spunea el – propria sa „natură blestemată”, cu o anume „hipersensibilitate”, străină de ființa adevărată a omului, care tulbură cele mai de preț valori: calmul, echilibrul, firescul. Și poate în curajul de a rămâne fascinat de „iraţional” şi divin, pentru că abia în credință avea să caute „sensul unui ceva” mai presus de orice explicație de tip marxist. Expresivitatea creaţiei lui Pasolini (în poezie, cinema, jurnalism), pe cât e de „ruptă de realitate”, pe atât e de consecvent devotată unei căutări neobosite a unui adevăr pe care omul postmodern abia dacă îl mai poate sesiza.






Marian Sorin Rădulescu
(nr. 3, martie 2022, anul XII)