|
|
Din povestirile autobiografice ale lui Massimo d’Azeglio: „Oaspeții”
 Povestirile autobiografice ale lui Massimo d’Azeglio (1798-1866), cunoscut om politic, dar și pictor și scriitor de succes, încep prin a evoca oameni și momente din împrejurimile Romei. Iată povestirea în care îi prezintă pe oaspeții înstăritului jupân Checco din satul Marino, după ce în precedenta îi trecuse în revistă familia.
Oaspeții
Cu domnul Mario am închis lista membrilor familiei. Acum este rândul capitolului oaspeți.
O să încep cu mine, nu din lipsă de modestie, ci pentru că am stat acolo cu lunile și pentru că ajunsesem atât de intim cu ai casei încât eram considerat și mă puteam considera fără să exagerez cel mai important oaspete al lor. Apoi cred că am contribuit la aducerea unor oameni la Marino și de a-i fi determinat prin exemplul meu să aleagă pentru sejurul lor casa jupânului Checco și nu hanul, unde jupân Cesare și jupâneasa Marta, doi bătrâni minunați, aveau câteva camere foarte curate de pus la dispoziție, dar nu puteau împiedica ca zgomotosul joc de ghicit, neîntrerupt la parter, seara până târziu, să nu-i năucească pe cei ce stăteau în camerele de la primul etaj.
În schimb, în casa lui jupân Checco te bucurai de liniște ca la maici. Se mânca de seară la chindie, iar la căderea nopții, printr-un acord tacit, fiecare se ducea la culcare sau, cel puțin, evita să facă gălăgie și, pentru liniștea chiriașilor, toți se comportau ca unul.
Oaspeții se tot schimbau. Care rămânea opt sau zece zile, care mai puțin, iar alții două săptămâni; o lună era maximum.
Cei mai mulți veneau să schimbe atmosfera, să se pună pe picioare după vreo boală, să-și întărească fibra slăbită de aerul din Roma și așa mai departe.
Dar s-a întâmplat odată ca un client să trebuiască să schimbe, de nu greșesc, nu aerul, ci vinul.
Era un ditamai bătrânul, mare, solid, care, în ciuda celor optzeci ori optzeci și doi de ani, mergea drept, țanțoș, scrâșnea din dinți ca un cal și bea ca un burete. Fost vătaf la boxele de cai – prim vizitiu – al ambasadorului Spaniei, prospera în a doua jumătate a secolului 18. Acum, în prima jumătate a secolului 19 nu-i mai prospera decât fața vișinie și marea facilitate de povestitor, ajutată de o memorie excelentă.
După cum vedeți, domnule cititor, eram într-o companie un peu mêlée [1], dar întotdeauna m-am ghidat după maxima conform căreia, din orice tovărășie, ca și de la orice individ, ai ceva de cules, de aflat ceva nou. Mereu se întâmplă ca (fie și un plebeu) să știe ceva necunoscut de tine; totul este să știi să-l provoci. În cel mai rău caz, individul poate să fie un prostănac, dar este bine să știi și cum sunt făcuți prostănacii și cum să-i iei. De câte ori nu se întâmplă să ai nevoie de cineva și îți închipui că este cine știe ce de el și să fie, în schimb, un prostănac!
Dacă pentru rimă nu ar conta dacă punem cai în loc de grădini,prim vizitiul meu ar fi putut să-și atribuie distihul lui Tasso:
Deși fusei doar paznic de grădini,
Văzui și cunoscui mârșavele mărimi [2].
El i-a văzut pe papa Rezzonico [3], pe papa Ganganelli [4], pe Pius al VI-lea, pe Pius al VII-lea, iar acum îl vedea pe Leon al XII-lea; cunoscuse Curia papală în momentul ultimelor ei splendori, când talentele, numele răsunătoare, bogățiile, ambițiile tuturor țărilor catolice veneau, se poate spune, cu mare pompă în vizita de rămas-bun, aproape cu presentimentul că vor trebui să se rupă de ea la suflul marii vijelii din '93 [5] și să se rupă pentru totdeauna.
El cunoscuse și dominase – de pe capra trăsurii, se înțelege – toată acea generație într-adevăr admirabilă; și-aducea aminte de cardinalul de Bernis [6], de cardinalul de York, fratele ultimului pretendent al Stuarzilor, de Vittorio Alfieri, de toți principii și principesele străine și din Roma ale vremii; știa mii de mici întâmplări, mii de anecdote politice, galante, legate de ambiții; vorbea despre suprimarea Ordinului Iezuiților, despre noaptea în care părintele Ricci, generalul Ordinului, a fost dus în Castel; iar el – aflat demult în slujba ministrului Spaniei - aproba acțiunea. Era un apărător fanatic al lui Pius al VI-lea, singurul papă, spunea el, care știa cum să binecuvânteze din balconul de sus de la San Pietro; putea să-i numească pe autorii celebrei drame lirice Conclavul* concepută și parțial scrisă în timpul unui prânz într-o tavernă dincolo de Poarta San Pancrazio – taverna lui Ciampicone, dacă nu mă înșeală memoria – de un grup de amici veseli în răstimpul în care, după moartea papei Ganganelli, postul rămăsese vacant. El l-a văzut pe Pius al VI-lea în conflict cu Republica franceză. Povestea despre ziua când, nu știu din ce pricină, se iscase așa o învălmășeală în Secretariatul de Stat papal, încât toți funcționarii, până la ultimul, au pus cheia sub preș. La intrare așteptau unii care solicitau, cu tot dreptul, Viza pe pașaport. Faptul a ajuns la urechile lui Pius al VI-lea, care s-a ridicat de la măsuța lui, a coborât la Secretariatul de Stat și a semnat pașapoartele cu mâna lui. Gest ce-și are farmecul său, când este vorba de un papă sau de un principe.
Fusese de față la răzmerița în timpul căreia a fost omorât Ugo Basville [7]; îl văzuse pe Duphot [8]. Povestea despre păduri, despre saturnaliile din timpul primei republici; despre un anume Barberi care renunțase la botez, ca să se boteze din nou cu numele de Tisifonte; și cum acesta avea trei fete considerate cam ștrengărițe, seara i-au agățat în poartă o epigramă mai mult decât impertinentă privindu-le pe ele.
Avea cu carul astfel istorioare. O să vă spun una.
Trebuie început prin a preciza că jupân Baldassarre era foarte conservator. Și iată de ce. În timpul guvernării tiranice avea o slujbă bună, în schimb, în cel al libertății primilor republicani francezi, întru totul asemănătoare cu cea din anii '50, el n-avea din ce să trăiască. Așa că de câte ori era întrebat cum a dus-o pe vremea republicii, creiona un tablou nu prea vesel despre fericirea din acel răstimp.
- Și-apoi – a zis într-o bună zi – nu mă întrebați pe mine, ci uitați ce a cerut Championnet să se plaseze în Piazza del Popolo, în ziua aniversării celor două republici.
- Ce-a cerut?
- A cerut să se facă două statui, una mai înaltă decât coloșii de pe Monte Cavallo, cu un coif pe cap – de părea o Minervă – reprezentând Republica franceză; cealaltă, mai mică, care o ținea de mână, stătea cum nu se poate mai umilă; iar dedesubt să se scrie: Matri magnae - filia grata [9]. Prompt, Pasquino a ripostat pe loc: „Nu era nevoie de inscripție: Se știa deja că Mama mănâncă și fiica se scarpină [10].
Spuneți-mi acum dacă puteai găsi un om mai de preț decât acesta ca să studiezi secolul 18 privit de jos în sus? Pentru a-ți forma o idee exactă despre superbul apus al străvechii și puternicei curți pontificale, punct de intersecție, atunci, a atâtor ițe politice și intrigi de tot felul? „Păreri de vizitiu!”, ziceți dumneavoastră? Și vi se pare puțin lucru? Mai întâi și mai întâi, jupân Baldassarre Ceroni nu era un simplu vizitiu; fusese vătaful boxelor de cai ale ambasadorului Spaniei, ceea ce este cu totul altceva, și, pe deasupra, la Roma; și-apoi nu trebuie să vă închipuiți câtuși de puțin că civis romanus [11], nu cel al lordului Palmerston [12], ci acela care șade pe capra trăsurii prin piețele Romei și pe străzile din Orașul etern este un prostănac care nu pricepe nimic.
Cine-și închipuie asta, să se ducă la Roma, iar în seara în care are loc o mare recepție, să iasă din sală, să coboare în piață, unde așteaptă vreo două-trei sute de trăsuri; să tragă o tură și să asculte. O să-și dea seama dacă pricepe sau nu. Și se prea poate ca vreun diplomat, care degeba a încercat la etajul întâi să dea de firul unor întrebări, să-l vadă atârnându-i pe nas din biciul vreunui vizitiu.
Vă închipuiți dumneavoastră că era posibil să nu priceapă câte ceva din câte văzuse? ... că nu era curios să-și audă povestirile și judecățile, fie și pentru punctul diferit de vedere, acela văzut de jos în sus, cum am amintit, jupân Baldassarre, care i-a condus pe marchizul Grimaldi [13], pe cavalerul d'Azara [14], iar, înaintea lor, timp de cel puțin de patruzeci de ani, principi și cardinali la toate slujbele, la capelele papale, la intrările, serbările, ceremoniile, recepțiile și care, așteptându-și stăpânul cu orele, a dezbătut chestiunile zilei? El, care cu atelajul cu șase cai, întorcea la Poarta Braschi venind dinspre Piața Navona și intra ca un fulger? El, care îl dusese pe ministrul lui la palatul de pe Quirinal înaintea ministrului Portugaliei, înfruntând cu un succes temerar urcușul de pe Dateria și nu cel de pe Tre Cannelle, drept răspuns victorios dat spuselor monseniorului de la Ceremonii: „la audiența acordată de Sanctitatea sa, intră primul cine ajunge mai înainte”; în sfârșit, jupân Baldassarre, care cu un butuc și cu perechea lui de cai din rasa Rospigliosi, din tura de noapte, l-a răsturnat și aproape făcut bucăți pe prea ambițiosul lui rival, vătaf laboxele de cai ale familiei Chigi?
În ceea ce mă privește, mă duceam la nunți ca să-l aud povestind, deși nu mai avea nici un dinte în gură; dar cum dumneavoastră nu vă este pe plac, „deh, un vizitiu!”, nu-l mai deranjăm. Să plece, așadar, jupân Baldassarre și să iasă în față un alt personaj din galeria mea. Nu vă faceți griji: am destule. Le schimb pe cele pe care nu le vreți.
Cum nu vă plac vizitii, o să vă găsesc duci.
Credeți că glumesc? Al doilea oaspete este duce. Am căzut deja de acord că în Italia poți deține acest titlu fără să fie obligatoriu să ai supuși, armată, flotă sau alte asemenea lucruri.
Într-adevăr, ducele meu nu avea nimic din toate astea. Al doilea născut dintr-o mare familie, își avea așa-zisa alocație din care, la drept vorbind, de obicei, nu poți să trăiești, dar nici să mori de foame. Cam de vârsta mea, un tânăr frumos, cu un trup de fier, cu o privire de aveai impresia că te mănâncă, păr negru, țepos, de jur împrejurul capului; și o minte de poet în sensul disperant de distrugător al cuvântului. Cu suflet bun, cu o gândire frumoasă, cu replica promptă, leal, curajos, în sfârșit, unul din oamenii care, fără exagerare, de la distanță, îți devin foarte dragi; dar, în casă, este ca și cum ai găzdui cutremurul.
Don Filippo din familia de Duci – nu dau numele de dragul unui animal (nici grațios, nici bun, cum i-a apărut Dante Francescăi), prosper în Italia, numai urechi și aproape fără ochi, care le poartă ranchiună mai ceva decât pisicile celor care i-au adus o ofensă, și cu mai bine de treizeci de ani în urmă; așadar, don Filippo [15] se număra de câțiva ani printre cunoscuții mei, chiar dacă nu dintre cei intimi; într-o bună zi mi-a apărut înainte cu bagaj cu tot.
- Mă aflu aici și am nevoie de tine, mi s-a adresat.
Nu-l văzusem niciodată cu ochii atât de speriați. Am simțit de la primele vorbe, că dacă el avea nevoie de mine, eu, în schimb, care voiam să lucrez și să studiez în liniște, aș fi avut prea puțină nevoie de el; dar cum să dai înapoi când un amic, unul de vârsta ta, îți vorbește așa?
Am răspuns cu inevitabilul „Iată-mă-s”, pregătit să aud despre vreo grozăvie, știind că don Filipo era renumit ca unul care provoca proteste oriunde s-ar fi aflat. Protagonist al tuturor scandalurilor la teatru, al tuturor tapages nocturnes [16], al tuturor busculadelor la cafenea, al tuturor discuțiilor deloc pacifice cu jandarmii, al tuturor încăierărilor posibile și imaginabile; dușman al tuturor celor care se uitau la el strâmb, din față, dintr-o parte sau din spate, urând de moarte neutralitatea dezarmată, inițiator, combinator, niciodată împăciuitor, de dueluri (cred că de vreo două ori încercase să vadă dacă putea să se bată și cu mine); era firesc ca, în momentul în care a dat peste mine cu declarația lui debitată pe ton de actul cinci, ultima scenă dintr-o tragedie, gândul să mă ducă la limitele extreme posibile în materie de nebunii.
Dar povestea s-a dovedit mult mai gravă decât îmi închipuisem.
Agitat, mi-a spus în puține cuvinte că, ieșind cu câteva seri mai înainte dintr-o casă, fără a-mi preciza care, a fost atacat pe o scară îngustă, pe întuneric, de mai mulți indivizi. Fusese o încăierare, auzise cum pumnalele făceau să zboare zugrăveala de pe pereții din jur. Se descurcase lovind la întâmplare cu pumnalul lui, dar în cele din urmă rămăsese teafăr și o ștersese de acolo fără nici o zgârietură.
Dar ținea să-mi dea vag de înțeles că, după el, fusese pândit din motive amoroase. Numai că eu îi știam pumnalul și observasem că pe lamă, lângă mâner, era gravat un 3 mic.
Cum aveam idee despre existența unor societăți secrete la Roma, văzând cifra aceea și știind că locurile Brutus I și Brutus II erau ocupate, mi-a trecut prin minte că don Filippo fusese făcut titularul pentru Brutus III. Auzind apoi despre acest atac, suspiciunea mi-a sporit.
Însă el n-a mai adăugat nimic și, pe loc, nici eu n-am întrebat. Mi-a spus doar:
- Pentru o vreme va trebui să stau aici, iar tu să mă ajuți să-mi apăr viața.
Cum vede oricine, programul acesta, în care figuram pe post de paznic al ducelui Filippo, promitea o mare desfătare unuia ocupat, cu gândul doar la studiu; dar, repet, cum să te sustragi într-o asemenea situație?
Am început așadar serviciul.
Serviciul, însă, nu modifica prea mult obiceiurile mele. Pe vremea aceea, la Marino – era epoca de aur a briganzilor care uneori s-au nimerit în împrejurimi – nimănui nu-i trecea prin gând să se îndepărteze la mai mult de o jumătate de milă de casă fără să-și ia pușca. Devenise un obicei ca luatul pălăriei. Ca atare i-a fost dată una și lui don Filippo, care ne însoțea în excursiile noastre, cu un ochi îndreptat spre gardurile vii, șanțurile și locurile unde nu ar fi fost imposibilă o ambuscadă. Îi adusesem la cunoștință jupânului don Checco situația mai mult decât aparte a ducelui nostru, iar jupân Checco, cunoscător al unor astfel de situații, a înțeles pe dată și a promis că avea să fie atent dacă aveau să se arate fețe necunoscute în sat și în afara lui.
Când mă duceam să studiez, don Filippo nu ieșea din casă și compunea versuri. Pagini și pagini cu versuri albe, pe care trebuia să le ascult pe măsură ce vedeau lumina zilei; în care erau ici-colo străfulgerări de talent, dar înotau într-un turbion furibund împotriva a tot ce există, a existat sau ar putea exista în materie de guvernări și religii, în comparație cu care, jurnalul lui Marat și jurnalele numeroșilor lui descendenți par apă de ploaie.
Cu toate acestea lucrurile au decurs tolerabil, cu singurele inconveniente pentru mine de a asculta versurile, de a avea tot timpul de ținut piept argintului viu, prafului de pușcă și cutremurului personificat; iar în privința simplei conversații, chinul de a avea de-a face cu un interlocutor care nu vede niciodată adevărul, simplitatea, realitatea, ci sare încontinuu când prea departe când prea aproape de ele. În ceea ce privește temerile noastre datorate companiei ducelui, nu s-a întâmplat altceva decât că, într-o zi, mergând noi călare pe niște poteci străjuite de garduri vii și rămânând el puțin mai în urmă, s-a auzit o împușcătură, iar când don Filippo ni s-a alăturat în galop ne-a spus că se trăsesse spre el cu o archebuză. Nu știu dacă a fost un fapt real sau închipuit. Ne-am uitat, am răscolit; am întrebat țăranii; nimeni n-a știut ce să ne spună și nu ne-am mai gândit la asta.
Puțin mai înainte, cunoscusem un tânăr din Romagna, chirurg angajat de primăria din Rocca di Papa, sătuc aflat la două mile de Marino, înspre Monte Cavi, de care, încetul cu încetul, m-am apropiat; era un tânăr frumos, cu o față deschisă, înalt, agil, robust, care dovedea că era un om de caracter. Se numea Montanari [17]. Îl întâlneam la serbări, la târguri, uneori venea la Marino, iar eu mă duceam să-l vizitez; cum fiecare din noi își avea ocupațiile lui, vizitele erau însă rare.
Cum, înainte de venirea lui, eu cunoșteam bine Rocca, unde petrecusem mai multe luni, am vorbit, și nu o dată, despre el cu prietenii pe care mi-i păstrasem acolo; de fiecare dată mi-a fost dat să aud foarte multe laude. Că era un băiat de treabă, ce-și vedea de ale lui: chirurg bun, atent și grijuliu cu bolnavii, care dădea fuga, de cum era chemat, pe orice vreme și adesea, dacă-și dădea seama că din cauza sărăciei le lipsea cele necesare, îi ajuta cu generozitate din ce avea. Neîndoielnic, la Rocca di Papa toți îl binecuvântau.
Într-una din vizitele mele, am intrat în cameră la el, fără să mă audă; l-am găsit citind concentrat de pe o pagină:
- Ce lucruri grozave citești? i-am zis.
Iar el, revenindu-și însă fără să se miște și îndreptându-și spre mine fața virilă, zâmbitoare, mi-a răspuns în același timp, cu o notă melancolică:
- Eh! Îl citesc pe Machiavelli al nostru ... Trăim niște vremuri că ...
Dar nu a mai adăugat altceva.
Am aruncat o privire pe carte: era deschisă la capitolul Conjurații. (Sărmanul, n-a prea știut să profite!) Observasem în diferite împrejurări că era mai apropiat de duce decât voiau ei să lase să se vadă. Punând toate astea la un loc în mintea mea, m-am gândit: „Și ăsta trebuie să facă parte din grup!”
Nefericitul Montanari! Îl am și acum înaintea ochilor așa cum l-am văzut paisprezece luni după aceea; nu mai era înfloritor și robust, adevăratul tip, așa cum el era, din rasa puternică și simpatică a locuitorilor din Romagna, ci palid, slăbit (dar nu tremura), cu mâinile legate cu o frânghie grosolană, așezat într-o căruță, între doi confrați la moarte, înconjurat de jandarmi, în timp ce cobora pe strada Ripetta prin mulțimea care-l privea în tăcere. Femeile, cu ochii umezi - și poate la fel, mulți bărbați; toți spuneau cu buzele ori doar cu inima:
- Păcat de bietul tânăr!
El se îndrepta spre Piazza del Popolo, unde i-a fost prăvălit capul, ca la alți o mie în hăul fără fund (de nu va vrea Domnul să-l închidă odată) al societăților secrete, unde atâtea spirite alese, atâtea inimi nobile zac, victime uitate ale unei depravări pentru care ei - bieți trădați – au avut partea cea mai mică de vină! Trădați de guvernări proaste; trădați de societăți perverse; trădați de speculanții politici; trădați de patimi, de fanatisme irepresibile pentru cine-și trăiește viața ca ei într-un climat de greșeli, iluzii, dorințe arzătoare, într-o continuă suspiciune și oprimare umilitoare.
Dar ce făcuse Montanari?
Montanari, omul binecuvântat de săracii din Rocca, omul născut cu instincte cinstite și o minte aleasă, ei bine, devenise un asasin! El îl atacase pe la spate, cu pumnalul, pe un anume Pontini [18], condamnat la moarte de tribunalul societății lor secrete! Capul lui Montanari a căzut sub secure pentru că – acceptată fiind pedeapsa cu moartea – cea care cădea era justiția! ...
Dar nu se ducea singur la eșafod. Înaintea căruței lui mergea pe același drum o alta și la fel, între doi confrați, cu drapelul Companiei Morții în frunte; în ea se vedea un tânăr de vreo treizeci de ani, palid, fără barbă, neînsemnat la prima vedere, care avea însă în felul în care își rotea ochii ceva atât de pervers că nu-i puteai susține privirea. Acesta era Giovanni Targhini [19], căpetenia societății din Roma; el a fost geniul rău al tovărășului său și al multor altora. O fire crudă, abjectă, dar înzestrată fatal cu calități în măsură să-i confere putere de seducție asupra tinerilor creduli și inimoși. Un veritabil Mefistofel de tavernă, se putea spune. Au murit amândoi fără să se arate câtuși de puțin înfricoșați. Spre deosebire deTarghini, Montanari avea tot dreptul. Dar, din păcate, nu și-a spălat prin căință amintirea lăsată și deasupra lui va plana întotdedauna oprobriul trădării.
Dar să ne întoarcem cu paisprezece luni mai înainte, din nou în casa jupânului Checco.
Era seara, după cină. Ne oprisem să discutăm și să fumăm așezați la răcoare în bătătură și, lucru ciudat, se făcuse târziu, așa că miezul nopții era aproape. Deodată am auzit un zgomot de trăsuri și de cai cu zurgălăi venind de foarte de departe prin aerul liniștit. Zgomotul s-a apropiat repede, a ajuns în fața casei și brusc s-au făcut auzite bătăi puternice în hărmălaia unor voci vesele; la lumina unor torțe în vânt, am văzut de la ferestre lucind țevi de pușcă. Cineva a dat fuga să deschidă și un grup de tineri a intrat în casă, printre care, în semiîntuneric, am avut impresia că nu cunosc pe nimeni.
Atunci unul, pe care îl cunoșteam foarte bine, a făcut un pas înainte și mi s-a adresat:
- Cum suntem în trecere pe aici, am dorit să te salutăm pentru o clipă.
Apoi i-a numit pe tovarășii lui:
- Uite-i aici: Targhini, Montanari... și rând pe rând mi i-a enumerat pe toți.
Societatea aceea nu-mi fusese niciodată pe plac. Fără să le fi cunoscut pe atunci secretele, îi cam mirosisem, ca să zic așa. Oricum, indiferent cine ar fi fost, nu puteam să mă sustrag obligației de a-i trata cât de cât ca oaspeți. Am cerut să se pregătească o mică gustare sau un fel de cină, cu omletă și ceva șuncă etc. Au profitat cu veselie și după aproape un ceas s-au suit din nou în trăsurile lor și duși au fost tot cu râsete și zarvă.
Nu mi-au spus nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau și nici eu n-am avut curiozitatea să-i întreb. Nu-mi venea să cred că ieșiseră pe ușă; le-am urat drum bun, zicându-mi în gând: „Fără cale întoarsă!”; am luat lumânarea și am urcat ca să mă culc.
Mergeam tiptil ca să nu-l trezesc pe don Filippo, care dormea în camera de lângă a mea și se dusese la culcare înainte de venirea acestora.
Ce să-l trezesc! L-am văzut în picioare în ușa camerei lui, doar în cămașă și i-am zis râzând:
- Credeam că ai intrat în al doilea somn!
- Nu dorm, nu, nu dorm, mi-a răspuns pe un ton foarte neliniștit și pe când eu îmi continuam drumul urându-i noapte bună, a adăugat:
- Ascultă...
Mi-am dat seama că voia să discute cu mine și nu știa cum să înceapă.
- Îhm, ce este?
- Spune-mi, jos a fost... ai primit vizite?
- Da, și ca să spun drept, nu mi le-aș dori în fiecare seară. Fanfaroni care n-au nici o treabă și nu-i lasă pe oamenii care muncesc să doarmă.
- Am avut impresia că aud vocea lui Tarchini.
- Într-adevăr, a fost Targhini, apoi Montanari și alți câțiva.
- Dar tu îl cunoști pe Targhini?
- Eu, nu. Îi cunosc pe Montanaro și pe încă unul – și i-am spus numele.
În timpul discuției, don Filippo se îndepărtase de ușa lui și se așezase în capătul culoarului spre care dădeau camerele noastre, lângă o fereastră mare cu balconaș, rămasă mereu deschisă noaptea, din cauza căldurii. Era un cer înstelat superb. El bufnea fără să spună nimic. Într-un târziu, ca și cum lua o hotărâre grea m-a întrebat:
- Spune-mi drept, nici unul din ăștia nu ți-a spus nimic?
- Adică... ce să-mi spună?
- Mda, nu ți-a propus nimic?
- Ce să-mi propună? ...
- În sfârșit, pe scurt, ți-au cerut să intri în societatea lor?
- Nu, chiar nu.
- Sigur?
- Mai mult ca sigur.
- Pe cuvântul tău de onoare?
- Pe cuvântul meu de onoare.
După această afirmație a mea, teribilul, ușor smintitul, dar bunul și cinstitul don Filippo a bufnit ca o locomotivă și, scuturându-și părul rotunjit din jurul capului, a izbit cu palma în fierul balconașului de au vibrat geamurile.
- Sunt mulțumit, zău așa! Și ai grijă, nu te băga! Au întrebat de mine?
- Nu.
- Și totuși știu că mă aflu aici! Știu, fără doar și poate!... altfel de ce-ar fi venit? Nu te băga... Sunt niște canalii, canalii...
Încercam amândoi o stare de un paroxism pe care nici o forță omenească nu îl poate domoli când este în plină desfășurare și după ce a înșirat unul după altul toate sinonimele termenului canalie și a spus lucruri cumplite, a dat drumul restului, inclusiv secretului pe care trebuia să-l țină doar pentru el; dar în agitația momentului a uitat că divulgarea lui, prevăzută de codul societății, era pasibilă de pedeapsa capitală. Nici mai mult, nici mai puțin.
În esență, mi-a spus că, obosit, ori mai bine zis înfuriat de situația din viața publică, se lăsase convins să intre în societatea aceea secretă.
(Trebuie spus în prealabil că planul bătăliei politice a societății – plagiat după al lui Catilina, Lentulus și Cethegus [20] – era să distrugă totul și aproape pe toți. După un răgaz de odihnă după această operație istovitoare, își rezerva dreptul să inventeze o lume nouă în care toți ar fi fost domni.
Că își dăduse curând seama că se trezise membru al unei societăți de asasini și pungași. Unul dintre ei, îmi menționa, care venea des la el acasă, se servea din bolul pe care din nu știu ce capriciu îl ținea pe birou, plin cu groși (monede mici din argint în valoare de cca șase centime). Dându-și seama de asta, într-o bună zi i-a pus bolul cu restul de bani în mână, spunându-i:
- Ia-l; ți-l dau ca să-ți completezi colecția.
Dezgustat de mizerabila societate, se îndepărtase de ea; ca ultima oară, când se nimerise la o întrunire a lor, să se iște, nu-mi amintesc cum, o dispută, transformată rapid de don Filippo într-o ceartă furibundă. Ajuns la una din pornirile lui vehemente, singur între ei, i-a făcut hoți, asasini etc., iar când Targhini a făcut gestul că-și duce mâna la armă, el și-a scos celebrul pumnal nr. 3 – care, într-adevăr, în momente ca acela, în mâna lui făcea cât trei – și le urlase: „Scuip pe pumnalele voastre”; mă tem însă că spusese lucruri și mai grave; apoi, făcându-și loc, ieșise neatins din mijlocul lor, ceea ce n-a fost puțin!
- Lichelele astea au crezut că aveam să-i denunț la guvern. Eu, și spion! Și m-au pândit pe scara aceea îngustă, despre care ți-am vorbit, iar în seara asta s-au prezentat toți aici! Cine știe ce au pus la cale. Basta... vom vedea! Har Domnului, măcar tu n-ai nici un amestec... mă temeam! Mai bine așa. Păzește-te de ei!
Ajuns la acest punct, depășind starea paroxistă, a observat că, fără să-și dea seama, îmi pusese pe tavă marele secret. Apoi, când a dat Dumnezeu și am reușit să-l văd ceva mai liniștit și să mă gândesc că puteam să merg, în sfârșit, la culcare, mi-a zis:
- Știu cu cine stau de vorbă, dar nu uita că, pentru ceea ce ți-am spus, pedeapsa e cu moartea!...
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 4, aprilie 2020, anul X)
NOTE
1. Cam amestecată.
2. Torquato Tasso, Gerusalemme liberata, VII, 12, 7-8.
3. Clemente al XIII-lea.
4. Clemete al XIV-lea.
5. 1793.
6. François-Joachim de Bernis (1715-1794), înalt prelat francez, diplomat și ministru de Externe sub Louis al XV-lea.
*Această dramă, alcătuită după tipicul celor ale lui Metastasio, este foarte curioasă și greu se mai găsesc exemplare din ea. I-am cunoscut pe unii dintre cei ce au colaborat la ea: dr. Bomba, medic primar la Roma, decedat la o vârstă foarte înaintată, acum vreo douăzeci și cinci de ani. Se mai citează din această dramă unele fragmente.[...]
7. Nicolas-Jean-Hugon de Basville (1753-1793), diplomat republican francez în misiune la Sfântul Scaun, a fost omorât de populația contrară noilor idei.
8. Léonard Duphot (1769-1797), general francez, a făcut parte din corpul ambasadei franceze din Roma a lui Joseph Bonaparte; a fost omorât în timpul unei revolte a mulțimii împotriva francezilor.
9. Măreței mame, fiica recunoscătoare.
10. Este transpunerea în dialect în funcție de asemănarea sonoră a cuvintelor, nu de sensul lor, a inscripției „Măreței mame, fiica recunoscătoare”. Conform unui străvechi obicei, continuat și în prezent, textul a fost lipit pe celebra statuie din Roma, zisă a lui Pasquino (copia ciuntită a unui grup statuar din epoca elenistă), ca și cum ar fi fost scris de acesta. (n. tr.).
11. Cetățean din Roma.
12. Henry John-Temple, lord Palmerston (1784-1865), om politic englez, de mai multe ori prim ministru, liberal; a sprijinit mișcările liberale din alte țări și mai ales Risorgimentul italian.
13. Ambasadorul Spaniei la Roma înaintea lui de Azara.
14. José Nicolao de Azara (1731-1804) a jucat un rol important în suprimarea Ordinului Iezuiților și în tratativele ulterioare dintre Curia romană și Bonaparte.
15. În realitate este vorba despre don Luigi din familia prinților Spada, v. Amintirile mele, partea a doua, cap. VIII.
16. Hărmălaie nocturnă.
17 Leonida Montanari din Cesena, ce avea să fie ghilotinat în ziua de 23 noiembrie 1825.
[Carbonar acuzat de a fi făcut parte din grupul care îl atacase și îl rănise pe un presupus delator în serviciul Statului papal. n. trad.]
18. Giuseppe Pontini, delator.
19. Angelo, nu Giovanni, Targhini din Brescia.
20. Aluzie la conjurația lui Catilina.
| |
