În memoria lui Antonio Rizzo, un prieten al României

Am avut plăcerea de a prezenta una dintre cărţile scrise de Antonio Rizzo, care ne-a părăsit în 2 noiembrie 2024, poate şi pentru că nu a mai vrut sau nu a mai putut să lucreze la editarea altui „caiet al copilăriei” (metaforă folosită de el pentru a ne aminti că lucrurile mărețe din viață se învață la o vârstă când descoperim lumea în familie şi la școală).
Antonio a fost o persoană deosebită, un italian care s-a stabilit în România, unde a găsit, pe lângă unele dificultăți de diferite feluri, multă afecțiune și simpatie de la italieniști care îl considerau un dar divin pentru că, prin inteligența sa, prin pregătirea intelectuală a reușit să transmită aspecte importante ale culturii și civilizației țării sale.
A scrie despre Antonio la trecut este dificil, pentru că a fost o prezență foarte activă în cadrul Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT., Societăţii „Dante Alighieri” sau Cesare Pavese, la conferințe organizate în bibliotecile și universitățile românești (București, Cluj-Napoca sau Suceava), la manifestările literar-artistice ale școlilor cu predare intensivă în limba italiană („Aldo Moro”, „Dante Alighieri”, „Ion Neculce”), a scris, a prezentat cărți, spectacole de teatru și cinema, a pictat şi a avut expoziții de pictură.
Las aici, ca omagiu pentru ultima sa călătorie, de data aceasta în lumea de dincolo, unde va întâlni spiritele alese pe care le-a iubit atât de mult, câteva rânduri din prezentarea pe care am făcut-o în 2019 cărții sale dedicate capodoperei lui Manzoni, Logodnicii, pe care a apreciat-o mult, a cunoscut-o şi a comentat-o bine.
Aceasta va fi o floare ce sper să-l însoțească acum într-un loc în care cred că va găsi, în sfârșit, liniștea pe care și-a dorit-o și a meritat-o ​​atât de mult!

ANTONIO RIZZO
Îmi amintesc de o zi de școală
Caietul 4
Vă prezint romanul italienilor:
Logodnicii
de Alessandro Manzoni

L icențiat în sociologie la Universitatea din Urbino și specializat în semiotică și jurnalism – sociologii sectoriale – și profesor de strategii de comunicare, Antonio Rizzo este un studios al limbii, dar și al literaturii, culturii și civilizației italiene.
Pasionat de aceste discipline și dedicat și picturii – pictor și el, cu mai multe expoziții de pânze și desene apreciate de public și de critici – a devenit el însuși critic și istoric, scriind despre literatură și arte.
Timp de treisprezece ani, de când s-a stabilit în România, ca membru al Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT., a desfășurat o activitate foarte bogată în domeniul culturii, susținând conferințe și scriind anumite cărți care l-au făcut cunoscut și în mediul universitar.
Ce scrie Antonio Rizzo? Scrie cărți despre cărți, pe care nu le numește nici studii sau eseuri, nici povestiri literare, ci pur și simplu „Quaderni”, caiete despre momente marcante și autori foarte importanți ai literaturii italiene, una dintre cele mai bogate din lume, care a produs curente culturale și mișcări majore, precum Umanismul și Renașterea.
Astfel, în doar cinci ani (între 2014 și 2019) a semnat patru volume („caietele” menționate mai sus) intitulate:
Călătorie pe calea memoriei prin poezii învățate la școală, 2014
Dante: „Inferno” în cântece și tripleți selectate, 2015
Poeții italieni între tradiție și inovație: de la Crepuscolari la Quasimodo și Ungaretti, 2016
Vă povestesc despre romanul italienilor: „I Promessi Sposi” de Alessandro Manzoni, 2019. [1]
Acest ultim volum nu este o simplă relatare a romanului lui Manzoni, așezat alături de opere narative similare ale celor mai iluștri scriitori universali – Honoré de Balzac, Victor Hugo și Lev Tolstoi –, ci o lecție de citire și înțelegere a acestuia, având în vedere că sunt prezentate condițiile istorice (socio-politice și culturale) în care s-a aflat nu numai Italia, ci întreaga Europă în secolul al XVII-lea (perioada în care se petrece acțiunea operei).
Dacă Umberto Eco a repovestit istoria lui Renzo și Lucia, adică romanul lui Alessandro Manzoni, pentru copii (Editura „Curtea Veche”, 2014), Antonio Rizzo reface de data aceasta celebra poveste pentru adulți. Iar explicațiile lui sunt clare, exhaustive, chiar dacă pline de diferite informații (despre geografia Lombardiei și despre arhitectura orașelor precum Milano și Bergamo sau a satelor, în special Lecco, unde se petrece cea mai importantă parte a vieții protagoniștilor, despre obiceiurile și tradițiile locuitorilor, atât în ​​timp de pace, cât și de răscoală, în timpul foametei sau al epidemiei grave de ciumă. Sunt explicate legile vremii și regulile bisericii și mai ales cadrul în care Italia a trecut de la dominația spaniolă și franceză la dominația austriacă, ceea ce a dus la războaie și revoluții înainte de eliberarea și unitatea națională din 1860.
Astfel, în Introducerea istorică sunt prezentate epoca în care se petrece acțiunea romanului (Războiul de treizeci de ani), secolul al XVII-lea în Italia, decadența politică, economică și vamală și apoi situația din Milano și Lombardia, din toată Italia.
După ce a explicat capitol după ​​capitol de ce Manzoni s-a hotărât să scrie această poveste plină de evenimente dramatice și uneori de destine tragice (sfârșitul călugăriței de la Monza sau al bietului milanez ucis pentru falsa acuzație de a fi fost „infector” și apoi toți morții din cauza ciumei, și alte victime etc.), Antonio Rizzo adaugă un fel de epilog, menționând că „Manzoni, în treizeci și opt de capitole ale romanului, nu spusese totul”, pentru că mai erau multe de spus despre o poveste „care nu putea fi terminată așa, pur și simplu” și ne vorbește despre istoria Coloanei infame, mărturie a unei epoci „murdare și somptuoase”, care a fost prezentată într-un roman istoric, da, dar romantic, nu. Deoarece realismul lui Manzoni a făcut din Logodnicii o lucrare pre-veristă în care subiectul, personajele (Călugărița de la Monza – Marianna de Leyva și Marino și Nenumitul – Francesco Bernardino Visconti din familia Brignano), poveștile lor sunt reale sau cel puțin plauzibile.  Alessandro Manzoni a criticat o societate coruptă, plină de contradicții, minciună și nedreptate, și anume cea a secolului al XVII-lea, dar Antonio Rizzo face trimiteri la multe date și aspecte negative ale contemporaneității care nu este departe de societatea de atunci, fiind poate și mai plină de răutate.
Pe lângă prezentarea capitolelor (a intrigii, a ce intenție a avut autorul în alegerea și compunerea acesteia), Antonio Rizzo ne prezintă principalele surse istorice ale cărții lui Manzoni: Giuseppe Ripamondi, Alessandro Tadino, Melchiorre Gioia.
După ce a menționat valoarea lingvistică a romanului, care a fost rescris de mai multe ori și publicat în două ediții (1827 și 1840), pentru a ajunge la forma unei lucrări scrise într-un „dialect milanez clătit în Arno”, Antonio Rizzo amintește de meritul lui Manzoni de a fi contribuit la problema limbii ca un creator al unei noi forme expresive din punct de vedere lingvistic, care, după florentina toscană al lui Dante, Petrarca și Boccaccio, l-au făcut al patrulea părinte al limbii italiene literare.
Sunt multe lucruri de spus, atât despre capodopera lui Manzoni, cât și despre modul în care Rizzo a „explicat-o”, pentru a ne face să ne bucurăm de o lectură „avizată”, așa cum spunea Sartre.
Adăugarea paginilor care conțin biografia lui Manzoni, scrierile sale în versuri, de teatru și ficțiune, eseuri, istoriografie, filozofie morală și lingvistică, împreună cu microantologia în limba italiană, inclusiv cele mai cunoscute pasaje ale operei, fac acest „caiet” și mai valoros. De asemenea, trebuie să apreciem imaginile, picturile și fotografiile care fac peisajele și portretele mai clare.
În fine, trebuie să-i mulțumim pentru apariția în România a unui volum atât de important de istorie și critică literară (chiar dacă se referă la o singură operă și un singur autor), doamnei prof. Ioana Grosaru, Președintele Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT., care a publicat această ediție.

Otilia Doroteea Borcia
(nr. 12, decembrie 2024, anul XIV)