Natalia Ginzburg, despre vocile memoriei

Natalia Ginzburg (1916-1991), născută Levi, e o prezență singulară în spațiul cultural al Italiei postbelice și post-fasciste. S-a remarcat nu doar ca prozatoare, ci și ca traducătoare (este prima traducătoare a lui Proust în Italia). Nu mai puțin apreciate sunt culegerile de eseuri, de un remarcabil rafinament analitic și expresiv, în care abordează tematici și domenii dintre cele mai diverse, de la literatură și cinema până la fenomene sociale, idei și evenimente legate strâns de timpul și lumea în mijlocul cărora a trăit. În toată creația scrisă, literară sau de altă natură, predomină aceeași măsură a cercetării în profunzime a straturilor vieții, de la detaliul autobiografic până la scara mai amplă a comportamentelor umane în istorie. 
În parcursul biografic și literar al Nataliei Ginzburg, pot fi semnalate câteva date cu relief deosebit: având, dinspre tată, origini evreiești, Ginzburg  se formează într-un ambient pronunțat antifascist, care îi trasează de timpuriu coordonatele morale și-n al cărui spirit va scrie și va lua de nenumărate ori atitudine în anii de maturitate. Din prima parte a biografiei scriitoarei reținem căsătoria cu Leone Ginzburg și apropierea de gruparea torineză a intelectualilor antifasciști care a dat naștere casei editoriale Einaudi. La scurt timp, după o perioadă de exil intern, Leone Ginzburg este închis, torturat și ucis de fasciști pentru refuzul de a colabora cu regimul.
După un an de doliu pe care îl petrece la Roma, timp în care începe să lucreze pentru Einaudi, Natalia revine la Torino, unde traversează o perioadă intensă de activitate literară, de prietenii fructuoase (cu Pavese, Calvino, Elsa Morante ș.a.) și activism politic. În 1950 se căsătorește cu Gabriele Baldini, anglist și profesor, cu care concepe doi copii, ambii purtători de handicap. Își urmează soțul în Anglia, apoi se stabilește la Roma, unde va rămâne până la sfârșitul vieții, dedicându-se scrisului – în mod  ritualic, pe divan, cu foile pe genunchi și țigara aprinsă.
Dintre operele de maturitate ale Nataliei Ginzburg, semnalăm romanele Tutti i nostri ieri (1952), Sagittario (1957), Le voci della sera (1961), culegerea de eseuri și povestiri Le piccole virtù (1962), romanul Lessico famigliare (1963), cu care câștigă prestigiosul premiu Strega. Ulterior, vor apărea romanele Caro Michele (1973), La città e la casa (1984), volumul de eseuri și memorii Mai devi domandarmi (1970).
Inverno in Abruzzo (Iarnă în Abruzzo) e o scurtă povestire din volumul Le piccole virtù (Micile virtuți), în care Natalia Ginzburg evocă atmosfera anilor 1940-1943, petrecuți alături de Leone Ginzburg în exil, la Pizzoli, o mică localitate din regiunea Abruzzo. În acest text, la fel ca în romanul Lexic familiar, precum și în alte povestiri, exercițiul pe care îl practică autoarea e reinventarea memoriei într-o manieră melodioasă, nostalgică, de o puternică densitate imagistică. E vorba despre ceea ce Carlo Levi numește, cu referire la vocea Nataliei Ginzburg, „inventarea adevărului”, adică o permanentă reconfigurare a percepției de sine și a trecutului, un trecut mereu viu, îmbogățit și întregit prin atingerea vaporoasă a fanteziei. Volumul este expresia plenară a plurivocității Nataliei Ginzburg, a acelei „inteligențe fiziologice” la care făcea referire unul dintre cei mai fini critici ai săi, Cesare Garboli.
Poemul Memorie este scris în amintirea lui Leone Ginzburg, ucis de Gestapo la 5 februarie 1944. Începând cu acest moment, autoarea va renunța la pseudonimul Alessandra Tornimparte, cu care semnase până atunci, din cauza constrângerilor impuse de legea rasială, și va publica cu numele de familie Ginzburg, ca o asumare identitară în plină și reînnoită conștiință.

Memorie

Oamenii vin și se duc pe străzile orașului,
Cumpără mâncare și ziare, purtați de tot felul de treburi,
Au bujori în obraji, buzele aprinse și pline.
Ai dat pânza la o parte și i-ai privit chipul,
Te-ai aplecat să-l săruți cu gestul obișnuit,
Dar pentru ultima oară. Era așa cum îl știai,
Poate puțin mai obosit. Avea aceeași haină,
Aceiași pantofi dintotdeauna. Aceleași mâini
Care frângeau pâinea și turnau vinul.
Și astăzi, în timpul ce se scurge, încă te-apleci
Să-l mai privești o dată.
Când mergi pe stradă nimeni nu îți e alături.
Dacă ți-e frică nimeni nu te ia de mână.
Iar strada nu-i a ta, orașul nu-i al tău.
Orașul cu lumini nu e al tău. Orașul cu lumini e-al altora,
Al oamenilor ce se duc și vin, cumpărându-și mâncare și ziare.
Poți să rămâi o clipă la fereastra tăcută,
Tăcută să privești în întunericul grădinii.
Altădată când plângeai era acolo glasul blând.
Altădată când râdeai era acolo râsul lui cuminte.
Dar poarta ce se deschidea în fiecare seară, închisă va rămâne pe vecie.
Pustie-ți este tinerețea, focul s-a stins, casa e goală.

Iarnă în Abruzzo

În Abruzzo nu-s decât două anotimpuri: vara și iarna. Primăvara ninge și bate vântul ca iarna, toamna e caldă și blândă ca vara. Vara începe-n iunie și se termină-n noiembrie. Zilele lungi, cu soare peste colinele joase și arse, praful galben de pe străzi și dizenteria copiilor, toate acestea se sfârșesc și începe iarna. Oamenii nu mai stau toată ziua pe-afară, copiii desculți dispar de pe treptele bisericii. În sătucul de care vorbesc, după ultimele recolte, aproape toți bărbații plecau: se duceau să muncească la Terni, la Sulmona, la Roma. Era un sat de zidari, iar unele case erau construite cu migală, aveau cerdacuri și coloane ca niște mici vile și ne mira să vedem, la intrare, bucătării mari și întunecoase, cu bucăți de pastramă atârnând, apoi celelalte încăperi neîngrijite și goale. În bucătării se aprindea focul, și erau mai multe feluri de focuri, focuri mari din butuci de stejar, focuri din crengi și frunze, focuri din surcele culese de pe drum. Nu era greu să-i deosebești pe săraci de bogați, numai după focul pe care-l aprindeau, care spunea mai multe decât casele și oamenii înșiși, decât hainele și încălțămintea.
Când am ajuns prin aceste locuri, la început toate fețele mi se păreau la fel, toate femeile semănau între ele, mai înstărite sau mai sărace, tinere sau bătrâne. Aproape toate erau știrbe: acolo femeile-și pierdeau dinții la treizeci de ani, din cauza muncilor și hranei proaste, de la chinul nașterilor și-al alăptărilor care nu conteneau de la un an la altul. Însă, cu timpul, am învățat să o deosebesc pe Vicenzina de Secondina, pe Annunziata de Addolorata și-am început să intru în fiecare casă și să mă încălzesc la focurile acelea atât de diferite.
Când prima ninsoare începea să cadă, tristețea punea, încet, stăpânire pe noi. Eram în exil: orașul de unde veneam era departe, departe erau cărțile, prietenii și tot ce ținea de viața noastă adevărată. Aprindeam soba noastră verde, cu burlanul lung ce se întindea de-a lungul tavanului. Ne adunam cu toții în odaia unde se afla soba, acolo găteam și mâncam, soțul meu scria la masa cea mare și ovală, iar copiii înșirau jucăriile pe toată podeaua. Pe tavan era desenat un vultur, iar eu mă uitam la vulturul acela și-n el vedeam exilul. Exilul era vulturul, era soba verde care duduia, era câmpul întins și tăcut, zăpada nemișcată. La cinci băteau clopotele bisericii Sfânta Maria, iar femeile se duceau să-și primească binecuvântarea, cu șalurile lor negre și chipurile împurpurate. În fiecare seară ieșeam împreună cu soțul meu la plimbare prin zăpadă, ținându-ne de braț. Casele dinspre stradă erau locuite de oameni binevoitori, care ieșeau în prag și ne ziceau: S-aveți sănătate! Mai întreba, uneori, câte unul: Dar când vă întoarceți la voi acasă? Soțul meu răspundea: Când se termină războiul. Păi și când o să se termine războiul ăsta? Tu că ești profesor și le știi pe toate, când o să se termine? Soțului meu îi spuneau, neputând să-i pronunțe numele, profesorul, și veneau de departe să-i ceară sfatul pentru tot felul de lucruri, de la anotimpul în care era bine să-și scoată dinții până la indemnizațiile primite de la primărie, taxe și impozite.
Iarna mai murea câte-un bătrân de pneumonie, clopotele de la Sfânta Maria începeau să bată a doliu și Domenico Orecchia, tâmplarul, se punea să facă sicriul. Odată, o femeie și-a pierdut mințile și-au dus-o la casa de nebuni de la Collemaggio, iar în oraș s-a vorbit despre asta o bună bucată de vreme. Era o femeie tânără și curată, cea mai curată de pe-acolo, și se spunea că i s-a tras nenorocirea de la atâta curățenie. Lui Gigetto din Calcedonio i se născuseră două gemene, pe lângă alți doi gemeni pe care îi avea deja, și a început să facă mare tărăboi la primărie pentru că nu i se dădea alocație din cauză că avea mult pământ și-o grădină mare cât șapte orașe. Pe Rosa, femeia de serviciu de la școală, o vecină a scuipat-o fix în ochi, iar femeia umbla cu ochiul bandajat, ca să i se dea și ei indemnizație. „Ochiul e delicat, flegma e sărată”, bombănea. Și despre asta s-a vorbit o vreme, până când n-a mai fost nimic de spus.
Dorul creștea în noi cu fiecare zi. Câteodată era chiar plăcut, un însoțitor tandru, ușor îmbătător. Ajungeau scrisori de acasă, cu vești despre nunți și înmormântări de la care noi eram excluși. Alteori, dorul se făcea amar și ne secătuia, se prefăcea în ură: în acele momente îi detestam pe Domenico Orecchia, pe Gigetto din Calcedonio, pe Annunziatina, detestam până și clopotele de la Sfânta Maria. Dar era o ură pe care o țineam ascunsă, pentru că știam că-i nedreaptă, iar casa noastră era mereu plină de musafiri. Unii veneau să ne ceară favoruri, alții să ne ofere. Din când în când trecea pe la noi croitoreasa și ne făcea sagnoccole. Își lega un șorț la brâu, bătea ouăle și o trimitea în târg pe Crocetta să caute pe cineva care să ne împrumute un cazan mai mărișor. Avea fața îmbujorată și concentrată, iar ochii îi străluceau de o voință de nezdruncinat. Ar fi fost în stare să dea foc casei, numai să-i iasă bine macaroanele. Hainele și părul i se făceau albe de făină, iar pe masa ovală unde scria soțul meu, întindea, mai apoi, macaroanele.
Crocetta era femeia noastră de serviciu. De fapt, era abia o fetișcană, n-avea decât paisprezece ani. Ne-o găsise croitoreasa. Croitoreasa împărțea oamenii în două tabere: cei care se piaptănă și cei care nu se piaptănă. De cei care nu se piaptănă trebuie să ne păzim, zicea, pentru că-s plini de păduchi. Crocetta era dintre cei care se pieptănau, de aceea a venit să lucreze la noi. Avea obiceiul să spună copiilor povești nesfârșite cu morți și cimitire. A fost odată un copil rămas orfan de mamă. Tatăl și-a găsit altă nevastă, iar maștera nu-l avea deloc la suflet pe micuț, drept pentru care, în timp ce tatăl era la câmp, aceasta i-a venit de hac băiatului și după aceea l-a pus la fiert. Când tatăl, întors de la câmp, isprăvește de mâncat, oasele rămase-n farfurie încep să cânte: Maștera cu suflet sterp/ În cazan m-a pus la fiert/ Iar tata m-a vârât în gură/ Și m-a-nghițit dintr-o îmbucătură. Auzind acestea, tatăl o ucide pe mașteră cu secera și o atârnă de un cui în fața ușii. Uneori mă surprind îngânând acest cântec și sătucul acela mi se întoarce în fața ochilor, cu parfumul anotimpurilor lui, cu suflarea înghețată a vântului și sunetul clopotelor.
În fiecare dimineață aveam obiceiul să-i scot pe copii afară, la aer, iar oamenii se mirau și se luau de mine că-i țineam în ger și-n viscol. Cu ce-au păcătuit bieții de ei? – ziceau. Asta nu-i vreme de umblat, cucoană. Duceți-vă acasă. Străbăteam în lung și-n lat câmpul alb și pustiu, iar cei câțiva oameni pe care-i întâlneam în drum se uitau la copii cu milă. Cu ce-au greșit? mă întrebau. Acolo, dacă un copil se năștea pe timp de iarnă, nu-l scoteau din casă tocmai până-n vară. La amiază, soțul meu mă ajungea din urmă cu diligența și ne întorceam acasă cu toții.
Eu le mai povesteam copiilor despre orașul nostru. Erau foarte mici când a trebuit să plecăm și nu și-l mai aminteau. Le spuneam că acolo casele aveau multe etaje, că erau multe case, multe străzi și multe magazine frumoase. Dar și aici îl avem pe Giro, spuneau copiii.
Prăvălia lui Giro era chiar în fața casei noastre. Pe Giro îl vedeai mereu în fața porții, ca o bufniță bătrână, fixând strada cu ochii lui rotunzi și indiferenți. Găseai la el de toate: alimente, lumânări, cărți poștale, pantofi și portocale. Când ajungea marfa și Giro descărca lăzile, puștii dădeau fuga să mănânce portocalele storcite, aruncate pe jos. La Crăciun aducea și halviță, lichioruri și bomboane, dar nu voia deloc să lase din preț. Ce rău ești, Giro, îi ziceau femeile, iar el le spunea: Cine-i bun e luat de prost. La Crăciun se întorceau bărbații de la Terni, Sulmona și Roma, stăteau câteva zile și plecau iar, după tăierea porcilor. O perioadă se mâncau numai jumări și cârnăciori picanți și se bea cât era ziua de lungă, iar țipetele porcilor înjungheați umpleau strada.
În februarie, aerul devenea dulceag și umed. Cerul era străbătut de nori încărcați și cenușii. Într-un an, în timpul dezghețului, streșinile au cedat și-a început să plouă în casă. Toate încăperile bălteau. În tot satul a fost așa, nu numai la noi: n-a rămas nicio casă uscată. Femeile goleau gălețile de la ferestre, apoi măturau apa din fața ușii. Erau unii care se culcau cu umbrela deschisă. Domenico Orecchia zicea că suntem pedepsiți pentru vreun păcat. Nenorocirea a durat mai mult de o săptămână, după care nu s-a mai văzut nici urmă de zăpadă pe acoperișuri și în sfârșit Aristide a putut să repare streșinile.
Sfârșitul iernii trezea în noi un fel de neliniște. Poate că cineva avea să treacă pe la noi, poate că în sfârșit avea să se întâmple ceva. Exilul nostru trebuia să se sfârșească totuși într-o bună zi. Drumurile care ne separau de lume păreau mai scurte, poșta ajungea mai des. Toate degerăturile suferite, încet, se vindecau.
E o monotonie uniformă în destinele oamenilor. Viața ni se scurge după legi imuabile și străvechi, în ritmul acestor legi, același dintotdeauna. Visele nu se împlinesc niciodată și, îndată ce le vedem spulberate, înțelegem că cele mai mari bucurii ale vieții nu țin de lumea aceasta. Îndată ce le vedem spulberate, ne mistuie nostalgia clipelor în care visele fremătau încă în noi. Destinul nostru curge în șirul acesta nesfârșit de speranțe și nostalgii.
Soțul meu a murit la Roma, în teminițele de la Regina Coeli, la câteva luni după ce-am plecat din Abruzzo. În fața ororii morții lui însingurate, în fața chinurilor care i-au precedat moartea, mă întreb dacă toate acestea ni s-au întâmplat cu adevărat nouă, nouă care cumpăram portocale de la Giro și ne plimbam prin ninsoare. Pe-atunci credeam într-un viitor liber și lin, cu dorințe împlinite, cu întâmplări obișnuite care să ne umple zilele. Însă abia acum înțeleg că acela a fost timpul cel mai fericit al vieții mele, acum când știu că nu se mai întoarce niciodată.

Prezentare şi traducere de Dana-Alexandra Popa
(nr. 2, februarie 2017, anul VII)