 |
|||
 |
|||
|
Maramureșul fotografului Mihai Grigorescu
Fotografiile respectă întocmai ordinea indicată de autorul lor. Mihai Grigorescu voia să le aleagă în funcție de întrebările mele, iar eu voiam să îi pun întrebări, ca ghid, în funcție de fotografiile pe care le va fi ales pentru revista noastră. Fragmentele din răspunsurile sale le publicăm într-o ordine diferită de cea inițială, ținând cont de întrebările pe care i le-am pus, de comentariile pe care le-am făcut la răspunsurile sale – Mihai Grigorescu fiind și ghid, „băștinaș”, cum își spune. „Dumneavoastră scrieți cu fotografii”, m-am mirat în fața unei fotografii din care așteptam parcă să se ridice aburii. Ori, inspirată de o altă fotografie a unui peisaj maramureșean, „cum să scriem despre așteptare în liniște”: „Mă simt norocos că trăiesc în Maramureș, are un potențial imens pentru fotografia de peisaj. Am crescut odată cu lacul Firiza de lângă Baia Mare, ulterior acesta fiind inclus în oraș, dac-ați mai auzit așa ceva, un oraș ce are un lac în interiorul său, un artificiu administrativ, mă gândesc. Așa, deci fiind de același leat cu lacul, ne-am împrietenit foarte bine. Acolo am ars multe etape din viața unui copil, tânăr, adult, matur, mâine poimâine bătrân. Am început a declanșa mai abitir în anii adolescentini, când căram cu mine peste tot un mic aparat foto rusesc cu care ʽpozam’, în alb negru, pe film. Era frumos, dar nu m-a mulțumit, și în grabă am trecut la filmul color, cu precădere la diapozitivul color. Îmi dădea șansa de a proiecta fotografiile pe un ecran, pe perete, ori pe un cearceaf atârnat de-o grindă, la dimensiuni impresionante pe atunci. Primele cadre spectaculoase tot la Firiza mi-au ieșit. Dimineți de toamnă cu brumă, răsărituri prin perdele de ceață, în care se pierdeau pescari solitari cu barca pe luciul reflectorizant al apei. Nu mă mai săturam, ieșeam la ʽvânătoare’ aproape zilnic, fiind un freelancer, puteam să-mi organizez timpul cum voiam, neavând ʽdeasupra’ mea pe nimeni în afară de Dumnezeu, care m-a înțeles și îndemnat. N-ai cum sa nu întâlnești fenomenul religios în zona aceasta cu biserici de lemn, mai vechi sau mai noi. Și-atunci a fost inevitabil să apară și în povestea mea despre Maramureș. Însă nu oricum, ani la rând mi-am imaginat un cadru pe care nu-l văzusem, dar mi-l doream. În cele din urmă, am găsit locul, dar nu m-au ajutat condițiile meteo, în fine, după vreo cinci ani, s-a întâmplat să pot fotografia acea biserică ce străpunge pătura imensă de negură și se înalță zveltă spre cer. Probabil cel mai iubit cadru dintre toate ale mele. După toamnă, culori mai vezi doar primăvara, iar casele mici albastre, cu ferestrele lor mici și cușmele de paie, îți satisfac nevoia de culoare din plin, mai ales când pomii-s înfloriți. Mă întristează că dispar de la un an la altul, precum bătrânii ce le mai locuiesc. Că vara e plină de verdele pădurii și de albastrul cerului nu mai trebuie demonstrat. Noroc cu câte un nor alb izolat sau cu un cer greu bacovian. În rest, vara, pe cer senin și soare puternic, nu ating aparatul de fotografiat. Nu ține nici ea o veșnicie, roata se învârte și mă trezesc iar în lunile preferate – septembrie, octombrie și puțin din noiembrie. Am apărut toamna. Cică era una frumoasă în anul acela, demult în urmă. Poate de aceea mi-au plăcut culorile întotdeauna, îmi inspiră viața, spre deosebire de alb negrul ce-l percep funerar. Câteodată te trezești că dă buzna iarna peste toamnă și ne prinde nepregătiți, ca-n viață, deodată vezi că s-au dus anii cei mulți și te bucuri în fiecare zi de cei ce-au mai rămas... ani, oameni, locuri.”
Pagină îngrijită de Ioana Eliad | ||
