Micetto de Frédéric Vitoux

Publicăm, în traducerea semnată de Anca-Domnica Ilea, textul Micetto de Frédéric Vitoux, din Dictionnaire amoureux des Chats, 2008.
Frédéric Vitoux (n. în 1944) e un original printre membrii Academiei Franceze care l-a primit în 2001. Critic literar și cinematografic (Quotidien de Paris, Le Nouvel Observateur), consilier literar la editurile Stock și Calmann-Lévy, comandor al Ordinului Artelor și Literelor, cavaler apoi ofițer al Legiunii de Onoare, chiar și comandor al Ordinului de Merit al Republicii Italiene, a adaptat liber pentru televiziune Singur pe lume de Hector Malot și Robinson Crusoë. Opera sa de scriitor-eseist e fresca pe cât de pitorească, pe atât de erudită, a unor mari pasiuni asumate: Louis-Ferdinand Céline, misère et parole (Gallimard, 1973, remanierea tezei sale de doctorat la Sorbona), eseul Bébert, le chat de Louis-Ferdinand Céline (Grasset, 1976), Céline (Belfond, 1978, Premiul Biguet și cel pentru critică al Academiei), La vie de Céline (Grasset, 1988, Premiul Goncourt pentru biografie), Céline („Album de la Pléiade”, Gallimard, 2023); romanele Les Cercles de l’orage (Grasset, 1976, Premiul Maillé-Latour-Landry al Academiei), Mes îles Saint-Louis (Le Chêne, 1981, Premiul Biguet), La Nartelle (Le Seuil, 1985, Premiul Henri-Dumarest al Academiei), L’Ami de mon père, despre tatăl lui, „collabo” întemnițat (Le Seuil, 2000), Le Roman de Figaro (Fayard, 2005), L’Ours et le Philosophe (Grasset, 2022), Longtemps, j’ai donné raison à Ginger Rogers (Grasset, 2020); eseul biografic Gioacchino Rossini (Le Seuil, 1982), romanul despre Veneția Sérénissime (Le Seuil, 1990, Premiul Valery-Larbaud), romanul La Comédie de Terracina (Le Seuil, 1994, Marele Premiu pentru roman al Academiei).
Dictionnaire amoureux des Chats (Plon/Fayard, 2008) nu-i doar încununarea pasiunii pentru motănime – vezi și Un amour de chat (Balland, 1979), eseul Bernard Frank est un chat (Léo Scheer, 2011), L’assiette du chat, doliul după una din pisicile sale (Grasset, 2023) –, o evocare a celor mai celebri cotoi și nu mai puțin celebri iubitori de cotoi de-a lungul veacurilor, ci și un prilej de-a se răfui cu clișeele, prejudecățile, antropomorfizarea, snobismul, vanitatea, lașitatea, ignoranța criminală, obscurantismul, fanatismul, fățărnicia, slugărnicia... Un imn de slavă animalității înseși (nu idealizate, ci aureolate de misterele Naturii), autenticității și sincerității.

Micetto

Dacă Micetto (nume italian care s-ar putea traduce prin „Motănelu’”) și-ar fi povestit viața, aceasta ne-ar fi părut într-un cuvânt destul de banală. Dar dacă noi, oamenii, ne apucăm s-o istorisim, se vădește atunci nemaipomenită.
Să-ncepem cu punctul lui de vedere.
Se născuse dintr-o mamă și (a fortiori) un tată necunoscuți, undeva, într-o locuință veche din Roma. N-avea, zău, nimic aristocratic nici rasat. O blană maroniu-cenușie cu vărgi ceva mai întunecate, atâta doar. Și totuși, bătrânul care ocupa locuința îl zări, îl îndrăgi, îl dezmierdă, îi oferi casă și masă. Pentru el nu era un lux. Animalul era costeliv de-a binelea. Ca hrană, nu aflase până atunci decât niște terci de bob dat pe-ascuns de slujitorii locuinței.
Bietul Micetto!
Viața urma să i se schimbe rapid. Bătrânul fu fermecat de tovărășia pisoiului. Se-ndrăgiseră probabil reciproc. El sărea cu dragă inimă pe genunchii protectorului său și rămânea acolo ceasuri întregi, moțăind, torcând la căldurică. Poziția era cu atât mai desfătătoare cu cât bătrânul nu purta pantaloni, ci un soi de robă dintr-o stofă groasă, moale, în poala căreia era comod de-a binelea să te cuibărești.
Bătrânul pe de altă parte primea un număr însemnat de oaspeți, în fiecare zi. Aceștia se extaziau ce mare crescuse Micetto. Uneori mai cutezau și-o dezmierdare. Bătrânul nu se lăsa păcălit. Nici cotoiul. Oaspeții erau niște curtezani, niște măgulitori. Ca să-i facă pe plac stăpânului casei, socoteau, se vede, cu cale să-i măgulească motanul. Să se extazieze cât era de-nfloritor. Micetto, în ce-l privea, îi adulmeca cu un aer nepăsător.
Într-o bună zi, totuși, un bărbat, fiindcă iubea de mult pisicile, păru deci mai sincer decât ceilalți. Prezența animalului pe genunchii bătrânului căruia venea să-i aducă omagiile sale îl uimi, îl înduioșă. Îi puse respectuos gazdei sale o seamă de-ntrebări despre el. De unde venea? Cum se-arăta la fire? Bătrânul îi răspunse cu dragă inimă oaspetelului său.
Într-un cuvânt, o dădură pe pisicește. Își găsiseră un limbaj comun. Oaspetele nu era cu mult mai tânăr decât el, întrucât tocmai trecuse de șaizeci de ani. Pe scurt, sincer mișcat de interesul drăgăstos pe care Micetto i-l stârnea oaspetelui, bătrânul hotărî să i-l dăruiască și i-o spuse. Adevărul e că se simțea bolnav, istovit. Moartea îl păștea, fără doar și poate. Ei bine, după moartea lui – nu înainte, desigur! –, ar fi fost fericit, ba chiar, într-un sens, ușurat dacă oaspetele lui l-ar fi primit în dar pe Micetto, de care trebuia să se-ngrijească bine, îl rugă el fierbinte.
Înduioșat, bărbatul îi primi condițiile, viitoarea ofrandă.
Nici un an mai târziu, bătrânul protector al lui Micetto muri. Niște slujitori veniră să-i aducă motanul celui căruia îi fusese făgăduit. Curând, noul protector al cotoiului trebui să se înapoieze la Paris. Micetto îl urmă, după cuviință. Duse acolo, taman pe Rue d’Enfer (azi Rue Denfert-Rochereau), la casa lui, un trai comod, de huzur, chibzuit hedonist și meditativ. Își dădea bine seama în ce măsură noul bărbat care-i împărtășea viața era mulțumit și chiar foarte mândru de el, ba chiar foarte respectuos. De ce oare? Habar n-avea. Ori poate i se părea firesc – și aici avea pe deplin dreptate – ca oamenii să trebuiască totdeauna să vorbească reverențios despre pisici și să le trateze cu tot atâta respect câtă duioșie.
Micetto se trezea iar adesea singur. Protectorul său parizian pleca de-acasă în lungi călătorii. Soția lui rămânea cel mai adesea locului. Perechea nu era în realitate cine știe ce unită. Tot ce-i mai lega încă era o curtoazie și o politețe distantă, nimic mai mult. În lipsa bărbatului, confortul lui Micetto era deci asigurat. Soția întemeiase, nu departe de casă, o instituție religioasă caritativă, Infirmeria Marie-Thérèse. Cotoiul sălășluia câteodată și pe-acolo. Unde și-a și-ncheiat veleatul, răsfățat de pensionarii așezământului. La ce ceas din ce zi a cărui an? Nu știu.
Încă o dată, viața asta a lui Micetto, cum ar fi putut-o el povesti, n-are nimic nemaipomenit. Căci cotoii nu-s niscai mondeni, pedanți, ariviști, curtezani, adepți ai lui name’s dropping. De ce s-ar simți ei măguliți de relațiile pe care le au? De ce-ar fi ei mai mândri că împărtășesc viața unui împărat decât pe cea a unui cultivator, pe cea a unei stele de cinema decât pe cea a unei spălătorese? Șoarecii au totdeauna același gust. Ca și mâna oamenilor care-i dezmiardă. Și cu toate astea! Oamenilor, snobilor, tuturor celor impresionați de „maimarii lumii”, Micetto le-ar fi putut da cu tifla.
Ascultați numai!
Unde se născuse el?
Pur și simplu la Vatican, pe deasupra chiar în loggia lui Rafael, fără-ndoială în 1825. Să vină pe lume într-un asemenea decor, sub ocrotirea unor picturi murale ce se numără printre cele mai sublime din lume, nu-i e dat fiștecăruia, om sau motan.
Și mai și, amicul nostru Micetto ar fi putut fi înfiat de vreun străjer elvețian, de vreo bucătăreasă ori de vreun modest seminarist, și poate, insist, ar fi fost la fel de fericit apoi. Dar nu, bărbatul care l-a-ndrăgit, și căruia de altminteri i se lăuda obște bunătatea, era Papa în persoană, Leon al XII-lea (1760-1829), nici mai mult, nici mai puțin! Să doarmă pe roba papală, în vreme ce stăpânul lui îi primea în audiență pe toți puternicii planetei Pământ, câți cotoi s-ar fi putut făli cu așa ceva?
Și asta încă nu-i totul.
Oaspetele de care am amintit, cel atât de interesat de soarta lui Micetto, nu era nici el un fiștecare. Era vorba de ambasadorul Franței la Roma. Și mai și, ambasadorul cu pricina nu era nici el un ambasador oarecare. Diplomați fără număr se perindaseră pe la Vatican, cărora posteritatea nu le-a reținut numele. Afară tocmai de suspomenitul din 1828. Cel mai ilustru dintre ei, dar mai ales unul din cei mai mari scriitori ai literaturii franceze, unul din stiliștii săi cei mai de netăgăduit.
Numele lui: François-René de Chateaubriand.
Nu se scursese bine anul de la prima întâlnire a lui Micetto și a lui Leon al XII-lea cu Chateaubriand că Papa își și dădea duhul, cum el însuși o prevăzuse și prezisese. Iar Chateaubriand nota în ale sale Memorii de dincolo de mormânt, sub forma unei còpii după o scrisoare către Juliette Récamier:
„Roma, azi 17 februarie 1829.
„L-am văzut pe Leon al XII-lea expus, cu chipul descoperit, pe un pat șubred de paradă printre capodoperele lui Michelangelo; am asistat la întâia ceremonie funebră de la biserica Sfântul-Petru. […]
„Tocmai mi-a fost adus cotoiașul sărmanului Papă; e cenușiu tot și tare blând ca fostul lui stăpân.”
La scurtă vreme după aceea, odată cu căderea la Paris a guvernului Villèle și cu numirea, de către regele Charles al X-lea, a ministrului Polignac, Chateaubriand își dădu demisia din post și din orice funcție oficială. Se înapoie în Franța într-o berlină, din ce în ce mai potrivnic partidelor conservatoare, din ce în ce mai fără iluzii asupra viitorului monarhiei franceze. Micetto, bineînțeles, îl însoțea. De la ferestruică, își lua adio pentru totdeauna de la Cetatea Eternă.
Urmarea vieții cotoiului nu ne e cunoscută cu de-amănuntul. Se știe cel puțin că Chateaubriand foarte se mândrea cu tovărășia lui. Își punea oaspeții să-l admire pe Micetto. Fiecare se putea fuduli că l-a salutat, l-a dezmierdat, chiar în locul unde mâna unui papă, cândva, se odihnise atât de duios, atât de voluptuos.
Cu admirabila-i retorică unde melancolia se drapează în toate vrăjile teatrului, ale emfazei, dar și cu o mâhnită sinceritate, Chateaubriand îl pomenește în numeroase rânduri pe Micetto în ale sale Memorii de dincolo de mormânt, pe Micetto ajuns parizian și pe care el „caută să-l facă să-și uite exilul, Capela Sixtină și soarele de pe cupola lui Michelangelo peste care se preumbla, departe de pământ”.
Doamna Récamier l-a iubit și ea mult pe Micetto. Îl pricepea. Știa că atunci când mișca din coadă într-un anume fel o făcea ca să dea de știre că era obosit și că trebuia lăsat în pace.
Doamne, ce viață de cotoi!
Din păcate, Micetto nu și-a scris și el „Memoriile de dincolo de mormânt”, nu ne-a împărtășit viziunea lui despre Vatican și despre culisele acestuia, părerea lui despre cardinalii, ambasadorii și miniștrii ce se-mbulzeau la audiențe, nici n-a transcris conversațiile pe care le surprinsese între doamna Récamier și Chateaubriand... A fost un martor de neînlocuit al vremii sale, dar un martor tăinuit care și-a păstrat pentru sine observațiile.
Ăsta-i apanajul cotoilor: să se-nchidă în propria lor tăcere. Iată fără-ndoială de ce atâția oameni (printre care și sluga dumneavoastră) vorbesc despre ei, în preajma lor, ca pentru a se mângâia de misterele pe care ei le păzesc cu o atât de necruțătoare strășnicie.