„Jurnalului lui Dracula” de Marin Mincu, tradus acum în franceză

Pe data de 18 martie 2018, la standul României de la Salon du Livre din Paris va avea loc lansarea Jurnalului lui Dracula de Marin Mincu (editura Xénia din Sion, Elveţia), în versiunea franceză realizată de Anca Domnica-Ilea. Publicăm prefaţa semnată de traducătoare, însoţită de câteva fragmente din volum.

În preambulul său la romanul Jurnalul lui Dracula, scris mai întâi în italiană și publicat în Italia în 1992, salutat de Umberto Eco, apoi rescris în românește și publicat în România în 2004, Marin Mincu (ca autor-narator) face următoarea remarcă: „un roman nou despre Dracula n-ar putea să existe decât cu condiția unei absolute fidelități față de istorie”. Itinerariul cărții va aduce întrucâtva a dezmințire – de nu ne-am aduce aminte că, asemeni realității înseși, Istoria e elastică: știința cea câtuși de puțin exactă, interpretare unde fiece eveniment concret capătă felurite chipuri, după subiectivitatea celui care îl relatează și/sau perspectivele/directivele ideologico-politice ale diferitelor epoci. „E curios, dar orice mit se cere documentat…”, ironizează Dracula.
Izbânda romanului lui Mincu va fi de-a demola clișeul de „vampir” la care Bram Stoker și epigonii săi l-au redus pe Vlad III, zis Țepeș, domnitor în carne și oase al Valahiei, și de-a construi în același timp un nou „mit”. Va fi vorba de reconstituirea unui portret al voievodului – așa cum a fost, și așa cum ar fi voit el să fie (ceea ce, aici, devine același lucru). Războinic fără pereche, spaima lui Mahomed al II-lea, pe care papa Pius al II-lea umbla să-l pună căpetenie eșuatei sale cruciade. Erudit, amicul și egalul elitei neoplatoniciene. Soi de supraom cu un nemăsurat ego, victimă și călău, făurindu-și propria legendă din fundul temniței de la Visegrád unde mucezește în urma trădării crăieștilor săi „prieteni”. Biet om îndrăcit, distrus, în adolescență, de rătăcire, captivitate, umilințe și violuri, ridicându-se mai apoi (chit de-a se da cu întunericul) ca îndreptătorul și răzbunătorul neamului său cel ticăloșit, strivit de-a lungul întregii sale istorii. Călător prin, vânturător de lumi văzute și nevăzute. În fine, dar nu și în cele din urmă, un scriitor, de nu chiar Scriitorul, așternând pe hârtie „istorii adevărate pe baza altor istorii imaginare sau invers”, „mutându-se” în „spațiul scriiturii”.
Într-o vreme în care cruzimea era obștească (vezi cazna rânduită de Iancu de Hunedoara, alt „atlet al Creștinătății”, tatălui și fratelui mai mare ai lui Dracula), diabolizarea orchestrată împotrivă-i e o culme a ipocriziei (pe care nu se va codi s-o dea în vileag) – și ar fi putut prea bine să-i provoace acestui orgolios nietzschean, cu oroare de mediocritate și însetat de absolut în toate cele, reacția pe care i-o atribuie Mincu, adică să asmută focul asupra focului: „Am să-i ajut pe toți în campania asta universală împotriva mea. O să inventez niște istorii pline de cruzimi abominabile și o să alimentez copios povara minciunilor ce mi se pun în cârcă. Voi fi eu însumi născocitorul celor mai monstruoase fapte ce se vor povesti pe seama mea”. Un gest maldororian, întărit de visul acela în care, precum eroul lui Lautréamont, se va vedea preschimbat într-un copac uscat dar cu virilitatea de proporții cosmice.
Nimic nu-i scapă, adevăr și fantasme, de-a valma: „păduri de țepe”, aluzii la canibalism, incest, zoofilie, sperjur, trădare, blasfemie, misoginie combinată cu torturi fetișiste până la omor, pact cu diavolul… Ca scut împotriva decăderii și a nebuniei ce-l pândesc, în singurătatea-i, pe un deținut urât, temut dar și respectat, hai să fim nebuni: scrisul e, aproape de fiece dată, o tentativă de revanșă, uneori și o victorie. Scrisul mai e și un exorcism la toate nivelurile, îngăduindu-ți să evacuezi culpabilități reale odată cu cele fictive, să eschivezi temerile și suferințele pricinuite cu cele autopricinuite, să-ți recapeți controlul în loc să înduri pasiv.
Riscul unui atare demers (din partea lui Mincu ca și a lui Dracula) era să pice în macabru și în mitomanie – or, deriziunea, parodia, umorul (truculent, negru, sec, aderând perfect la context) nu lipsesc, sugerând că mărturia asta dureroasă, dând fiori, se poate citi și altminteri, „în răspăr”. Începând chiar cu preambulul așa-zisului editor al unui manuscris ascuns: pastișă „gotică”, înșiruire de ditamai coincidențele; iar cea de pe urmă notă de subsol va pune capac la toate, semănând îndoiala în privința autenticității acelei găselnițe, suspiciunea unei cine știe a câtelea înscenări.
„Să faci haz de necaz” – chintesența umorului românesc, frumos mijloc de a-și revendica originea! Citând faimoasa baladă Miorița, Dracula o schimbă dinadins pe cea a fiecărui păstor, adaptând-o la mișelia de el însuși înghițită de la Ștefan cel Mare și Matei Corvin, ca să tragă o concluzie mai largă despre relațiile incorijibil nefaste, până în cazanul gheenei, dintre valahi, moldoveni și ardeleni, „frați învrăjbiți”!
Documentele de epocă, doctele citate, apropourile istorico-livrești (unele „în avans” cu câteva secole: Zalmoxis, Herodot, Homer, Decebal, Platon, Ovidiu, Cezar, Nero, Faust, Hermes Trismegistul, Nicolaus Cusanus, Marsilio Ficino, Dante, dar și Peter Schlemihl, Frankenstein, până și Stoker!) vor fi toate cu acest dublu tăiș.
De ce românii n-ar avea și ei dreptul să-și creeze propriul lor mit drăculesc? Mai ales că – să ascultăm cuvintele lui Matei Cazacu, până astăzi cel mai bun, cel mai fiabil istoric și istoriograf al său –: „nici o sursă medievală ori modernă nu-l numește pe Dracula vampir”, și că „supliciul țepei dovedește mai degrabă contrariul” (Dracula, Tallandier, Paris, 2004, 2011)!

dilemă

De la o vreme, eu fac parte din spectacolul grotesc regizat de Matei la curtea din Buda. Am devenit o curiozitate a naturii, o atracție publică. Matei se laudă peste tot cu mine, ascunzând faptul că m-a întemnițat pe nedrept și m-a sustras de la îndatoririle mele de război. Principi și artiști, din diverse țări, vin să se bucure de spectacolul detenției mele și toți mă privesc cu spaimă și îngrijorare, cu acea deferență ingrată pe care o avem pentru persoanele ce ne inspiră numai respectul datorat terorii. Și dacă aș fi cu adevărat așa? Dar eu mă simt ca un actor-personaj care nu vrea să înșele așteptările vizitatorilor săi. Cu toții înțeleg instinctiv că e vorba de o dublă capcană: pe de o parte, ei nu sunt prea convinși de existența mea reală, iar pe de alta, se resemnează în fața evidenței, datorită ficțiunii terifiante, la formarea căreia au contribuit și textele mele. Ce trebuie să fac? Să ies din anonimat printr-o fugă sau să mă îngrop definitiv în simulacrul pus la cale de Matei? În primul caz există riscul de a nu mai fi recunoscut: atât prietenii cât și dușmanii mei ar putea să susțină că eu nu sunt eu. Stigmatizat ca trădător de scrisoarea iscusită, transmisă de Matei papei Piccolomini, nu vor voi să mă mai legitimeze în persoana mea reală. După scrisoarea aceea, tot ce se petrece în realitate este automat atribuit legendei, trece în anonimat.
Și dacă oi fi vreun nebun care se dă drept Dracula, care se vrea cu îndârjire a fi numai Dracula? În acest caz, nu-mi rămâne decât să întețesc dâra scriiturii. Poveștile despre violența mea nefirească circulă prin lume cu mare repeziciune. Ca să mă pot manifesta ca subiect cât mai viu, ar trebui să accentuez elementul de violență din povestiri. Pe nimeni nu interesează niciodată motivarea literală a lucrurilor. Toți pretind o realitate fictivă, care să le satisfacă obsesiile patologice, închise și blocate în intimitatea lor, din pricini ereditare de convenție nobilă.
Iar în ficțiune eu nu pot să exist „realmente” decât respectând interdicția ce mi-a fost impusă. Dar, pe măsură ce scriu, observ că-mi inventez o identitate care nu mai este a mea. Mi-am construit un dublu care decide acum pentru mine și-mi dictează regulile jocului. Existența mea se mută, într-un chip tot mai definitiv, în spațiul scriiturii.

[...]   

incest

Eu, Dracula, nu numai că am ucis, dar eu însumi am fost ucis, deoarece am fost scris. Am scris. Am ucis. Auto-osândirea mea prin jurnal duce la prescrierea vinei mele. Eu îmi pre-scriu chiar pedeapsa mea. Mă trag în țeapă în scrisul meu. Scriu provocator în limba lui Dracula tot ce am făcut. Am vrut să ejaculez în pântecul mamei mele și apoi să-l sfârtec ca să-i scot sămânța din ea și să pedepsesc păcatul ei de adulter. E cu putință, oare, să scrii literalmente realitatea? Iar eu – am făcut cele ce am scris sau am scris cele ce le-am făcut? Cu adevărat maică-mea m-a trădat – trădându-l pe tatăl meu cu mine – sau eu am lăsat-o însărcinată și am omorât-o? Am tras în țeapă fecioara sau „litera”? Ce faptă am făcut? Ceea ce am scris! Ce am scris, am scris și ce am făcut, am făcut. Io, Dracula, am ucis. El, Dracula, a scris. Care dintre ei doi a murit și care se scrie acum?

 [...]

ariciul și albina

La Roma i-am povestit în glumă lui Cusanus, care era foarte bolnav, un mit al creației din care rezultă că Dumnezeu nu este chiar așa de atotputernic și că, neputincios, trebuie să ceară ajutorul ariciului ca să-și desăvârșească fapta creației. E ciudată viziunea asta asupra Genezei, care are un iz sănătos de păgânism, și corespunde concepției oamenilor din satul unde am rămas să locuiesc o vreme.
Mitul spune: „La început, când a făcut Dumnezeu lumea, a făcut întâi cerul și apoi pământul. Totuși, când a făcut pământul, l-a avut pe arici ca ajutor. Căci Dumnezeu, după ce hotărâse deosebirea dintre cer și pământ desfășurând ață dintr-un ghem, i-a încredințat ghemul ariciului. Iar ariciul, șiret, pentru că voia să-l facă pe Dumnezeu să greșească, pe când îl vedea cu totul ocupat de creația sa, desfășură încet-încet câte puțină ață din ghem; și așa, numai la urmă de tot, Dumnezeu luă seama că pământul ieșise mai mare decât cerul, pentru că ariciul îi stricase măsura. Într-acestea, ariciul fugise și se ascunsese în iarbă. Dumnezeu, după ce s-a bătut și s-a răzbătut cu gândul zadarnic ce să facă pentru ca pământul să nu fie mai mare decât cerul, a trimis-o pe albină la arici să-i ceară un sfat. Ariciul însă n-a vrut să-i dea sfatul. Atunci albina, șireată și ea, s-a prefăcut că pleacă, dar s-a ascuns într-o floare. Ariciul, crezându-se singur, a mormăit în sinea lui: ‘Apăi cum ? Ce fel de nevolnic e și Dumnezeu ăsta, dacă nu știe să facă nici măcar un fleac de nimic cum e pământul? Că doar nu-i cine știe ce: un pumn de țărână, îl strângi în mâini până faci să iasă toți munții, văile și dealurile...’. Atunci albina ieși iute din ascunzătoarea ei și-și luă zborul printre flori, iar ariciul, care a înțeles că fusese trădat și păcălit, strigă după ea: ‘Hei, hoțomanco! Mânca-ți-ar cel care te-a trimis, de la tine, ce nu se mănâncă!’”.
E limpede că ariciul, furios, blestemă în pofida lui Dumnezeu („cel ce te-a trimis”), urându-i să mănânce excrementele albinei. Dar dacă înțelegem că excrementul albinei e mierea, atunci nu mai e vorba de un blestem, ci de un reproș ironic, aproape drăgăstos. Și pesemne că Dumnezeu, auzind vorbele injurioase ale ariciului, a zâmbit și că, la sfârșitul creației, a mâncat de-adevărat „ce face albina”. Cusanus s-a distrat și el și mi-a spus că avea să spună povestea asta „comisarilor” papali, poftindu-i, la sfârșit, să mănânce și ei „ce nu se mănâncă”... L-am sfătuit să aibă grijă, căci lucrul putea să devină primejdios. În cazul acela, dacă într-adevăr „comisarii” jucau rolul albinei, papa ar fi „cel care i-a trimis”, și deci el era cel ce ar fi trebuit să mănânce „ce nu se mănâncă” de la comisarii săi. Ne-am pierdut în disputa asta, absolut neserioasă, fără să hotărâm, până la urmă, cine ar fi trebuit să fie mâncătorii de căcat, comisarii sau papa. În orice caz, Cusanus a rămas foarte impresionat de subiectul ca atare al poveștii, îndreptat împotriva teologilor susținători ai atotputerniciei divine. „Dacă a fost publicată undeva”, a zis el, „aș putea-o cita”. Iată, și aici, alt mod de poticnire în afurisita de oralitate. Însă, cine știe?, poate că, mai curând sau mai târziu, în viitor, asta s-ar putea să devină ceva de preț.

Marin Mincu
(nr. 3, martie 2018, anul VIII)