Mariana Codruţ, Premiul de Publicistică 2011 al Filialei Sibiu a USR

Mariana Codruţ a primit Premiul de Publicistică „Octavian Goga” al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2011, pentru volumul Românul imparţial (Ed. Dacia XXI). Festivitatea de premiere a avut loc la Biblioteca ASTRA din Sibiu în data de 12 iunie 2012. Despre publicistica sa, Andrei Pleşu afirma că „ea valorifică o sumă de calităţi native, rare în gazetăria de azi, în ciuda proliferării ei inflaţioniste: e vorba de limpezimea nobilă a stilului, de simţul nedegradat al limbii şi de rigoarea atitudinii. Mariana Codruţ scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanţe, dar străin de echivocul oricărei negocieri. Ştiinţa de a valorifica detaliul, dexteritatea optimei formulări şi, în plus, farmecul unei emotivităţi reţinute – sînt notele constante ale scrisului său”.
Publicăm în continuare un eseu din volumul premiat.


Uitatul în gol

În mentalitatea ţăranilor din zona mea, privitul în gol e considerat un lucru rău, din moment ce e asociat cu diavolul. Rareori am văzut, copil fiind, vreun ţăran uitîndu-se lung în gol. Specialitatea asta părea să fie mai cu seamă a unei bătrîne din vecini, care, deşi acum sînt sigură că nu era o disperată, avea toate motivele de disperare. Trăia singură, într-o sărăcie lucie. De cum cădea seara, la noi şi la ceilalţi din jur ardeau lămpile – la ea, dacă se vedea vreo lumină cît de mică, ştiam că e pîlpîirea focului întreţinut cu vreascuri. Biata, şi era tare fricoasă! Cînd se pregătea de culcare, încuia uşa izbind-o cu genunchiul de mai multe ori şi numărînd cu voce tare fiecare izbitură: una! două! trei! Şi tot aşa, pînă ce zăvorul ruginit reuşea să intre în lăcaşul lui. Sau, poate, pînă ce duhurile nopţii erau puse pe fugă...

Am văzut-o deseori ghemuită pe prispă şi holbîndu-se fără ţintă cu ochii ei apoşi, peste care umbra morţii, a transformării în pămînt căzuse parcă dintotdeauna. Fiindcă mi se spusese mereu că, atunci cînd te uiţi în gol, te uiţi în „curul dracului”, eram sigură că asta face: avea ea o treabă cu dracul! Nici nu era greu pentru o minte de copil să clocească o asemenea idee: mai întîi, din cauza casei în care locuia, înaltă, pustie şi plină de cotloane întunecate; apoi a felului în care arăta ea însăşi: neagră de funingine din cap pînă în picioare, măruntă, cu un gheb mare în spate iar pe faţă cu o pată vineţie cît o prună – aidoma cocoşatului de la Notre Dame, cum mi-l închipuiam. Sau, şi mai sigur, aidoma vrăjitoarei din basme, pentru că femeia, colac peste pupăză, căuta ierburi prin grădină şi o au­zeam bolborosind toată ziua. Poate că, de fapt, doar culegea buruiene pentru păsările din bătătură, singura ei avere, şi doar tăifăsuia cu pomii, cu norii ori cu lucrurile, cum se întîmplă cu mulţi oameni care trăiesc singuri. Totuşi, noi, copiii, credeam că face vrăji. „Nu te du pe la ea, că o să te descînte şi pe tine!”, mă zădărau uneori prietenele, cu ton ameninţător. „Da’ nu m-a încîntat nimeni, ca să mă descînte ea!”, răspun­deam, fără grijă. Avea cine să mă descînte, iar descîntecul făcut de mama sau bunica mea nu era ceva rău, de vreme ce îmi lua durerea de cap „cu mîna”...

Nutream faţă de vecina noastră sentimente amestecate: frica, de pildă, era învinsă de milă şi, mai ales, de acea atitudine iraţională care mă încearcă în faţa oricărei provocări: spune-mi că nu trebuie să fac un lucru şi, mai mult ca sigur, îl voi face, împinsă de o curiozitate mai puternică decît mine, „să văd ce se întîmplă”! Aşa că îmi luasem obiceiul să sar gardul la mătuşă, să-i duc pe ascuns lemne din grămada noastră sau cîte o farfurie de mîncare, cel mai adesea din chiar porţia mea: cum devenisem şi noi, prin grija partidului comunist şi a colectivizării, săraci, mama ştia bine ce şi cum avea în oale. Nu că s-ar fi supărat prea tare că „părăduiesc” mîncarea – uneori, chiar ea mă trimitea cu cîte ceva de-ale gurii la vecină –, însă nici bine nu i-ar fi căzut.

Mama nu dădea prea mare importanţă faptului că bătrîna stătea cu ochii „pe pereţi”. Cred că nici n-o vedea, nu avea timp. Şi nu de la ea, ci de la bunici şi de la oamenii din sat am auzit că a privi în gol înseamnă a te uita în „curul dracului”: uneori, cădeam şi eu în păcatul ăsta şi ei mă certau. Vorba aceea a prins rădăcini în mintea mea, dar expli­caţia, greutatea ei le-am înţeles mult mai tîrziu: cînd nu e, pur şi simplu, visare cu ochii deschişi, uitatul lung în gol e semn al disperării, al vacuităţii, al neliniştii, poate chiar un preambul al sinuciderii. „Dacă te uiţi îndelung în abis, abisul se uită şi el la tine”, spune Nietzsche... 

*

Ţăranii pe care-i cunosc eu nu se uită în gol. Mai întîi, nu au cînd, fiindcă tot timpul dau de lucru mîinilor lor. În zilele de sărbătoare, cînd stau la porţi sau în ogrăzi cu braţele în poală, cei singuri, dacă par a se uita în gol, de fapt nu o şi fac, dovadă că nu au privirea aceea pierdută, alunecată în străfundurile neantului; mai mult ca sigur chibzuiesc în gînd că gardul trebuie îndreptat, că trebuie să plouă, că „n-a mai venit copilul cela acasă de mult” etc. Şi apoi, filozofia lor de viaţă, mentalitatea lor veche de tot nu admite pierderea de timp cu uitatul în gol, lucru considerat, cum spuneam, primejdios. Sau poate mintea ţăranilor noştri nu e... aptă să perceapă spaţiul vid dintre lucruri şi ei, dintre fapte şi ei şi să lunece în prăpastia aceea bîntuită de vîntul morţii. Lumea lor e foarte concretă, foarte reală, abaterea de la ea, evadarea în iluzia care înfrumuseţează (în „nori” adică) ori în cea care urîţeşte (în „prăpăstii”) e condamnată. Am fost de multe ori pusă la punct cînd, copil fiind sau matur deja, rămîneam cu privirile pierdute, aşa că am învăţat să mă feresc s-o fac faţă de ei. E ceea ce am încercat să sur­prind fulgurant într-o poezie despre lumea satului, publicată în volumul Tabieturile nopţii de vară (ed. Cartea Românească, 1989): „aici totul trăieşte / de la naştere / pînă la moarte: / totul e.// de aceea, ruşinat / mi-ascund chipul / cînd îl schimonoseşte / o vedenie”. 

*

Am tresărit cînd am regăsit în eseul În fiecare limbă sînt alţi ochi, al Hertei Müller (vol. Regele se-nclină şi ucide, Poli­rom, 2005), gînduri despre ţăranii şvabi care par a avea aceeaşi atitudine faţă de uitatul în gol ca şi ţăranii români: „Pentru cei mai mulţi nu existau lacune, nu trebuia să priveşti printre cuvînt şi obiect şi să fixezi nimicul, ca şi cum, glisînd din propria-ţi piele, te-ai pierde în gol”, spune scriitoarea (pag. 5). Gestul era simţit ca primejdios şi de către bunica ei, care, cînd îşi vedea fiica nefericită dusă pe gînduri, îi recomanda să facă ordine în dulapuri! Deci, să dea de lucru mîinilor ei, cum îi sfătuia Sfîntul Augustin pe cei încercaţi de disperare, de nelinişte, de frica fără obiect.

În acelaşi eseu din Regele se-nclină şi ucide, Herta Müller spune că ea nu înţelege cum de te poate face credinţa să nu mai fii plin de frică şi de nelinişte. „Rugăciunea liniştitoare, menită să mă cufunde de îndată în somn, avea efectul contrar, îmi răscolea mintea. Aşa se face că nici mai tîrziu, şi nici pînă azi n-am înţeles cum poate domoli credinţa frica omului, cum poate reda altora echilibrul şi astîmpăra gîndurile din creier” (pag. 7). Mie mi se pare că am înţeles, privindu-i pe ţăranii din preajma mea. Ei nu văd cu ochi buni anxietatea, teama de moarte: „de sub poala lui Dumnezeu nu poţi fugi!”, spun, acceptînd supre­maţia lui Dumnezeu şi, deci, a morţii, îngerul negru trimis de El. Din momentul în care accepţi moartea şi te abandonezi total în puterea ei, n-o mai iei de fapt în seamă; nemaizbătîndu-te s-o înfrunţi, nu-ţi mai e frică de ea. Dacă le-a murit un animal sau un copil, dacă le-a luat foc casa, ei spun oftînd: „ei, aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu!”, în loc să se întrebe dacă au făcut tot ce se putea face pentru a salva copilul, vaca etc. Dacă pornesc o treabă grea, nu zic „trebuie musai să reuşesc!”, ci „cum o vrea Dumnezeu!”. Prin  urmare, ei dau „vina” pe Dumnezeu dacă ceva le e împotrivă sau îi delegă toate grijile şi marile lor responsabilităţi, cam aşa cum face copilul cu părinţii lui. Felul ăsta de-a da piept cu evenimentele le asigură o anume detaşare, o formă plină de modestie – ori fatalistă, depinde din ce parte vezi lucrurile –  de a se raporta la viaţă: nu au mari aşteptări, de aceea nici mari deziluzii: „cum o vrea Dumnezeu”, „aşa a vrut Dumnezeu” etc. sînt formule care îi susţin. Dacă trec printr-o dramă, nu înseamnă că nu suferă, că nu disperă chiar, dar se împacă mai repede şi mai uşor cu situaţia şi cu ei înşişi. Şi astfel scapă de tensiunea interioară, de neliniştea prelungită. Şi scapă nu doar cei care cred cu adevărat în Dumnezeu. Chiar cei care nu cred de-adevăratelea au fost crescuţi în acest spirit de mici: să accepte că, dacă ceva nu le iese, „nu vrea Dumnezeu” şi basta! Educaţia tradiţională care înlocuieşte credinţa îi face să se împace uşor cu inacceptabilul şi se potolesc. Să fie tot ăsta motivul pentru care ţăranii români – şi românii, în general – se revoltă greu şi le trece repede?

*

Tîrziu, cînd nu mai eram copil, l-am văzut adesea pe tatăl meu uitîndu-se lung în gol, cu un zîmbet amar pe buze. Pentru mine, era semnul cel mai clar că nu (mai) era ţăran. Poate pentru că a locuit mult timp în oraş. Sau poate pentru că se născuse fără „ţărănie” în el?
Îmi imaginam că privirea aceea pierdută era născută de conştiinţa că nu a făcut nimic din ce visase pentru viaţa lui. Dar asta era doar ce îmi imaginam eu. Fiindcă, ori de cîte ori îl întrebam direct – e drept, fără a insista prea mult, parcă dintr-o anumită pudoare – la ce se gîndeşte, evita răspunsul. Tresărea, iar lumina aceea a privirii prezente se smulgea anevoios din abisuri, revenindu-i încet-încet în ochi. Şi omul inventa pentru mine tot felul de răspunsuri cusute cu aţă albă: că vremea s-a stricat, că pisica n-a fătat etc.

Totuşi, a murit de moarte bună tatăl meu.
S-a îngăduit bine cu diavolul lui.

Mariana Codruţ
(nr. 7, iulie 2012, anul II)