Avanpremieră. „La volanul lui Einaudi” de Mimmo Fiorino

„Giulio Einaudi detesta o grămadă de lucruri, iubea o grămadă de lucruri şi avea o grămadă de obsesii. Iar eu am plimbat toate aceste grămezi vreo doisprezece ani. Înveţi multe lucruri despre o persoană în doisprezece, treisprezece ani. Mai ales dacă îi eşti şofer”. Cel care vorbeşte este Mimmo Fiorino, şoferul personal al lui Giulio Einaudi, în cartea La volanul lui Einaudi (Editura Pavesiana, Bucureşti, 2013), tradusă de Cerasela Barbone. În aceste pagini evocă experienţa lui alături de editor: de la rutina cotidiană la deplasările neprevăzute. Aminteşte întîlnirile cu scriitori şi intelectuali ca Rigoni Stern, Vassalli, Yehoshua, Bobbio, Natalia Ginzburg. Şi apoi descrie relaţia specială întreţesută cu „şeful”: „Mă simt de parcă aş fi fost şoferul istoriei literaturii ultimelor decenii, chiar dacă scrisă diferit faţă de manualele şcolare”. Să citeşti memoriile lui Fiorino e ca şi cum ai reparcurge evenimentele culturale dintr-un interval de timp al secolului XX. Povestite de cineva care a stat pe scaunul din faţă al acelei literaturi.

„La volanul lui Einaudi”. Fragment
Editura Pavesiana, 2013

Pierluigi Ieri era un om important în firmă, era responsabil de legăturile cu băncile şi de aceea trebuia să meargă des la Milano, pentru că atunci noi lucram mult şi cu băncile milaneze. Fiindcă în perioada aceea nu avea şofer, într-o dimineaţă mi-a spus:
- Mimmo, vrei să mă duci cu maşina la Milano? Plecăm dis-de-dimineaţă şi ne întoarcem după-amiază.
- Să le cerem voie şefilor mei. Dacă pentru ei nu e o problemă, din partea mea e foarte bine.
Şi, dat fiind că şefii mei au fost de acord, am plecat.
Ajunşi la Milano, am rămas ceva mai mult decît prevăzusem, aşa că ne-am întors foarte tîrziu; în ce mă privea, am făcut tot posibilul să nu mai pierdem alt timp: am căutat trasee mai fluidizate mergînd tare, dar conducînd regulamentar. Un ditamai nenorocitul de efort şi o concentrare de te apuca durerea de cap, dar Pierluigi Ieri a apreciat mult. Ba chiar m-a complimentat şi mi-a spus că, în cazul în care va mai avea nevoie de mers cu maşina, sigur va întreba de mine.
Lucru care m-a bucurat foarte mult. De acord, nu-mi oferise o promovare şi nici o creştere de salariu, dar mi-a făcut întotdeauna plăcere să-mi fac bine treaba. Nu sînt un artist; nu scriu cărţi, nu pictez tablouri, nimic din toate astea. Însă cred că toţi, cînd ne facem bine meseria, sîntem puţin artişti. Un tîmplar cînd realizează cu grijă un scaun, un mecanic care ascultă zgomotul unui motor ca să înţeleagă dacă se învîrte bine şi îl reglează pînă cînd e perfect... Cînd cineva pune pasiune în ceea ce face, chiar dacă este vorba de un lucru manual, atunci cred că nu are legătură numai cu mîinile, ci, de ce nu?, cu sufletul, cu spiritul.
Aşadar, am fost foarte bucuros şi adevărul e că l-am însoţit şi alte dăţi pe Pierluigi Ieri: dimineaţa mergeam la Milano, la bancă, şi ne întorceam după-amiaza. El continua să mă complimenteze şi eu continuam să apreciez atît complimentele, cît şi munca în sine. Adică, în afară de a mă bucura de privelişte şi de mersul în locuri noi, chiar îmi plăcea să conduc. Încă îmi place.  Volanul ţinut în mîini, de exemplu, dă o senzaţie plăcută, fiindcă e fin fără să fie moale. Şi e plăcut, de asemenea, să asculţi motorul, fie cînd toarce cum trebuie pe autostradă, fie cînd urcă şi coboară, ca o scală, pe celelalte străzi şi în curbă. Găsesc că frînatul, apăsatul ambreiajului, schimbatul vitezei şi din nou acceleratul sînt ca o descărcare nervoasă, iar cînd conduc, am timp să mă gîndesc profund sau să mă concentrez asupra melodiei de la radio. Nici cînd sînt în coloană sau în traficul cel mai cumplit nu sufăr prea mult. Sigur, cînd am o întîlnire şi sînt în întîrziere, şi mai ales dacă duc pe cineva şi acesta are întîlnirea şi e în întîrziere, mă enervează. Însă, în fond, cred că, în timp ce stau acolo, închis în habitaclu, şi neputînd face nimic altceva decît să aştept, sînt constrîns să-mi dedic puţin timp mie însumi, gîndurilor mele. Să stai în maşină e ca şi cum sustragi secvenţe de timp zilei, tuturor obligaţiilor de care e plină aceasta; şi, dacă pot, încerc să mă bucur de ele, de aceste secvenţe de timp, pentru că nu aparţin acelor obligaţii, ci mie.

Era anul 1986, iar eu lucram la Einaudi de şapte ani.
Într-o zi s-a întîmplat un lucru ciudat. Mariuccia Rosso m-a chemat la ea referindu-se la o problemă. A început prin a spune că un coleg îi povestise ce şofer priceput eram. „Dacă vorbesc între ei, atunci trebuie să fie adevărat”, mi-am zis în sinea mea. Şi îţi face întotdeauna plăcere cînd ceilalţi te văd excelînd în ceva. I-am mulţumit pentru elogiu. Ea mi-a explicat care era problema: Bechis, şoferul domnului Einaudi, se îmbolnăvise.
- Te simţi în stare să-l înlocuieşti?
Am stat puţin acolo fără să ştiu ce să spun. Pe Einaudi nu-l întîlnisem, de fapt, niciodată, iar pentru mine era un fel de spirit care plutea prin editură, adică un fel de gaz: nu-l vedeai, dar exista şi-l respirai oricum. Tot ce ştiam despre el erau zvonurile pe care le auzisem în jur, şi erau multe: bineînţeles, doar era vorba de şef. Nu erau prea liniştitoare aceste zvonuri. Se spunea că era un tip arogant, un ursuz mereu furios care se lua de toată lumea. Se spunea că era obişnuit să-şi bea ceaiul la ora cinci, că i-l pregăteau curierii şi i-l duceau în birou şi că, din cînd în cînd, el le spunea: „Azi nu-l vreau, du-l înapoi”. Sau că urla pe coridor la redactori: „Sînteţi nişte idioţi, nu înţelegeţi nimic!”. Ba chiar că uneori lua o carte, o arunca pe jos şi îl punea pe cel care era în faţa lui să i-o aducă. „Cartea asta e făcută prost, coperta nu-mi place”, spunea. Că alteori, cînd urca scara ca să meargă în biroul lui, îşi arunca pe jos pardesiul şi pleca, iar curierul care se afla acolo îl ridica, i-l ducea sus şi-l agăţa în cuierul din birou.
Dacă aş fi ascultat zvonurile – uneori e dificil să te prefaci că nu există, chiar dacă ştii că nu trebuie să te încrezi în ele –, recunosc că aş fi gîndit: „Ăsta probabil că e un dobitoc”. Dar apoi mă mai gîndeam şi-mi spuneam că nu-l cunoşteam deloc, chiar dacă munceam pentru el de şapte ani. Însă dacă ar fi fost într-adevăr cu toane şi inabordabil (şi dobitoc), cum aş fi reuşit să mă înţeleg cu el? Aveam şi eu o fire dificilă, adică o fire insuportabilă. Cum aş fi putut desfăşura munca aia? Dacă aş fi fost şoferul lui Giulio Einaudi, aş fi petrecut împreună cu el o grămadă de timp şi riscam să fie nişte ore îngrozitoare. În fine, dacă şi-ar fi aruncat pardesiul pe jos de faţă cu mine, ar fi putut să sufere de frig un an de zile, dar eu nu i l-aş fi ridicat.
Mariuccia Rosso şi-a dat seama de ezitarea mea.
- Mimmo, mă întrebă, nu vrei? Nu te simţi în stare să-l înlocuieşti pe Bechis?
- Nu-i vorba de asta, am răspuns, şi, chiar dacă mă simţeam stingherit, i-am explicat la ce mă gîndisem.
Ea a izbucnit în rîs.
- Dar nu, Mimmo, stai liniştit, mă încurajă ea. Zvonurile sînt numai şi numai zvonuri. Nu le asculta. Pe Einaudi e de ajuns să-l cunoşti puţin ca să înţelegi că e diferit de cum e descris. Trebuie numai să dai puţin coaja la o parte.
M-am gîndit că dacă ar fi fost o coajă de lămîie, puteai să răzui cît voiai că oricum gustul tot acru rămînea. Însă doamna Rosso avea dreptate. Adică, sigur, domnul Einaudi era şeful etc., dar, întîi de toate, era un om ca toţi ceilalţi. Doar nu m-ar fi mîncat de viu, nu-i aşa? Şi, în orice caz, nu era mai bine să verifici personal dacă ceea ce se spunea era adevărat sau nu?
Încă nu ştiam că urma să devin şoferul cu normă întreagă al domnului Einaudi.

Da. În scurt timp, Bechis a ieşit la pensie şi, dacă se întîmplă să mă gîndesc la el, încă e puţin dureros, pentru că n-a avut parte de un sfîrşit frumos: a murit din cauza unui infarct pe cînd stătea în maşină. Fusese şofer şi murise în maşină. Uneori mi se pare că viaţa are un mod ciudat de a-şi încheia socotelile cu oamenii şi că ştie să fie, în acelaşi timp, ironică şi amară, absurdă şi, în felul ei, logică.
În orice caz, aşa am ajuns eu să fiu şoferul, cu toate aprobările şi chiar şi uniformă: prima persoană contactată a fost croitorul care trebuia s-o confecţioneze, deoarece, după cîte se părea, domnul Einaudi ţinea mult care şoferul lui să fie întotdeauna impecabil.
Pe mine mă cam scotea din sărite tot teatrul ăla; doar la gîndul că o să stau toată ziua în sacou şi cu cravată îmi dădea senzaţia de constrîngere. Eram mai mult genul calului sălbatic, avînd pe cineva în preajmă care încerca să mă prindă cu laţul. Ce nervi mă apucau. În fond, însă, era vorba doar de o uniformă. Existau constrîngeri mai mari decît să stai în sacou şi cu cravată, nu? Era suficient să mă obişnuiesc.
Cînd eram tînăr, muncisem în Germania, acum mă ocupam de doi copii (Danilo se născuse în 1984), locuiam într-un oraş care mai diferit decît Palmi nu putea fi, mă descurcasem cu o mie de meserii, descărcasem pînă şi lăzi la piaţă. N-aş fi reuşit să fiu şoferul şefului?
Eram hotărît. Eram încărcat de energie. Eram pregătit să mă aşez... la volanul lui Einaudi.



Mimmo Fiorino
Traducere de Cerasela Barbone

(nr. 12, decembrie 2013, anul III)